Archive for Decembrie 2011

Orfelinat

         Azi am facut fericiti si copiii ultimilor doua orfelinate la care ne-am propus sa mergem..

Cat Mosul a impartit darurile din desaga am putut observa bucuria celor mici, dar si a celor mai maricei. Cat de mult le-a schimbat bucuria darurilor fetisoarele incruntate eliberate de intelegerea faptului ca sunt ai nimanui, ca proprii lor parinti fie nu-i vor, fie nu ii pot intretine si ca au fost luati de niste straini pentru a o duce mai bine relativ o vreme.

Acestor copii si adolescenti carora nu le-a suras sansa inca de cand au vazut lumina zilei si au inspirat prima gura de aer cu proprii plamani nu stiu cate sanse vor avea in viata, asa cum am avut eu si oare cati dintre ei nu se vor pierde pe drum de indata ce statul il va arunca in strada la varsta majoratului? Oare cati dintre ei vor avea sansa pe care eu am avut-o? Si dintre cei care vor avea sansa sa se realizeze, oare cati vor avea puterea sa reziste pe drumul drept dand de gustul placut dar inselator al confortului propriei case si a banului castigat cinstit?

Sunt multi de „oare”, poate mai multi decat „daca” in acest context.

Am incercat sa fac o oarecare comparatie intre copiii care sunt in grija statului roman si cei de la „Murgul Maicutei Moise.” Relativ imposibil, dar intr-o tara ca Romania te inveti vrei-nu vrei ca tot ce ti se pare a fi imposibil este, de fapt, posibil. Copii statului roman sunt abandonati la nastere fiindca sunt nedoriti de cei mai multi dintre  parinti pe motive variate sau fie sunt abandonati benevol pe parcursul timpul deoarece parintii nu ii mai pot intretine sau sunt luati cu forta de asistenta sociala pentru ca traiesc in condtii improprii-parinti nu vor sa ii dea in grija statului, insa nici nu ii pot intretine datorita lipsei banilor-lipsa care de cele mai multe ori provine dintr-o oarecare vina a parintilor cu obiceiuri extrem de proaste, fie piederea locului de munca din „n” motive. Mai sunt si copiii ramasi orfani in urma decesului parintilor si fie ca nu mai au alte rude in viata care sa le poarte de grija pana la majorat, fie rudele aflate in viata nu ii vor sub acoperisul lor sau nu ii pot intretine.

In schimb, majoritatea copiilor „Murgului” provin din urma decesului parintilor si a lipsei rudelor. Pentru ei, viata este mai usoara intr-o oarecare masura-de munca se gaseste in imensitatea piramidei si cei multi nu se pierd prin santurile drumului vietii, dar sunt destui care ratacesc drumu drept si nu mai au sansa reabilitarii.

Inca de pe bancile scolii incep sa constientizeze ca au o sansa in plus pe care alti copii, orfani ca si ei, nu o au sau daca o au, fie ii dau cu piciorul in mod constient, fie nu stiu sa profite de ceea ce li s-a dat. Acesti copii devin constienti ca doar de ei depinde daca vor avea un camin confortabil, haine calduroase iarna si o mancare gustoasa in farfurie-aici ii ajuta-in mare parte ii ajuta contactul cu copiii are au o familie, iar sportivii si olimpicii la diferite discipline scolare sunt primii care constientizeaza acest lucru-ei nu au o mami si un tati care sa-i astepte si sa mearga impreuna acasa, au doar pe cei ca ei, singuri pe lume, pe Maicuta Moise si pe Misha drept mamai si tati, insa acesti doi oameni nu sunt doar ai lor ci ai tuturora, iar celor doi li se alatura personalul de la Centru. Nu tin minte sa fi avut in grija vreodata frati aici-o ciudata ironie a sortii.

Am incercat de cateva ori sa ma pun in pantofiorii lor-nu am putut, evident. Am avut mama si tata, nu am fost crescuta singura…aproape ca le-am avut pe toate la botul calului, iar restul a depins doar de mine.

M-a incercat in anii petrecuti printre straini departe de tara natala un gand de-a fi a nimanui in momentele in care Maicuta ridica dreptul de adoptie al parintilor care m-au crescut timp de aproape 13 ani sub acoperisul lor. Nu se compara ceea ce am experimetat eu cu ceea ce traiesc acesti copii zi de zi si, mai ales, durerosul fapt ca pe ei nu ii ia nimeni acasa, caci nu are cine.

