Cu trei zile inainte de plecare, Ted revine in tara insotit de Mark, Chris si Sable, o tipa pe care nu o cunosc. Sunt in culmea fericirii cand imi vad febletea si preferatul la doi pasi de mine, insa simt o oarecare bariera intre noi, marcata de suferinta. Ted ma lamureste ca Sable a intrat deja in ring, in divizia feminina, unde, asa cum stiam, e cam lipsa mare de fete, plus ca promovarea abia incepe. O sa ma ajute cu bagajul si tot ea va raspunde de mine si celelalte 2 fete pe durata zborului si pe perioada sederii pe teritoriul american, printre altele.

Cat Ted rezolva ultimile probleme legate de drum si cate altele, Sable ma ajuta cu bagajul.

-Ce stii despre Statele Unite? ma intreaba cu o voce calma si echilibrata.

-Doar cat am invatat la geografie, generalitati.

-Ei bine, cred ca Ted ti-a spus ca bagajul nu trebuie sa fie voluminos si o sa-ti spun de ce. New Jersey este situat pe malul oceanului, deci clima este umeda. Vara este bine, insa iarna apa trage, ninge uneori destul de abundent, iar zapada se depune arare ori in strat gros. Nu stiu daca este un oras bun pentru copii, insa daca localnicii pot scoate ceva din proprii lor copii, nu vad de ce voi nu v-ati descurca. In mare, vei observa cu totul altceva decat stii, insa banuiesc ca va veti adapta toate trei si s-ar putea sa ti se arunce rautati la scoala, dar presupun ca asa se face mereu cu nou-venitii, iar tactica asta este practicata peste tot.

Sunt surprinsa de cat de repede si cat de mic este bagajul meu. De aceasta data, batrana nu a mai venit cu Ted, ci doar avocatul si translatorul.

-Asadar, asta este tot, conluzioneaza Ted. Ne vedem maine dimineata, la 5. Voi veni sa te iau cu taxiul si sper sa nu avem parte de vreme rea, sa intarzie decolarea.

Din nou, nu stiu cand zboara ziua, totusi ma bucur ca totul se apropie de sfarsit, cel putin pentru o vreme. Ma gandesc la bariera pe care am simtit-o intre mine si cei doi wrestleri atat de dragi mie. De ce atata tristete si suferinta? Mi se pare normal ca amandoi sa fie cu femei de varsta lor. In ceea ce-l priveste pe Chris imi este usor sa aflu ca este logodit cu Michelle, desi ma racaie putin ideea, iar Mark…nu-l vad bine langa cea care este acum. Aflu ca este parinte si parca tot nu-l vad bine. Dar langa cine l-as putea pune? Imi dau seama ca pe undeva este o persoana apropiata mie, dar cine? Nu-mi pot da seama cine este dupa fata, dar am sentimentul ca o stiu de-o viata.

Imi alung gandul de Cupidon si pornesc intr-un ultim survol cine stie pentru cata vreme. Noaptea este geroasa, cerul variabil, luna plina, iar zapada argintie sclipeste luminand orasul tacut si linistit. Ma opresc pentru o clipa in poarta „Murgului Maicutei Moise.” Vad cu ochii mintii ca aici va avea loc o lupta, una destul de urata, dar vor iesi invingatori Gargui de mai multe neamuri alaturi de alte creaturi bipede cu chip apropiat de cel al omului…mi se pare ca aud o voce si un nechezat usor, ceea ce ma trezeste din reverie.

Ma retrag intr-un con de umbra pregatita de atac, dar nu este cazul. O fata nu mai in varsta ca mine isi plimba calul, un murg negru, frumos, bine intretinut si hranit. Cam tarziu pentru o astfel de plimbare, poate?! Probabil, insa faptul ca frumosul patruped se transforma intr-un tanar cu par lung, ondulat si trup armonios ma pune pe ganduri. E adevarat ca sunt surprinsa, insa la cate am auzit ca se petrec in jurul acestei cladiri, nu ma mai mira nimic. Le sta bine impreuna si se vede ca tin unul la celalalt. Rasuflu usurata cand pornesc intr-o directie total opusa mie, insa tanarul arunca o privire iscoditoare in directia mea. M-o fi simtit? Mi-e greu sa-mi dau seama si totusi vantul nu bate din directia mea, altfel m-ar fi simtit ca animal.