Orfelinatul este unul din lucrurile care dau circuit inchis si dau un aer misterios „Murgului Maicutei Moise” si CIPS „Andrei Saguna”-Maicuta intai foloseste ceea ce are la usa, iar exteriorul este solutia de rezerva, dar acest exterior i-a oferit sansa de a-si pune totul in miscare si n-a uitat acest aspect nici in ziua de astazi. Dar eu vorbesc doar de Centrul de care ma ocup eu, caci al doilea centru de plasament este diferit in mare masura. Orisicat, trasnferuri s-au facut intre cele doua centre de plasament, insa ceea ce citesti in ochii acestor copii…sa constientizez ca esti al nimanui si ca doar de tine depinde sa te realizezi in viata, printre altele, te maturizeaza mult mai repede decat s-ar crede si un copil nu uita niciodata anumite lucruri, nici cand devine adult si, mai tarziu la batranete.

De ce? Raspunsul este simplu-omul tinde sa compare si cel mai usor ii este sa compare ceea ce au altii cu ceea ce a avut sau are. Ceea ce vom avea…asta depinde de noi.

Experiente

-Iar nu esti in apele tale? ma  intreaba Paun stiind ca s-ar putea sa ma ratoiesc la el.

-Cam da, am o oarecare impresie ca voi avea parte si anul acesta de un Craciun la mustata de a fi ratat. Daca anul trecut a iesit cat de cat binisor, anul asta inca sunt suparata pe prostia unor oameni si pentru faptul  ca un om a platit cu viata pentru asta.

-Te cred ca nu e tocmai dragut ca dupa o zi foarte grea sa gasesti ceva demn de „Cosmar pe Elmstreet.” Risc sa intreb ce-ati hotarat de Craciun?

-Pe langa faptul ca eu una sper sa-mi regasesc calmul si sa pot participa cum se cuvine la o solemnitate? Sincera sa fiu, cred ca ne vom aduna toti in jurul bradului la o poveste la gura sobei si ne vom bucura de nepotei. Nu suna rau, nu?

-Nu prea. De Revelion, la fel ca in ultimii ani?

-Cam da si, daca ai noroc, voi veni inapoi acasa neatinsa de petardele si pocnitorile facute rost pe sub mana si pe la spatele controalelor atat de „minutioase” din ultima vreme.

-Esti rautacioasa.

-Ma stii doar…si daca crezi ca o lasam pe Dally nesarbatorita cum ne sta in obicei pot spune ca ai stat degeaba in jurul meu. De cate ori face omul in viata 31 pe 31 si nu oricand, ci in ultima luna a anului?!

Ma intreb de ce s-a intors. O stii ceva si eu nu stiu? Ma intreb cum de ma suporta in momentele in care pana si eu ma mir cat de nesuferita sunt si ma intreb de ce pot fi si asa, mai ales in momentele in care nu-mi convin anumite lucruri.

Cred ca m-am pierdut pe undeva pe drum si am fost luata de valul lumii fara sa vreau, ori asta nu este bine. Si se vede ca am avut de castigat foarte mult dar lasand lumea sa ma inghita in vartejul ei, am inceput sa ma pierd si putinul pe care il am pe care l-am avut de castigat. Ce pot face daca am avut parte de prea multe surprize neplacute chiar si in ultimul loc in care ma asteptam mai putin? Dar ce pot face, asa e viata, cu bune si cu rele.

-Mai mergeti la colinde anul asta?

-Si se ramane si la Solemnitatea Nasterii Domnului, insa nu ne-am hotarat la ce Biserica mergem. Anul trecut am fost la Sf Iosif, anul asta cred ca tot acolo vom merge, dar mai sunt cateva zile pana atunci.

-Nu prea ai tragere de inima.

-Ma racaie inca faptul ca si asa abia daca ajung duminica la liturghie chiar si acum  cand m-am mai eliberat de ceva poveri de pe umeri si gasesc…prohod mai mult decat bucurie. In fine, asta este, cine sunt eu pana la urma sa spui cuiva cum sa-si faca treaba? Dar nu vreau sa ma mai gandesc la asta si nici sa mai vorbesc despre asa ceva. Conteaza mai mult barna din ochiul meu decat paiul sau firul de praf din ochiul altuia…

Nu mi-a mai pus intrebari ulterioare pe aceasta tema pentru ca si-a dat seama ca nu va face mai mult decat sa ma irite si mai rau, dar i-am povestit despre vizita avuta la Congregatia Sfantului Ioan.

Pot spune ca mi s-a parut interesant sa vad aceeasi liturghie, dar in alta forma. Si nu am fost singura care a fost putin debusolata de a nu cunoaste regulile casei prea bine.  Schimbare de peisaj nu strica nimanui si a cam fost si singura liturghie la care am ajuns toata ziua. Problema a fost intr-o oarecare masura cu masa…m-am dezobisnuit sa mananc supa sau ciorba de oricare fel ar fi ea-cu sau fara carne, de legume etc. N-am putut sa inghit nici macar o lingura si tare prost m-am simtit. La felul doi, piureul a fost tare bun, insa sacul de medicamente pe care il iau din nou nu imi permite sa mananc prajeala, carne tocata sau orice fel de mancare care mi-ar suprasolicita ficatul, pancreasul si splina peste masura  si am cam poftit la peste…pe undeva cred ca a fost si asta o lectie, dar ma gandesc acum ca prin primavara mi-as fi dorit sa incerc si viata consacrata.

Mi-a spus cineva la un moment dat ca va fi greu pentru ca am un alt ritm de viata si problemele de sanatate imi vor face viata si mai grea…ironia sortii face ca acolo unde am fost indrumata mai departe, am ajuns duminica trecuta sau…pe aproape.

-Nu cred ca te voi intelege niciodata.

-Pana nu ma voi intelege eu, nu cred ca ma va intelege nimeni. Ironia sortii face ca atunci cand imi gasisem un mic punct de stabilitate, toate au luat-o razna de la capat. Oare cand o fi si la mine punctul punct? Si cand a trecut 2011?

Daca ma gandesc bine, acelasi lucru s-a cam intrebat toata lumea din jurul meu.

A fost un an cam balamuc pentru toti si numai cand ma gandesc ca anul viitor este an olimpic, ma intreb daca voi intra cu echipa pe terenul de volei sau voi fi ochiul de pe margine si antrenoarea rasarita din iad. Medicamentele au in compozitie si substante considerate ca dopante-aici Maicuta s-a pus pe treaba si mi-a zis cam scurt pe doi ca voi avea de luat lectii de la medicii de medicina sportiva. Inca o lectie pe care o voi avea de invatat si nu voi intreba nimic pentru ca stiu ca are ea Maicuta Moise planuri cu mine chiar daca planuri mici sau marete. Ce mod ironic are de-a face lucrurile…oricat de mici sunt, intotdeauna ies din ele fapte mari. Si eu ma intrebam cum de ne ies fapte atat de mari orice am face…am avut de la cine sa ne molipsim, am prins gustul si acum ne este greu sa ne dezvatam si chiar daca am vrea, tot nu vom reusi pentru ca nu ne-ar lasa si e tare gustos aerul rarefiat al inaltimilor.

De asemenea, ar trebui sa se ia in considerare nu doar cele 3 echipe de senioare care sunt deja calificate la olimpiada, alaturi de pitici, ci si de faptul ca se intrevad niste schimbari, iar aceste schimbari vor aduce cu siguranta si necesitatea de adaptare a noilor componente la ritmul de lucru si de viata al noilor sportivi la noua echipa, cat si al echipei la noii membrii componenti. E un pas destul de mare si la nivelul acesta de joc nu merge cu am vazut…una este sa te uiti de pe margine, alta este sa fii in teren. De aceasta mica ghidusie ma fac vinovata, anume la nivelul echipei mele de varsta am impus modul de-a vedea cu ochii inchisi si chiar cu ceafa. Si functioneaza, dar fiecare echipa are ritmul ei de joc si nu numai. Sunt multe chichite si detalii care pare insignifiante, insa conteaza pentru ca fac diferenta, ori ce merge in echipa mea, nu merge in totalitate sau chiar de loc in celelalte echipe.

In ceea ce ma priveste, ca libero si coordonator de joc, a trebuit sa iau in calcul la prima mea echipa cate voleibaliste sunt vechi, cat au venit odata cu mine, cate au mai facut sport de performanta inainte si ce pentru a stii cum se pot adapta la noul tip de joc, ce putem adapta la volei si cum poti sa le inveti pe veterane noutatea, dar si pe cele noi cu ce se mananca voleiul si cum si de ce se pot adapta faze noi la volei si pe ce pozitii…apoi am fost nevoita sa ma adaptez la „Saguna” de partea cealalta a fileului dupa ce m-am lovit de echipele Colegiului in teren, deci din adversar m-am transfofrmat in coechipier, plus inca o gramada de dureri de cap si detalii care numai mie imi dau foc la neuroni, daramite altora.

Asadar, va fi durere de cap continua si stiu prin ce-am trecut cand Antonia a hotarat sa se retraga din activitatea sportiva pentru adeveni mamica. O sa fie interesant cand medicii ii vor da acordul de-a juca din nou si va veni clipa reintegrarii in echipa. Nu cred ca va recupera greu, dar stiu cat a tras cea care a intrat in locul ei dintre rezerve, in conditiile in care rezervele fac antrenament cot la cot cu titularele pe post, dar chiar daca se fac schimbari in timpul meciurilor, titularele sunt caii de bataie.