Ma ridic in aer si pornesc mai departe. Ma opresc din loc in loc, prima oprire fiind Loth-Lorien. Luna se vede superb printre ramurile golase ale mellyrnilor. La prima vedere, totul pare in ordine, nimeni nu a mai trecut pe aici si nimeni nu a deranjat zapada. Sper ca in primavara sa fie totul bine, cu toate ca pe ici, pe colo va fi ceva de treaba. Urmatoarea oprire este in Rivendell unde domneste aceeasi liniste. Mare diferenta intre munte si camp, iar din primavra si pana toamna tarziu este o adevarata splendoare a culorilor in acest tinut de munte. Spre dimineata ajung si la Limanurile Cenusii. Pana de curand, nu am vazut niciodata marea in puterea iernii. Nu pot sta mult, deoarece se simte furtuna in aer, iar geana trandafirie de la orizont ma avertizeaza ca este destul de tarziu asa ca fac cale intoarsa, sperand ca lipsa mea va trece neobservata pana voi ajunge inapoi in camaruta mea friguroasa din coltul casei.

Un dus fierbinte imi prinde bine dupa aceasta plimbare nocturna. Din nou, chipul imi este extrem de obosit, dar asa este cand pleci din tara pentru o lunga perioada de timp, printre straini-ori dormi foarte prost plin de griji, ori nu dormi deloc. Merge scuza. Cu toate acestea, sentimentul ca a mai fost cineva cu mine in Pamantul de Mijloc nu-mi da pace.

La aeroport ajungem foarte repede.

In sala de asteptare am un soc enorm-parca ma uit intr-o oglinda ce distorsioneaza putin realitatea. Doua fete care imi seamna leit, stau intre Sable si batrana.

-Fetele, faceti cunostinta! spune Ted, foarte incantat sa ne vada una langa alta.

Sonia are in jur de 1,80 inaltime, este bine legata, pare un om simplu, la locul ei si loveste foarte mult in osatura batranei. Elena, in schimb, este un pic mai scunda decat Sonia, are si ea parul lung, insa cret. Privirea ei este aceeasi cu a batranei. Pare tipul de om cu care poti discuta orice. Amandoua imi ofera o stare de liniste placuta si aflu ca ambele au crescut asemeni mie, insa intuitia m-a mai pacalit de-a lungul timpului. Ar fi bine sa raman rezervata si sa le observ de la distanta.

-Nadia, vino putin, imi spune cea despre care aflu ca este Maicuta Moise. Vreau sa stii ca munca ta nu este in zadar si ai puteri adormite in tine care se vor trezi incetul cu incetul. Nu te speria si foloseste-le cu grija, caci va veni vremea cand ii vei invata si pe altii sa le foloseasca.

Cu acestea, ne indreptam spre poarta de imbarcare. Controlul bagajelor se face repede si fara probleme. La fel de repede ne gasim si locurile in avion-stam una langa cealalta. Stie el, Ted, de ce ne-a asezat asa. Spera sa ne obisnuim una cu cealalta; poate ca vom imparti camera si nu ne-a spus inca. Sau, daca asta este ideea, nu vrea sa aibe surprize neplacute cand ajungem acolo. Cert este, ca pana in Frankfurt, oras in care vom face o escala de doua ore si vom schimba schimba avioanele, facem trei ore fara probleme. Niciuna nu spune nimic, suntem somnoroase si nu prea avem chef de vorba. Observ ca pot citi gandurile celorlalti. Unele lucruri imi sunt ambigue, altele le stiu prea bine, chiar daca am o varsta la care se presupune ca nu prea esti trecut prin viata, abia daca incepi sa-ti dai seama de capul tau..