Cal de bataie..la cat am tras de mine in ultima perioada, pot spune ca sunt oarece sanse destul de mari sa fiu spectatoare. Daca n-ar fi medicamentele, as putea spune ca voi avea parte de relaxare in timp ce altii transpira la greu, dar am o oarecare certitudine ca va fi relaxare totala. Oricum nu-mi granteaza nimeni ca voi juca volei la nesfarsit si daca voi sta pe bara, cu siguranta ar trebui sa vad partea plina a paharului, anume trebuie sa tin cont intr-o oarecare masura si de cursurile de antrenorat facute.

Pretentii si asteptari de la mine sunt si pe partea asta, caci mi-a zis bine Donna in ziua precedenta participarii la preselectii ca am ochii buni si asta s-a vazut din plin pe teren, ca sa nu mai spun ca au fost momente in care am stat pe tusa si inainte de-a face parte din prima echipa a „Saguna” si nu de putine ori au fost momentele in care stand in coltul rezervelor, sa privesc meciurile nu doar de pe linia tusii terenului de joc, ci si din diferite unghiuri ale salii de joc. Am putut sa vad, sa observ si sa inteleg tehnica si tactica de joc ale adversarelor, propria-mi echipa in teren si sa ma sfatuiesc cu Donna in diferite aspecte. Mda, sa zicem ca tot raul spre bine intr-un fel sau altul si n-are ce sa-mi strice. Pana la urma, imi va lua si mie cineva locul si fetele vor trebui sa inteleaga ca nimic nu dainuie la nesfarsit. Sa ma gandesc deja la retragere? Inaintea inceperii anului competitional sau dupa? Daca va fi dupa terminarea competiilor, voi pleca cu capul sus sau plecat?

-Ganditul dauneaza grav sanatatii, fata tachii, au ca prin vis vocea lui Misha.

-Asa s-ar zice si ar zice cineva, nu te contrazic.

-De ce esti tu asa de ganditoare?

-Ma gandeam la anul competitional viitor.

-Te gandesti ca s-a putea sa stai pe banca?

-Si da si nu, au mai fost momente in care am stat pe banca in ani competitionali importanti, n-ar fi asta o problema. Dar pana atunci, ce facem pentru copiii din centrul de plasament si cei internati in spital care nu pot pleca acasa de Craciun?

-Asta venisem sa te intreb printre altele.

Ei bine, asta imi iesise din minte, drept dovada ca am inceput sa uit ca am fost si eu odata copil si inca unul norocos sa fiu luata intr-o familiei, sa primesc masa, casa, sa fiu imbracata si sa fiu trimisa la scoala pana ar fi venit timpul sa revin in sanul familiei naturale. Merit palme si mai multe nu, dar nu-i timp de asa ceva, timpul este scurt, iar cele ce se cer rezolvate sunt destule.

O mica organizare nu strica asa ca incep sa ma gandesc la cine ma poate ajuta si cu ce si-i dau bice.

-Cine a zis ca stii sa te organizezi, bine a zis, imi spune Antonia. Cred ca nu va fi o problema sa te ajut cu supravegherea celor mici de la Centru cat timp cei mai marisori te ajuta cu una cu alta.

-Acum trebuie sa iau in considerare ca ai ambele maini ocupate cu proprii prichindei, iar sotul tau stiu ca trage mult; nu-i cu suparare daca te suprasolicita ceea ce-ti cer.

-Asta sa fie problema. Stii bine ca iti spun daca e ok sau nu prea o treaba sau alta cand e cazul. Faptul ca am ales sa ma ocup putin si de familie cat sunt inca tanara nu mi-a schimabt anumite obiceiuri mai bune sau mai proaste. Cum iti merge?

-Asa si asa. Deocamdata trebuie sa vad de Craciunul asta si pe urma vom vedea ce-i de facut pe teren, nu de alta dar stii ca pilulele pe care le iau au o oarecare substanta activa si poate sa fie sau nu pe lista dopantelor. Ori daca si una singura este pe lista celor interzise, atunci e problema. Daca va fi situatia de asa natura, voi sta pe banca. Nu stiu daca am mai stat in an olimpic pe bara.

-Asta ar insemna ca va trebui sa intre o rezerva si in locul tau. Cum se descurca Anna?

-S-a integrat repede si joaca foarte bine. In ceea ce ma priveste as lasa-o in locul meu pe Briana.

-Pe Bria?

-Da, de ce te mira asta?

-Nu stiu, poate ca iti seamana pe undeva, dar e ceva la ea care ma infioara.

-Atunci ar trebui sa stii ca un om ciudat fie ascunde un secret, fie e nebun.

-Crezi ca te-am uitat? Unul din secretele tale a fost ca buturuga mica rastoarna carul mare si ai reusit o treaba foarte grea cand ai inceput sa joci volei in New Jersey, iar acelasi lucru ti-a reusit si cand ai venit la „Saguna.” Nimeni nu ti-ar fi dat o amarata de sansa la cat esti de micuta si de firava. De altfel am avut mereu incredere in tine si nu cred ca ne-a fost rau. Ma infioara totusi gandul ca va veni momentul in care vei trece in rand cu Donna si coach Robbie. Odata si-odata trebuie sa se intample si asa.

-Cat sa pot trage si eu?

-Batranetile tale, maica…

Chiar daca sunt o fire relativ introvertita si retrasa, ma bucur ca mi-am format obiceiul sa vorbesc cu voce tare cand observ anumite lucruri care ne afecteaza pe toti si cer sfatul celor din jur. Chiar daca am luat mereu decizii bune, au fost momente in care am judecat gresit si ar fi putut sa se lase cu consecinte foarte urate. De altfel, cei din jurul meu s-au obisnuit cu mine asa cum sunt si s-au invatat sa-mi acorde incredere chiar si in momentele in care nu ma inteleg si nu-mi inteleg actiunile, ca si cum ai pune carul inaintea boilor sau ai face mai intai practica si apoi teoria. In fine, la mine asa merge, mai intai practica si abia dupa ce apar intrebarile, incepe si teoria, insa sunt constienta ca nu toti sunt ca mine.

-Bradul unde, camere de oaspeti si la tine sau doar la „Murg”? Daca pui camere la bataie, cine ti-ar fi musafir?

-Tirul  de intrebari logice, iar adunare generala se cere si n-o sa fie usor.

-Te-ai descurcat tu in situatii mult mai grele, ma indoiesc ca nu vei face fata unei asmenea situatii, dar macar ti-ai mai revenit dupa toata nebunia prin care ai trecut?

-Eu sper ca da, insa asta ramane de vazut.

N-a fost greu sa-i adun pe toti la un loc, drept dovada ca am niste merite de care nu stiu daca sunt demna, dar imi reusesc. Nu doar cei apropiati mi-au spus ca ma descurc foarte bine in situatii care cer mult sange rece si dau dovada de multa indemanare contra cronometru. Organizarea s-a facut mai repede si mai usor decat ma asteptam, fiind pe aceeasi lungime de unda cu cei care s-au oferit sa-mi dea o mana de ajutor.

Intr-o oarecare masura pot sa cazez la mine fie musafirii veniti dincolo de Poarta Sangerie, fie sa-mi primesc ca musafiri surorile maritate. In cazul Antoniei nici nu se punea problema sa stea in alta parte si nici n-a fost nevoie de multa munca de convingere sa se cazeze intr-una din camerele pe care le am in coltisorul meu din podul casei, iar Paun va fi mai mult decat util cu gemenii.

-Nu te-ai intrebat de ce a revenit Paun?

-Sa stii ca mi-am pus intrebarea din momentul in care l-am vazut, dar nu mi-a dat nimic de inteles, nu l-am intrebat si nici nu voi pune intrebari. Stii bine ca uneori am motivele mele sa las lucrurile cum pica, sper doar sa nu fie de rau nimic.

Ma mira la Tony ca si-a lasat sarcasmul la o parte. Banuiesc ca era de asteptat o mica schimbare in comportamentul ei. Pe undeva o invidiez ca are proprii copilasi, insa va trebui sa ma multumesc a observa de la distanta.

-La ambasada Canadei ai terminat pregatirile?

-Se poate spune ca da, vom tine mica petrecere de Craciun la consulat fiind mai aproape de aeroportul Otopeni si nu se doreste o pierdere prea mare de timp in trafic mai mare decat este cazul.

-Asadar  toate bune si ti mai ramane si tie timp sa te odihnesti putin.

-Cred ca da, insa stii bine ca nu stau prea mult locului, trebuie doar sa-mi incarc putin bateriile si o iau de la capat.

-Nu te vindeci sub nicio forma. N-ai sta la un loc nici legata.

-Ba s-ar putea sa ai putea sa ai surprize cateodata.

Nameless

-Esti mai densa ca ceata de afara copila, imi spune Maicuta ingandurata.