Realizez ca atat Elena, cat Sonia stiu foarte bine coltisorul meu, insa locul meu de liniste si meditatie, nu prea l-au nimerit. La fel ca mine, n-a calcat niciuna in interiorul „Murgului”, doar Elena este putin mai privilegiata, ea invata in Colegiul International cu Program Sportiv ”Andrei Saguna”, fiind inca din start o eleva a „Generatiei de Sacrificiu.” Incerc pe cat posibil sa nu ma dau de gol.

-Fetele, ni se adreseaza Sable, vom ajunge curand in Frankfurt, unde vom face escala pentru 2 ore. Va stiti numerele de telefon de acasa, da? Bun. Ar fi bine sa-i sunati pe ai vostri, apoi mancam. Presupun ca stau ca pe ace.

Imi amintesc de mama si „teatrul” facut la aeroport. Ma doare inima cand vad atata ipocrizie, dar am lasat-o sa-si faca numarul. Inca o data imi doresc sa nu ma intorc de unde am plecat mai mult decat este cazul.

Zborul spre New Jersey incepe cu aceeasi tacere mormantala in cele 2 ore de zbor Bucuresti-Frankfurt. Simt, totusi, o oarecare relaxare. Incet-incet se incheaga o conversatie timida si banala intre noi. Nu ma inplic foarte mult, preferand sa ascult. Simt o durere surda afland ca toate 3 am fost operate aproximativ in aceeasi perioada si ca am fost singura nevizitata de altcineva decat familie, dar Elena ma face sa zambesc.

-Maicuta Moise a fost super! La fiecare 2 zile venea cu cate un grup. Dansa intra in vorba cu asistentele in timp ce vizitatorii intrau in salon. Oricat am fi incercat, tot ne lua rasul de se zguduiau peretii, la doi pasi de nesuferitele alea…

De cateva ori, am surprins privirea lui Ted asupra noastra. Mi-a surprins privirea si, de fiecare data, mi-a zambit. A realizat, probabil, ca sunt un om mai retras, un observator al vietii, nu ma amestec unde nu-mi fierbe oala si fara sa fiu intrebata. De cateva ori, fetele si-au dat seama ca sunt cu gandul departe si m-au lasat in pace. Am mai participat la o frantura de discutie sau alta, dar n-au scos multe de la mine. Am observat, in schimb, o sclipire in ochii lui Mark. De cate ori ii surprindeam privirea, ochii lui erau atintiti asupra Soniei.

Oare sunt meniti sa fie impreuna? Oare asta presimteam si in momentul in care l-am vazut prima oara sub forma unei bariere de netrecut? Probabil. Ii voi veghea cu atentie. Sonia, in schimb, il studiaza cu atentie, pe furis; nu-i impartaseste privirea si sentimentele ce se infiripa in sufletul lui desi stie ca nu este bine. O singura data li se intalnesc privirile de-a lungul zborului si intelege ce se pretrece in sufletul lui. N-o sperie, insa este rezervata in ceea ce-l priveste. Ce rost ar avea sa-i acorde mai multa atentie decat ca unui coleg de echipa si amic? Precis are o sotie care-l asteapta acasa, cel putin. Apoi, el ar vedea in ea doar un copil ce se indreapta spre o lume noua, total diferita si straina, un copil probabil speriat de ce-l poate astepta la capatul zborului, dar sigur la inceput de drum si, poate, un om care promite.

Frumos sa vezi cum soarele apune, iar intunericul curpinde in valul sau si de nepatruns tot ce-i iese in cale de undeva din inaltul cerului, ca apoi sa lase loc unei gene de lumina, iar rasaritul de soare sa inunde totul in lumina diminetii, dand poate, o raza de speranta intr-o zi mai buna.