-Am dat-o din nou in bara si asta pentru ca nu ajunsesem cu recuperarea acolo unde imi propusesem.

-Despre ce este vorba?

Pentru o clipa incerc sa-mi adun gandurile si sunt surprinsa ca si reusesc intr-o oarecare masura.

-Am intarziat pentru ca am ramas sa ajut la un proiect nou. Exista o idee despre cum urma sa evloueze, insa cand s-a pus acest proiect in miscare, au aparut si ceva lucruri neprevazute dupa cum era de asteptat. M-am bucurat ca lucrez intr-un colectiv tanar care mi-a amintit de vremurile nu demult trecute, insa lucrurile au luat o intorsatura nu tocmai placuta si cand cei mai batrani implicati in acest proiect au inceput sa propuna diverse idei care are putea fi utile, „da-da” a devenit un fel de „ma cam doar in cot.” Doua luni jumatate am fost un pachet de nervi continuu ceea ce explica motivul pentru care am slabit atat de mult. Ca de obicei m-am implicat si am incercat sa-mi fac treaba pe cat de bine posibil, chiar daca am fost inteleasa gresit uneori. Am trecut si peste asta insa am ajuns la limita si am plecat.

-Inteleg, ai incercat din nou sa te lasi pe tine deoparte si nu prea era cazul.

-Da, cam asa ceva-cu mici exceptii ne dam in pantec ca avem functie si fara prea mare implicare. Nu stiu cand am sa ma vindec, dar asa sunt eu-dau sansa dupa sansa, renunt la mine, ma dau la o parte chiar si cand am o strangere de inima si lista ar putea continua. Si sunt constienta ca am eu barnele mele din ochi de care trebuie sa am grija si pe urma paiul si firul de praf din ochiul celorlalti.

-Banuiesc ca nu te intorci curand in Centrul de la Casa Sangerie.

-Cred ca mi-ar prinde bine sa stau putin la o parte si sa studiez furnicarul de care m-am desprins de ceva vreme si sa ascult zumzetul atat de caracteristic de care imi este dor. Evident, nu stau la o parte daca va fi nevoie de mine, dar altfel prefer sa raman retrasa in umrba care ma caracterizeaza atat de bine. Nu stiu cum ai reusit, Maicuta draga, dar casuta asta este ca un balsam pentru cei nevoiasi.

-Este micul meu secret si, iti spun sincer, ti s-a cam simtit lipsa, tu insati fiind un balsam pentru tot felul de rani, insa asupra ta ai si nu prea ai efect. Sa-ti faci timp sa treci pe la parintii adoptivi, m-au rugat sa-ti transmit asta pe la inceputul lunii noiembrie.

-Le-am facut deja o vizita intuind ca ma vor cauta din nou, undeva pe 10 noiembrie si nu prea mi-a placut privelistea…

N-a fost nevoie de mai mult sa-si aminteasca uratul caz avut de amicul dansei de la Medicina Legala.

-S-au rezolvat lucrurile?

-Si da si nu, dar se vor linisti intr-un final  intr-un fel sau altul.

-Du-te si te reinstaleaza in camera,  pe urma treci si pe la padocuri.

-Afurisit calul asta, stie el ce stie si mereu obtine ceea ce-si doreste cand isi pune in minte…

-Rautate! Tare mult te iubeste animalul ala si e normal sa fie o legatura puternica si aparte  intre tine si murg, dar asta nu trebuie sa ti-o mai spun, nu? Apoi, te-au mai tradat inca doi, dar ii vei gasi si pe ei asteptandu-te. Acum dispari!

Reuseste cumva sa ma faca sa zambesc, dar si sa ma faca destul de curioasa cat sa uit de gandurile sumbre care ma tot nelinistesc si care imi starnesc reactii destul de neplacute.

Daca la Whitestar ma asteptam sa simta cand ii vine stapana inapoi si oricum voiam sa-i fac o vizita, mi-a fost putin mai greu sa-mi linistesc curiozitatea in ceea ce priveste celelalte doua creaturi care ar putea sa ma astepte stiind cu oarecare certitudine cand ma voi reintoarce acasa. Cu surorile mele si cei cativa prieteni mai apropiati am mai tinut legatura in putinele momente de respiro fara a da de banuit mai mult decat este cazul, existand asadar o oarecare idee cam cand m-as putea intoarce si clar stia si Maicuta cate ceva despre mine si cam cand as putea sa ma intorc de pe drumuri. Daca n-ar fi stiut, clar ma tinea la un interogatoriu mai lung si ma cam indoiesc sa fi scapat atat de ieftin daca era mai mult la mijloc.