N-am putut inchide un ochi pe toata durata zborului cu toate ca sunt obosita. Gandul m-a purtat departe, la cele ce-au fost, cele ce sunt si la cele ce vor fi sau ar putea fi. Poate putin cam incerte cele ce vor fi sau ar putea fi, dar speranta da puterea de-a merge mai departe, oricat de intunecat pare viitorul.

Drumul a fost relativ linistit. Putini pasageri au ramas treji pe parcursul noptii. Pilotul anunta ca vom ateriza curand, rugand ca pasagerii aflati in picioare sa-si ocupe locurile-o aterizare lina, sigura; placut sa simti pamantul sub picioare din nou.

Ne recuperam bagajele repede si intregi la numar, apoi ne indreptam spre iesire. Lumea se uita la noi ca la urs. Evident, uitatul la televizor in mod repetat si, poate cam excesiv si cam tarziu la anumite varste mai mult sau mai putin fragede, poate dauna intr-o oarecare masura, mai ales cand vrei sa treci neobservat printr-un furnicar de oameni intr-un spatiu public. Sunt un pic rautacioasa si ma gandesc ca oricum Sable ar atrage privirile barbatilor, dar pastrez acest gand pentru mine si incerc sa nu afisez nimic, pentru a evita intrebari de care nu prea am chef. Multe lucruri coace mintea mea, dar va veni si vremea lor.

La iesirea din incinta aeroportului ne asteapta o limuzina alba de toate frumusetea. O fi bine sa fii rasfatat? Presupun ca da, insa sunt constienta ca banul nu creste in pom. Poate ca imi voi putea permite si eu lucruri care, pe moment, sunt doar vise.

Soferul, un om intre doua varste, nici inalt, nici scund, bine facut la corp, cu chipul bronzat, ne iscodeste subtil prin ochelarii de soare care il prind foarte bine, desi nu prea isi au rostul. Ne ia bagajele si abia daca incap in portbagaj, chiar daca nu sunt foarte multe si voluminoase. Interiorul ma uimeste. Din afara, limuzina nu pare prea mare sau spatioasa sa poata sta comod 7 persoane.

Desi exista rute ocolitoare pentru a evita aglomeratul centru al orasului, presupun ca Ted avea stabilita ruta de dinainte. Nici in Bucuresti nu este atata forfota la ora 7 dimineata, iar reclamele luminoase, casele de amanet, cazinourile mai mari sau mai mici, sunt la tot pasul, iar hoteluri nu mai spun.

-O sa va obisnuiti cu aspectul asta, ne spune Ted. Viata de noapte este mai aprinsa fata de viata sub lumina soarelui. Forfota incepe pe la 7-8 seara si abia pe la 8-9 dimineata incepe sa se domoleasca si sa se lase linistea peste centrul orasului.

Orasul depinde destul de mult de aceste cazionuri si turismul aferent. Ca marime, New Jersey este un oras relativ mic, insa sumele de bani vehiculate aici sunt enorme. Cu toate acestea, scolile si liceele sunt tinute departe de centrul orasului; n-ar fi o influenta buna pentru elevii lor si, apoi, legea nu permite caziourilor si nu numai sa fie localizate la mai putin de 500 de metri de institutiile de invatamant si locasurile de cult. Partea buna este ca, in ciuda tentatiilor care pot aparea, scoala si caminul vostru sunt situate aproape de plaja, daca nu chiar pe plaja, isi termina Ted scurta prezentare.

Mai aflam ca scoala a fost renovata pe baza donatiilor date de cativa wrestleri, iar caminul a fost culcat la pamant si ridicat inapoi in picioare, modernizat de la cea mai neinsemnata imbinatura de tevi pana la acoperis, cu tot confortul inclus, numai la invatat sa-ti stea capul.

-Preferam sa dam 2% din ceea ce castigam anual cui vrem noi nu cui vrea statul, ne spune Chris. Cativa dintre noi am preferat o institutie de invatamant.

Ii dau dreptate, pana la urma sunt banii lor, munciti de ei, nu de fiscul american, sub prescurtata sa denumire, IRS.

Anunțuri