-Ti-era dor de noi? ma intreaba Misha cu un zambet pisicher. Chiar credeai ca scapi de mine si de Paun cand treci prin momente de-astea?

-Ceva tot stiti si voi, altfel s-ar putea sa am oase in burta. Poti sa-ti reiei indeletnicirile Paun, desi vad ca deja te-ai apucat de treaba. Lumineaza-ma!

-Se poate spune ca mi-au fost utile cele cateva luni departe de forma umana sau de Phoenix pentru a-mi reveni la normal, desi putini sunt cei la anii mei care revin unde de au plecat. Daca n-ai fi asa tanara, te-as putea invata si pe tine, insa nu cred ca vei avea nevoie de asa ceva prea curand si cam stau in dubii.

-Stiu, nu arat bine deloc si voi doi aveti avantajul de-a putea vedea neobservati ceea ce altii nu prea pot nici macar sa presupuna.

Imi dau seama ca sunt intr-o oarecare incurcatura cu astia doi pe cap, dar de Paun chiar imi era dor chiar daca perioada dureroasa a trecut pe nesimtite. Oare ce-o sa le spun? Ca mi s-a dat dreptate cand am banuit ca se umbla cu masca peste masca? Ca ceea ce am banuit se va adeveri intr-o masura destul de mare? Nu stiu de ce ma mai surprinde acest lucru, sincer. Asta se cheama dezamagire intr-o oarecare masura, pe undeva ma asteptam la asa ceva.  Am si eu minusurile mele, asadar n-ar fi cazul sa ridic mana si sa arunc piatra.

Oare de ce nu ma pot hotari sa nu ma implic mai mult decat este cazul acolo unde exista prea multa durere in cot? Oare asa diferite sunt vremurile de acum fata de cele pe care le-am trait la 20-21 de ani? Sa fi zburat timpul atat de repede? Oare de ce au plecat imediat dupa mine toti cei trecuti de 25 de ani binisor? Sa nu functioneze nici apropierea de varsta chiar atat de mult? Oare ni se urca la cap mai mult functia inaintea bunului simt si a lucrului bine facut?

A urmat  revederea cu cativa colegi de liceu, caci au trecut deja 10 ani de la terminarea clasei a XII-a si chiar daca ne putem spiona pe diverse site-uri de socializare, la intalnire unde am putut observa cei cativa oameni simpli care au putut sa vina, dar destul de uniti atat in momentele de bucurie, cat si in cele de tristete. Am preferat sa urmaresc de pe margine cum decurg lucrurile si mi-a prins bine ca am mers. Nu mai spun ca exista oameni si oameni pentru ca m-am simtit bine mereu in prezenta celor simpli si mai putin bine in prezenta celor care pun pret pe a avea cat mai mult si nu prea tin cont prea mult de nevoile celorlalti. E adevarat ca in aceste aproapte 3 luni m-am cam neglijat destul de mult, dar cu mici bucurii interioare datatoare de implinire sufleteasca, in rest am avut de tras pentru a mai rezolva pe cat posbil din datoriile stranse ici si colo.

Am reinceput sa merg prin locuri dragi mie la sfarsitul balamucului in care m-am bagat si care m-a tinut intr-o stare de nervi continua, insa nu prea imi place ceea ce am gasit. Poate ca am si eu greseli involuntare de care imi dau greu seama cu atatea pe cap, insa daca sunt chiar ma intreb daca am nimerit bine.

Oare de ce aceste indoieli? Oare nu reusesc sa inteleg printre randuri ceea ce mi se spune? Oare am uitat perioada aceasta a anului trecut in care parca pluteam de incantare si muream de nerabdare? E posibil sa ma fi obisnuit si sa-mi fi pierit entuziasmul de alta data, nu mai sunt atenta? Chiar si asa, sunt cateva detalii care bat la ochi prea mult; nu vreau raspunsuri pentru ca nu toate intrebarile au ceea ce urechile mele vor sa auda, insa ar trebui sa le auda. Sunt constienta de multe alte lucruri pe care le-am acumulat in timp, insa inca mai e de munca si tare mi-as dori sa nu mai fiu luata in calcul doar pentru potentialul de-a scoate multe din piatra seaca pentru ca cei multi vad doar ce au ei nevoie si ce ar avea nevoie cel ce ofera, insa prea rar ma intereseaza acest aspect care ma sacaie intr-atat. Ca trebuie sa traim fiecare din ceva este normal, insa atunci cand sunt depasite anumite limite si se merge din rau in mai rau si in mai mult decat se poate duce, in ingnoranta etc…atunci nu-mi ramane decat sa intorc spatele si sa-mi vad de drum, caci cu morile de vant nu te poti lupta.

-La ce te gandesti cu atata patima? ma intreaba Paun cu oarecare ingrijorare, caci ma stie destul de bine fie si numai dupa cum ma misc si reactiile pe care le am.

-Ma gandeam la diverse detalii in urma unei retrospective. Nu prea imi place ceea ce am gasit undeva unde ma simteam ca acasa. Omul gospodar se vede de la o posta dinstanta dupa cum isi tine casa, insa uneori am impresia ca nu totul este cum ar trebui sa fie. Pe undeva am lispsit si eu destul de mult din aceasta a doua casuta a mea asadar lipsesc cateva bucatele pentru a face totul un intreg, dar se vor linisti lucrurile, caci drumul mi-e drept si ce-am calcat stramb a avut indreptare pe cat posibil. Daca o fi mai mult de atat…asta o s-o aflu mai devreme sau mai tarziu sau ar trebui sa fie si tacerea un raspuns…

-Tu stii mai bine…

Stie el ce vorbeste, insa pe mine m-a pus pe ganduri experienta proiectului luat de la zero si care are nu prea multumirea clientilor. Apoi m-am inchis intr-atat in mine, incat am ajuns sa am oarecare probleme in exprimare, insa cumva reusesc sa ma fac inteleasa si nu in sensul reprosurilor caci fiecare stie ce e mai bine pentru sine insusi chiar daca uneori mai este nevoie de ajutor. Ma bucur sa rabdarea si calmul proverbiale se reinstaleaza acolo unde le este locul. E drept ca mai e ceva de treaba, insa totul la timpul lor si cu mare atentie, caci se poate gresi iremediabil foarte repede si pe nesimtite incat nu stii de unde, ce, cum si cand te-a lovit. Si cand se intampla, iti asumi resposabilitatea si mergi mai departe cu gustul propriului esec mai departe.

-Ai chef de-o plimbare, Nadie?

-Cam da, beculetele stradale de sarbatori nu le-am vazut inca si am inteles ca sunt putin diferite, trebuie sa-mi vad nepotii, surorile si fratii, trebuie sa-mi revad pacientii care au ramas internati pe o perioada mai lunga si oare s-o termina lista? N-ai vrea sa ma ajuti cu a-mi ordona gandurile? Macar de data asta, cand ma simt deja balamuca cu toate ca nu ar fi cazul? Tare nu ma sufar cand sunt asa dezorganizata si nu prea stiu ce vreau…Ai gasit la biblioteca „Taslimanul” si „Duma Key” de  Stephen King? Uite cum se duc examenele mele pe apa sambetei!

Pana la urma am iesit in grup mare la plimbare si am reusit sa ma pun la punct cu ultimile informatii. Chiar si asa, sunt un mic Toma necredinciosul pana nu vad cu ochii mei plus ca trebuiesa rezist tentatiei de-a vizita in Centrul Portii Sangerii locurile dragi mie pentru ca sigur as incepe cu morga, desi as prefera neonatologia si orfelinatul.

-Sa stii ca prichindeii de la orfelinat ti-au simtit binisor lipsa, dar nu te lasam acolo pana nu te pui pe picioare, oricat te-ar manca pielea. N-am vrea sa te iei cu povesti si sa nu mai recuperezi odihna si ce ti-o mai trebui.

-Nu te contrazic, dar nici impacata cu gandul nu sunt Dally.

Niste privire cu subinteles se schimba pe la spatele meu, insa s-a cam uitat faptul ca pot vedea cu ceafa intr-un fel sau altul-anume pot daca nu citi, macar intui cam ce gandeste omul. Vreau doar sa profit de acest moment de liniste intre niste oameni care imi confera putina liniste prin a ma ajuta sa-mi gasesc un mic echilibru intern de sprijin…si totusi de ce observ atatea reprosuri in priviri si exprimare? Sa fie doar de la simplul fapt ca m-am tuns si mi-am inchis culoarea la par? Sa fie altceva mai grav? Intr-un fel, ma simt ca magarul in ceata caruia i-ar fi tare util un cutit pentru a-si gasi calea spre luminita de la capatul tunelului, desi calea nu este ratacita sau pierduta, ci, poate, o orbire temporara pentru ca am incercat sa fiu ca restul lumii pentru a doua oara si tot de atatea ori mi-am dat seama ca nu pot fi ca altii pentru ca sunt EU si atat, iar individul este unic in felul sau si ar trebui sa-mi aduc aminte pentru ce sunt apreciata de fapt si de drept de cei din jurul meu.

Caracteristica…rebirth

%d blogeri au apreciat asta: