Archive for Decembrie 2012

A fi sau a nu fi

Pentru o clipa ma trag deoparte din iuresul care m-a invaluit ca o pelerina de ploaie in ultima vreme. Nimeni nu a zis ca imi va fi usor-nici eu nu m-am asteptat sa aud sau sa observ acest lucru. Munca la Centru nu mi-a permis o clipa sa ma gandesc ca este viata este, in general, usoara sau grea. Este asa cum este, asa cum ti-o faci caci nu totul vine de la sine si, uneori, trebuie sa ne ajutam singuri in sensul bun al cuvantului. Sunt, pentru o clipa, uimita de culorile toamnei complet uitate in acest balamuc aproape total, de cum noii elevi si studenti se integreaza vietii de la „Murg”, de la Colegiu, in caminele adervarate furnicare, la Hogwarts. La Centru am ajutoare noi care se integreaza foarte repede fiecare pe felia lui, cei vechi ii ajuta cum pot tocmai pentru a le fi mai usor lor. Si abia daca s-a inceput scoala.

Vreau sa am o discutie cu cei vechi dupa ce ajutoarele vor termina perioada de practica-unii dintre veterani se vor retrage-majoritatea se vor pensiona si, asa cum a facut Maicuta obiceiul, internii au intaietate, apoi sfoara in tara si atunci sa vezi bataie. Arar s-a intamplat sa fie nevoie sa aducem oameni din afara. Multa munca si multa bataie de cap daca voi fi nevoita sa aduc oameni din afara. Multe sunt prejudecatile, multe sunt zvonurile care mai de care, labirintul culoarelor este destul de intortochiat chiar si pentru cei care participa periodic la evenimentul Portilor Deschise. O voi face si pe asta, oricat va fi nevoie de ghid o perioada mai lunga sau mai scurta de timp; nici cei care acum sunt fie elevi, fie studenti, fie in practica sau ca voluntari cu ceva vechime la noi nu pot spune ca stiu unde sa faca stanga sau dreapta si unde sa mearga inainte. E adevarat ca „Murgul Maicutei Moise” si „Andrei Saguna” arata ca niste adevarate intersectii, dar pana si eu mai am momentele mele in care pasii nu ma asculta si refuza vehement sa ma duca acolo unde am nevoie. Sunt uimita de aceste momente in care am nevoie de o clipa sa ma gandesc incotro trebuie s-o iau pentru a ajunge la destinatie, dar sunt constienta, in acelasi timp, ca a trecut multa vreme de cand nu am mai luat piramida la picior. Ultima oara era impartita in doua si orientarea in spatiu parca era mai usoara, dar acum am batatai serioase de cap.

Cineva mi-a spus ca ar trebui sa-m reiau obiceiul de-a bantui ca o umbra nelinistita pe culoare bagand spaima mai ales in pustanii indragostiti ai Colegiului, poate asa nu voi mai avea probleme de lipsus sau lapsus…sa nu uit, as zice eu, de papausa voodoo pe care am primit-o de curand de la o cunostinta care, mai in gluma mai in serios, mi-a spus ca ar fi tare utila (sau nu prea dupa umila mea parere) in situatia in care as avea vreo persoana care nu prea ma are deloc la inima…Nu cred ca s-a gandit prea mult caci imi este o persoana destul de apropiata si stie ca una din marile mele griji care-mi va fi ca o a doua umbra pe orice vreme este Lumea Umbrelor, iar cu spiritele suparate nu prea te pui. E adevarat ca gura lumii stie ea ceva din ceea ce zice, dar cat adevar graieste…nu cred ca va stii niciodata, cel nu putin din acest punct de vedere. Si daca vreodata va stii, s-ar putea sa se sperie binisor.

Daca pentru o clipa mi-am aruncat in curtea locului de munca si a scolarilor pe oricare treapta a invatamantului fie el si gradinita, m-am gandit ca ar fi cazul sa arunc un ochi si in ograda familiei.

Si observ ca Maicuta Moise si Misha au nevoie de o vacanta pe care cu greu s-au hotarat sa si-o acorde, chiar si acum cand li s-a luat mult din povara pe care au purtat-o atata timp pe umeri. O vacanta in adevaratul sens al cuvantului, fara prichindeii altora in grija pe cap, fara emotiile concursurilor sau mai stiu eu ce alte griji suplimentare, dar pe care incep sa le simt incetul cu incetul pe proprii mei umeri.

Nu cred ca vreunul dintre ei pare sa se fi schimbat prea mult din momentul in care am hotarat sa iau taurul de coarne si sa ma ocup cum se cuvine de ceea ce se presupune ca este al meu inca dinainte de-a fi venit pe lume. Hotarat de altii si de parintii mei pus in practica dupa o buna bucata de vreme de observat si meditat. Si daca n-as fi fost eu, atunci ar fi fost altcineva caci piramida si inscrisurile de pe peretii interiori si exteriori au propria lor lege. Ar fi fost, poate, Madalina chiar daca ar fi insemnat alti ani buni de asteptari, observatii si dezbateri departe de urechile copiilor in toiul noptii intr-un moment in care peretii nu au ochi si urechi. Din acest punct de vedere, Maicuta a avut intotdeauna o oarecare teama caci ii semn la aparea si disparea din senin, iar umbra mi-a fost intotdeauna buna prietena. Din toate punctele de vedere.

Nu a trebuit sa se uite mai mult decat cu coada ochiului la cei 11 copii ramasi in viata ca sa-si dea seama ca toti suntem curiosi unde vor sa mearga in bine meritata vacanta pe care si-au propus-o.

Sunt hotarati sa mearga intr-un fel de a doua luna de miere, in vizita la ceea ce a mai ramas din familia Maicutei in locul unde a vazut lumina zilei.

Isi doresc sa mearga acolo unde Maicuta a vazut lumina zilei. O parte a familiei a plecat de pe locurile natale dansei la scurt timp dupa ce aceasta a plecat sa implineaca ceea ce avea de implinit. S-au reintors cand Maicuta a ales sa-si intemeieze o familie alaturi de Misha, moment in care au plecat si mai multi dupa eveniment, fiecare pe drumul sau si cu destinatia sa fixata in minte. Au mai ramas cativa pe loc. O parte au trecut in Lumea Umbrelor si am avut ocazia sa-i cunosc asa cum n-am cunoscut pe mai nimeni din familia mamei mele. Tata este singur de cand tine minte si s-a descurcat cum a putut pana cand a cunoscut-o pe Maicuta noastra.

O parte a celor care au venit la nunta surorilor mele, dar si la inmormantarea celor care au aproape un an de cand nu mai sunt, am apucat sa-i cunosc si sa schimb cateva vorbe cu ei, dar nu as putea spune ca se poate cunoaste un om doar din atata lucru. Si din nou a mai migrat un numar de rude cine stie pe unde. Si au mai ramas doar o mana de oameni, pe care ii poti numara pe degetele de la maini. Pe ei Maicuta si Misha vor sa-i viziteze. Si acestia ii asteapta cu bratele deschise. Presimt ca nu vom fi lasati de capul nostru, inclusiv noi, astia mai mari. Nu s-ar dori nici stricarea vacantei si nici sa daramarea unei enormitati de piramida despre care cine stie prin ce eforturi s-a pus in picioare, la fel cum n-ar fi nici floare la ureche sa fie culcata la pamant.

-Da, asa vrem, concluzioneaza Maicuta. O mini vacanta pentru mine si tatal vostru. Am obosit si ne-am cam saturat de Bucuresti, drept pentru care vrem relaxare si sunteti destul de mari sa aveti grija unii de altii si de piramida, in special de partea „Murgului.” De Colegiu sa nu va faceti griji, caci am incredere in cei pe mana carora il las. Elevii si studentii stiu la ce sa se astepte cand ma voi intoarce, la fel si profesorii. Nadia, am toata increderea ca macar Casuta Centru si padocurile nu vor lua foc si le voi gasi in picioare cand ne vom intoarce si daca ai timp si putere, sa mai dai o mana de ajutor pe la Universitarul nostru. Nu stiu daca va fi nevoie, caci personalul stie ce program nebun ai si cam cat pot intinde plapuma in ceea ce te priveste.

-Nu-i bai, stii doar ca nu sunt genul de om care sa stea prea mult locului sa se odihneasca, dar imi cunosc limitele si ii cunosc o mare parte din oamenii pe care ii ai acolo, raspund. Apoi, am ajutoare, care pe unde stie si poate sa dea o manuta sau un piciorus de ajutor. Ne descurcam noi cei mari si vaccinati si cu ale noastre si cu un ochisor, preferabil doi, si la cei mici. Ca or fi buni si patru ochi in anumite cazuri, nu-i probliem, ii folosim cu incredere.

Stie ea mama ce pot face si cat pot trage. Stie ca atunci cand lumea incepe sa-mi fuga de sub picioare si simt ca nu mai pot, este un semnal de alarma. Mi-a fost invatatura de minte caderea avuta dupa cele doua examene teoretice la wrestling. Nu stiu daca am mai cazut de atunci din picioare sau am simtit ca mi se inmoaie genunchii incat sa nu mai pot sta in picioare. Chiar si asa, lipsurile de organe care au cerut, prin tumori, sa fie extirpate, mi-au introdus si ele niste limite. Lipsurile in organism ale unor elemente importante ca acesta sa functioneze normal nu sunt chiar atat de drastice, dar atentie marita tot se cere. Daca ma gandesc eu bine, stie ea Maicuta ce copii are la usa si cam ce poate fiecare. Niciodata nu ne-a dat de facut ceva care sa nu putem duce la bun sfarsit, iar daca treaba cere echipa, stie cum sa ne grupeze. Deja stim si noi ce putem face singuri si cui sa cerem ajutorul cand nu se poate altfel decat in echipa.

In ceea ce ma priveste, stiu mereu ca am pe cineva in spare gata sa sara la nevoie. Pe de o parte, a simti o rasuflare in ceafa ma cam deranjeaza in momentele in care as avea nevoie de putina intimitate. Totusi, stiu ca este pentru binele meu sa am pe cineva in umbra in caz de nevoie. Fiecare are un fel de inger pazitor al sau asa cum si eu am momente destul cand sunt ca o umbra pentru parintii mei, pentru fratii mei si surorile mele, dar si pentru cei apropiati mie, cu care am intrat intr-un contact mental atat de sensibil, incat stiu unde este, ce face, cu cine este, la ce se gandeste…pot vedea prin ochii persoanei respective, pot auzi cu urechile ei insa punand mare pret pe intimitate, prefer de cele mai multe ori sa arunc un ochi, sa trag cu o urechiusa. Prefer sa merg pe perceptie senzoriala a starii generale de spirit gen Deanna Troy din „Star Trek The Next Generation”. Ce mai urmaream serialul cand aveam o clipa libera!

-Asadar ma lasati cu gramada de plozi pe cap, pe care si asa nu-l vad, iar voi va duceti sa va faceti de cap…scanceste Dally, biata de ea, ramasa in continuare sora cea mare cu vreo 10 frati si surori mai mici in grija, cu o fata de ti se rupe inima. Unii mai sunt si majori vaccinati.

-Sa stii ca vom fi niste piticuti foarte draguti pe creierul tau cand ne punem pe dracii, ca niste dracusori impielitati ce suntem. Nu ne intereseaza ca nu putem, deci nu mai pierdem vremea sa intrebam daca se poate sau nu, vom trece direct la fapte! hotaraste Becca in numele tuturor.

Este un haz general cum n-a mai fost de multa vreme. Simt ca toti s-au obisnuit cu durerea ranilor care nu se vor inchide niciodata definitiv, ca sunt constienti ca viata merge inainte.

Buna dispozitie afisata de Maicuta Moise m-a surprins la inceputul discutiei, dar la o privire mai atenta, mi-am putut da seama ca este si starea sa interioara. Nu tin minte, cat am stat in preajma dansei, sa fi fost plecata in vacanta; ne-a fost insotitoare in cantonamente, la concursuri, plecata cu treburi…a muncit permanent fara vacanta timp de 18 ani si inca ar mai putea. Aceasta vacanta este binevenita si pentru Misha, care in toti acesti 18 ani a muncit si el pe branci, alaturi de dansa si de noi toti. Cred, asadar, aceasta luna  de relaxare fost la inceput doar un gand care s-a conturat intr-o idee care se concretizeaza incet-incet.

Simt o oarecare teama in sufletul celor doi, caci Maicuta a muncit continuu de cand a ajuns la piramida, in timp ce Misha i s-a alaturat pe parcurs. Amadoi au sacrificat multe, poate chiar tot ce au avut si au tras pe branci zi si noapte, pe canicula si viscol, in vremuri de pace si de razboi, s-au zbatut sub diferite regimuri aflate la guvernare si au ajuns intr-un punct in care noi, copii, trebuie sa luam fiecare in parte felia sa, asacum cei doi au muncit cot la cot pentru ca intregul sa reziste. In cazul meu, stiu in parte ce inseamna sa tragi de nebun sa stai in picioare si sa rezisti eroic pe baricade. N-as zice ca unul are mai putin de tras si mai putine responsabilitati. Pot spune ca fiecare este constient ca munca sa este importanta pentru ceilalti si asta am putut observa de cand am primit „hardughia” pe umeri. In cea mai mare parte a timpului, pot spune ca am putut sa punem in practica asa cum ne-am obisnuit umar de la umar si sa ne completam unul cu altul, iar unde s-a cerut o mana in plus de ajutor n-a ramas ramas fara ecou.

Simt ca le este teama sa plece atata timp in vacanta deoarece nu stiu cum vom reactiona noi, cei care vom ramane in urma, ce vor gasi pe pamanturile natale ale Maicutei si ce vor gasi la intoarcere. Pe undeva le inteleg teama. Amandoi se tem pentru mine, dar au toata increderea ca ma voi descurca.

Presimt ca Maicuta isi va vedea toate rudele, chiar si pe cele care au ales sa se risipeasca in cele patru zari ale lumii. Tragand putin cu ochiul in viitor, am o vaga presimtire ca s-ar putea ca toti sa lase pamantul natal in urma si sa se retraga la „Murgul Maicutei Moise” alaturi de „Maria lor, care a plecat a lasat totul si a plecat de mititica in lume, pentru a realiza o profetie de una singura, caci a crezut in ea si in ceea ce poate face si cat poate duce.” Misha are ceva emotii de cum va fi primit de familia soatei lui si la cum isi vor arunca acestea ochii peste copiii lor, copii care au crescut mari, s-a realizat fiecare in felul sau si isi ajuta parintii in munca lor.

Chiar si eu ma intreb cum va fi privita aceasta plecare de rude. Sa-ti lasi copiii de capul lor sa-ti administreze munca de o viata asa, dintr-o data, pe nepusa masa. Aici ma simt ca o babuta batrana stand pe o bancuta in gradina din fata casei si shpionand pe fiecare vecin si trecator in parte, fiecare frunza cazand in bataia vantului caci i-a venit vremea sa moara si sa faca loc unui nou mugur la primavara din care va iesi o alta frunzulita de-un verde firav, fiecare adiere de vant, fiecare raza de soare, fiecare fuior de fum sau fiecare norisor care traverseaza cerul albastru, sticlos si din ce in ce mai zgarcit in lumina soarelui.

Nu stiu ce reactie vor avea cand vor ajunge aici si vor vedea balamucul Bucurestiului, balamucul „Murgului Maicutei Moise” cu tot ce-l inconjoara si zumzetul ametitor al Colegiului International cu Program Sportiv „Andrei Saguna”. Ma sperie putin gandul ca Poarta Sangerie si Casuta Centru ii va ingrozi prin valul de mister care le inconjuara, nu mereu de bun augur si stiu ca elfi n-au vazut sau vreun locuitor al Pamantului de Mijloc. Aici stiu ca se vor speria de-a dreptul de iuresul caracteristic acestui punct de trecere intre trei lumi cu care eu una m-am obisnuit si multa vreme, ca mama mea, nu-l voi putea parasi nici sa vreau.

Stiu ca Maicuta a vorbit despre cea care o mosteneste si ca deja i s-a nascut si a doua fiica despre care profetia spune ca va fi o umbra a primei mostenitoare. Nu a fost nevoie sa mi se traduca faptul ca nasterea Madalanei nu este un accident; s-a nascut pentru ca oricand as fi putut refuza ceea ce profetia spune, as putea ceda oricand poverii pe care o am de dus sau as ajunge la fundul sacului cu zile printre cei vii. Sunt aspecte pe care un val cetos mi le ascunde, asa cum nici Elrond nu poate sa vada in viitor mereu cu claritate-sunt momente in care ceea ce se petrece in prezent isi pune pecdetea pe viitor la fel cum trecutul nu-l poti schimba. Nu o consider vreo rivala, ci am grija sa o pregatesc pentru ceea ce o va putea astepta mai devreme sau mai tarziu. Probabil ca voi face asa cum a facut Maicuta cu mine, caci eu una am in fata viitorul unui om solitar, singur in viata, dar mereu ajutat de cei din jur care stiu sa pretuiasca pe cei drepti si corecti,  sa incerce sa-i ajute pe cei care nu merg bine pe drumul vietii pentru a-i aduce pe drumul cel bun si sa-i indeparteze pe cei care prefera scurtaturile in viata.

De asemenea, ma bucur inca de prezenta lui Paun mai mult ca oricand-este constient ca sunt momente in care nu voi putea razbi de una singura. Am primit solii din partea elfilor si a majoritatii locuitorilor Pamantului de Mijloc ca ma vor ajuta la nevoie pe intreaga perioada in care Maicuta va fi plecata si spera sa putem avea o buna colaborare in rezolvarea problemelor care se vor ivi pe langa cele care sunt in curs de rezolvare. Si, cum altfel nu se putea, n-au intarziat nici tachinarile, alaturi de felicitari ca Maicuta si Misha imi acorda incredere asa de timpuri.

Aici au dreptate-un Phoenix la 30 de ani este in drum spre maturitate.

Sunt destui care considera ca am trecut prea repede de la a copilari la un adult in toata regula. Eu prefer sa cred ca traiesc prin cei din jurul meu-ma bucur de bucuria altora cand lumea mea se prabuseste bucata cu bucata intr-un hau negru si fara fund, ma intristez cand ii vad pe altii suparati, plangand sau in nevoie cand lumea mea este implinita din multe puncte de vedere (nu le putem avea pe toate doar!), trec prin anii pe care i-am pierdut de-a lungul vietii alaturi de fratii si surorile mai mici caci nu am avut parte de-o copilarie ca a lor, de  o  adolescenta tipica cu toate probleme ei, nu ma mai satur sa privesc copiii cum se joaca si se cearta din te miri ce, ca in inocenta lor, sa se impace in secunda urmatoare si tot asa.

Si, zi de zi, descopar cat de mult seman Maicutei mele, o femeie care a trecut si dansa prin greutatile vietii asa cum eu trec si eu prin greutatile vietii, fiecare in timpul sau si in felul sau…

 

Anunțuri

Toamnă

             Că toamna se numără bobocii asta o ştim cu toţii.
            N-aş vrea să par o nostalgică, de şcoală mă tot lovesc din 1989 încoace. Ceea ce mă macină pe mine puţin mai mult sau mai puţin este că de când am intrat pe băncile şcolii, am tot avut parte de reformă după reformă; dacă până în decembrie 1989 totul era relativ simplu, din 1990 am avut parte de schimarea manualelor, de schimbarea materiilor, de faptul că nu mai sunt obligatorii careul din fiecare dimineaţă, bentiţa, şorţuleţul, matricola pe umăr şi tot aşa.
            Chiar dacă atunci mi se păreau aberante unele lucruri, am reuşit să le văd o oarecare utilitate în prezent şi mă bucur că s-au reintrodus, pe ici-pe colo. Dar nu vreau să par nici vreo revoltată împotriva politicii de la guvernare-chiar nu mă interesează politica prea mult.
            Începerea şcolilor şi liceelor  îmi provoacă, totuţi o stare de melancolie-îmi amintesc şi acum cum în seara de dinaintea începerii clasei I mă plimbam prin casă cu ghiozdanul în spate sub privire amuzate ale părinţilor, cum mă supăram că nu-mi iese litera H şi nu puteam să scriu CHINA, dar nici nu realizam că scriam CINA…
            Acum, chiar dacă am avansat cu studiile, aceeaşi nerăbdare parcă mă domină în continuare; am trecut prin şcoala generală, prin liceu, ceva studii superioare, dar am ajuns în faţa a ceva  nou, chiar şi pentru mine-masteratul. E adevărat că pe măsură ce am crescut, pretenţiile au crescut şi ele, dar există un pic de emoţii pentru că dacă sunt obişnuită cu profersorii români şi canadieni, presupun că în doi ani voi avea destul timp să mă obişnuiesc cu profesorii şi viaţa de aici.
            Şi îmi este dor, totuşi, de culorile toamnei din România

 

Nostalgie

Mă uit cu o oarecare nostalgie la prichindeii intraţi în clasa I.Ziua în care am început eu şcoala a fost una tipică de toamnă-rece, aproape că a plouat…gri ar fi cuvîntul potrivit. Nu m-am gândit niciodată cum au privit surorile şi fraţii mei prima lor zi de şcoală. Oare pentru aceşti piticoţi de-o şchioapă a merge la şcoală înseamnă că vor mai avea mai puşin timp să se joace pe calclator? Mai puţin timp să stea cu ochii în televizor? Mai puţin timp să butoneze la telefonul mobil cu touch screen de ultimă generaţie total nepotrivit pentru anii lor?Îmi aduc aminte că prima mea zi de şcoală a fost una plină de oarece emoţii-cu o seară înainte mă plimbam prin casă cu ghiozdanul  în spate spre amuzamentul părinţilor şi al bunicului patern, în timp ce frat-miu mai mic se tot uita ciudat când la unii, când la alţii nepricepând ce se petrece. Avea să înţeleagă în 3 ani mai târziu. Şi întreaga zi de dinaintea începerii şcolii mă tot chinuisem să scriu CHINA, litera H tot nu-mi ieşea, în timp ce mintea mea refuza să priceapă cuvântul CINA.

Mi-a venit în minte şi prima zi când am început liceul-tot oarece emoţii, dar ştiu că de data asta stomacul şi-a făcut simţită prezenţa mai mult decât mi-aş fi dorit după o nopate extrem de agitată şi cu prea puţin somn. Cred că aceeaşi senzaţie am avut-o şi în prima zi de studii superioare şi studii aprofundare. Acum, urmează prima zi de masterand. Oare cum va fi?

Cu picioarele pe pământ mă aduce Măicuţa Moise care anunţă clasele I la volei. Testările au fost destul de drastice, aproape că m-am văzut pe mine în perioada în care am fost testată la Teoria şi Istoria Wrestling-ului…să fi fost mai târziu de ieri?

Am preferat să privesc de pe margine aceste testări, aşa cum am privit preselecţiile înainte de-a mă decide dacă să încerc marea cu degetul la volei sau să fiu ca o mâţă simandicoasă care se sperie numai când aude apa curgând chiar şi la o distanţă sigură de preţioasa ei blăniţă.

Nu ştiu cât mă voi implica fizic efectiv în antrenamentele micuţilor care au dat semne de oarecare talent în ale voleiului, dar ştiu că voi fi omul din umbră care sigur va mai găsi câte o năzbâtie a picilor care s-o gândească şi s-o pună în practica adulţilor; cu siguranţă voi fi tortuartă cu întrebări în căutări de răspunsuri, dar ştiu că de cele mai multe ori tăcerea mea va trebui să fie luată drept răspuns. Nu ştiu dacă s-a întâmplat altfel de 3 ori până acum de când m-am apucat de volei. Mi-aş dori să nu mai fiu considerată persoana care să aibă mereu ultimul cuvânt, dar mai repede convingi lupul să-şi schimbe năravul.

Aşadar, ideea este că va trebui să dăm cu subsemnatul pe la antrenametele piticilor, pe la cele ale iniţiaţilor şi să torturăm echipele mari aşa cum şi noi, „Generaţia de Sacrificiu” a fost, este şi va fi torturată la rândul ei. Doar că noi ne-am obinuit cam cu de toate şi cred că nu am văzut încă totul, ca să nu mai zic de spionajul de care vom avea parte, ca întotdeauna, din partea celor de-ai casei. Oare chiar nu ne-am obişnuit?

-Ştii că Donna a luat iar copilaşi la format? mă întreabă Martha.

-Nu mă miră nimic la niciunul dintre cei care ne-au adus la nivelul de-a face parf nişte echipe temute, ca să nu mai zic de a ne aduce la nivelul de-a face performanţă notabilă şi la alte discipline sportive.

Aici îmi dau seama că Donna şi Robert şi-au ales deja tactica de lucru, în timp ce pe mine mă împing încet dar sigur spre antrenorat sau, cel puţin, vor să-mi dreseze ceea ce mai este de dresat din ochiul de antrenor. Tactica de-a ne lăsa într-un fel de capul nostru să vadă pragul de jos după ce ne-am lovit de cel de sus a dat rezultatele la care m-am aşteptat şi eu. Dar să-mi văd lungul nasului.

Citindu-mi parcă gândurile, seara ne-am adunat la un ceai cald, căci toamna îşi spune cuvântul-nopţile sunt mai lungi, dimineţile şi serile din ce în ce mai reci, la fel ca ploile care au început să fie din ce în ce mai dese şi reci. Pe undeva îmi place să mă plimb mai mult prin grădinile „Murgului” pe înserat sau dimineaţa după ce răsare soarele să prind culorile toamnei strecurându-se între verdele din ce în ce mai şters al frunzelor copacilor şi plantelor încet-încet. Nu ştiu dacă primăvara îmi place mai mult ca toamna, dar ştiu că nu-mi va face plăcere să văd totul mort peste iarnă. Chiar şi atunci când am început să iau „Murgul” la pas, tot spre sfârşitul verii şi începutul toamnei, să descopăr colţişor cu colţişor, parcă tot toamna mi-a plăcut mai mult. Probabil că voi face şi vizite mai dese în Pământul de Mijloc, căci pe munţi deja iarna se simte mai aproape decât la câmp; sunt totuşi zone unde frunzele nu cad decât primăvara, când locul le este luat de frunze verde-crud anunţând că  iarna s-a dus şi lasă locul primăverii.

Lăsându-mi propriile gânduri la o parte, încep să fiu atentă la ceea ce fetele mele povestesc în sufrageria de la parterul Căsuţei Centru lângă căminul care se pare că nu peste mult timp va face căldură. Pe măsură ce Christanna povesteşte despre toamnele din Carolina de Nord, Lupana îi urmează povestind despre toamna şi iarna blândă de care are parte în San Bernardino. Flanny nu are prea multe de spus despre Germania ei natală căci în emisfera nordică iarna vine devreme şi pleacă târziu. Martha povesteşte de multă umezeală şi furtuni care mai de care, în timp ce noi, românii, nu prea ştim ce să le povestim căci am avut şi ierni calde, dar şi ierni ca aceea care tocmai a trecut-o lună, cel puţin, în care zăpada, viscolul şi gerul şi-au cam spus cuvântul.

Nu ştiu de ce, dar îmi doresc să fi fost în locul câtorva dintre povestitoare, să mă simt bine povestind de-acasă cu drag. Ştiu că ar trebui să mă bucur de ceea ce am, dar au rămas prea multe găuri nevindecate de la cuiele înfipte de-a lungul anilor. Se vor vindeca în timp sau nu, dar la fel de bine ştiu că ar trebui să nu mai las ceea ce a fost să umbrească ceea ce am acum şi mă bucură zi de zi. Ascult şi încerc să mă pun în pielea lor. Pe geamul din faţa mea şi văd cum unii elevi pleacă spre casă sau spre cămin cu nasul în orare, în timp ce alţii se îndreaptă spre prima oră de dirigenţie din noul an şcolar. Unele chipuri sunt puţin nefericite, altele vesele. Unii sunt însoţiţi de părinţi, alţii nu. Eu îmi aduc aminte de bunicul patern care o vreme m-a dus şi m-a adus de la şcoală. Era frumos când mă trezea alături de junior dimineaţa sau când mă aştepta să ies de la ore şi, hoaţa de mine, imediat după ore, îmi dădeam uniforma jos băgând bietul om în sperieţi. Ce ciudat mi s-a părut când ni s-a spus că nu mai trebuie să venim  cu uniformele la şcoală…mi s-a părut tot timpul că lipseşte ceva. O vreme nici în New Jersey nu am purtat uniformă, dar la un moment dat s-a dat regulă că indiferent de ce clasă eşti, să poarte toţi uniformă. Când s-au reintrodus uniformele şi în România, în mare parte, eram deja cu liceul terminat deja; elevii erau deja prea deocheaţi în ale vestimentaţiei. Acum, uniformele sunt relativ uşor primite de elev şi datorită anime-manga, căci în Japonia uniforma este obligatorie.

-Dar ştiu că visezi cu ochii deschişi, mă tachinează Dally.

-Măcar se gândeşte la ceva frumos, o apostrofează Kathy care n-a deschis prea mult gura în seara asta.

Le dau dreptate, cumva, căci simt că lucrurile încep să intre într-un oarecare normal, pierderile persoanelor dragi dispărute încep să devină acceptate ca o parte a rutinei zilnice, dar ne-am fi dorit toate, chiar şi eu, ca Mircea şi Tudor să ne fie alături aşa cum ne-am obişnuit la fiecare început de an. Sonya şi Mark au devenit mai retraşi de la începutul anului, în timp ce Păun s-a bucurat când Măicuţa i-a propus să preia o clasă de pici şi s-o ducă până când aceştia vor deveni tineri adulţi la început de viaţă. Se pricepe foarte bine la biologie, în general, la psihologie şi alte două sau trei materii la care peste vară  a avut grijă să şi le certifice. E încântat de idee, la fel şi eu.

Şi la Hogwarts orele şi-au reluat cursurile, noii elevi au fost sortaţi; ne-am primit orarele, am mustăcit sau nu prea la vederea orelor ca şi elevii de aici. O să fie interesant să ţin ore de istorie antică şi mitologie la anii I, II, III şi IV, poate ceva prezentări şi la anii V şi VI. Chiar şi aşa, nu puteam să scap de a nu spune povestea Casei mele, plus că nu poţi scăpa cu una cu două fără să povesteşti peripeţiile vacanţei sau cum poţi să faci aşa minuni la o Olimpiadă fără „puţin ajutor.”

Ciudat sau nu, dar de castelul-şcoală chiar am uitat. Nu cred că mi s-a mai întâmplat să uit de cursuri sau alte câteva detalii legate de şcoală. Oare să fie bătrâneţea sau obişnuiţa de a-mi toci coatele pe băncile şcolii?

Sfârşitul unei ere

 „O mână de oameni pusă pe fapte mari îşi reconfirmă valoarea maturităţii sportive la Jocurile Şaguna şi Olimpiada de Vară, Londra 2012…” Aşa a fost catalogat lotul Colegiului Internaţional cu Program Sportiv „Andrei Şaguna” din Bucureşti de presa internaţională participant la aceaste două competiţii simultane.

La orice competiţie mai mult sau mai puţin majoră, a existat dintotdeauna  tendinţa ca sportivii mai tineri să fie comparaţi cu sportivii „Generaţiei de Sacrificiu” care au deschis drumul multor generaţii care le-au urmat şi care nu au reuşit mereu să ţină steagul sus-să tot fi fost câţiva ani la rând în care ne-am temut că va veni vremea în care va trebui să lăsăm în urma noastră ceva care să ducă mai departe numele Colegiului fie sportiv sau teoretician şi nu prea aveai pe cine şi de unde alege. E adevărat că au fost vremuri tulburi vreo 3 ani după ce această „Generaţie” deschizătoare de drumuri a terminat studiile liceale pe toate fronturile sportive, cât şi in ramura teoretică a „Şaguna”, însă s-a conştientizat la timp că fiecare om are puterile sale şi nimic nu dăinuie la nesfârşit.

Ceea ce i-a făcut pe reporteri să ne caracterizeze aşa a fost faptul că lotul cu care am mers la Londra s-a împărţit în două: unii au participat doar la Jocurile Şaguna, în timp ce din restul de 51 de componenţi au fost câţiva care au strâns din dinţi şi au participat şi la 2-3 discipline sportive diferite. Evident, doar la „Şaguna” se pot întâmpla astfel de lucruri imposibile, dar regula asta exstă încă de la începuturi-imposibilul devine posibil când într-adevăr se vrea acest lucru. Uneori mă întreb dacă generaţia mea nu ar fi trebuit să se numească „Generaţia Săriţilor de pe Fix” dar bănuiesc că fiecare a făcut sacrificiile sale pentru a ajunge unde este astăzi şi au fost destule încât să depăşească nebunia de care am dat dovadă incă din primii ani Colegiului, fie ca unii au fost prezenţi încă de la clasa I, iar alţii s-au alăturat pe parcurs. Poate voi afla sau nu răspunsul la multele nelămuriri adunate de-a lungul timpului şi care  nu-mi dau încă pace. Şi totuşi sunt atâtea lucruri mărunte la care mă gândesc încât mă mir că nu-mi ia foc creierul.

Chiar dacă ziariştii au început să ne ridice în slăvi înainte de-a ne întoarce acasă, răutăcismele nu au întârziat nici ele să apară, mai ales că este pentru prima oară când, la o competiţie majoră, nu suntem însoţiţi de Măicuţa Moise şi Misha sau măcar de unul dintre ei. A fost o surpriză de proporţii şi pentru noi când am aflat, dar am înţeles că noi suntem destul de departe pe drumul sportului de performanţă şi faptul că am plecat singuri trebuie să ne facă să înţelegem că şi aceia care vin din urmă au nevoie de antrenorii care au stat cu ochii şi cu gura pe noi de-a lungul anilor şi va veni ziua în care activitatea noastră sportivă se va încheia definitiv şi unii dintre noi vor rămâne să-i înveţe şi să-i pregătească pe alţii la rândul lor.

Cele câteva ore de zbor către casă m-au făcut să-mi amintesc de primul drum peste ocean, pe când aveam aproape 13 ani. Simpla întrebare a Soniei mă face să zâmbesc şi îmi aduce puţină melancolie în suflet şi în ochi. La fel ca în urmă cu 17 ani, Elena şi Sonia vorbesc de zor despre una şi alta, iar eu le ascult aperent absentă. Din când în când îmi mai adresează câte o întrebare sau îmi cer părerea asupra unui aspect sau altul, mereu chicotind, căci realizează că sunt atentă la ce se discută în jurul meu chiar dacă par cu gândurile departe. Lipsesc din peisaj Ted, Chris, Mark, Steve şi Sable. Au fost şi ei cu ochii pe noi, la fel ca Donna Hart şi cei câţiva profesori care au mai rămas la catedră din colectivul liceului Hudson în vremuri de demult.

M-a tulburat să aflu că nea Mike ne-a părăsit nu demult, urmărind evenimentele sportive de la Londra. Nu a încetat niciodată să spună povestea celor trei fete care au revoluţionat niţel viaţa liceului şi căminului, au făcut minuni în ultima clipă pentru o echipă sportivă a şcolii spre care arăta mereu cu mândrie ca a ajuns mare. Nici cei de la ferma de peste gard nu ne-au uitat, căci nici noi nu am uitat pe nimeni şi mai mereu am dat câte un semn de viaţă.

Mă ridic de la locul meu şi mă îndrept spre colţul însoţitoarelor de zbor. Le fac semn că nu am nevoie de nimic, o las pe Maria Marcu să treacă şi privesc în ansamblu-cândva eram nişte copii la un pas de adolescenţă, astăzi suntem oameni în toată puterea cuvântului care au dat dovadă încă o dată că nu se dezmint şi când zic că fac treaba treabă, aşa este şi strâng cam tot ce înseamnă medalie de aur, dar şi câteva de argint şi bronz.

Ştiu şi sunt conştientă că nici eu nu voi face sport de performanţă la nesfârşit la cel mai înalt nivel, dar la fel de conştientă sunt că deja mi se aşterne drumul pe care îl am de parcurs în faţă. Confirmarea a venit în ultima zi a anului trecut şi în primele zile ale anului 2012, iar lunile care au urmat, au avut şi ele un cuvânt de spus, căci nu mi-a fost uşor ca după o aşa palmă primită de la viaţă să pun pe picioare pe aceia care îşi luaseră prin multă muncă biletul de participare la Olimpiadă şi Jocurile Şagune.

-Aşadar, primul master îl faci în afara „Şaguna”?

-Probabil doar primul an. Măicuţa şi Misha îşi vor copii cât mai mult pe acasă, în jurul lor, Dally. Cred…

Se lasă un moment de tăcere.

 

31decembrie 2011

MOTO: Nu tot ce zboara se mananca si a citi printre randuri este o arata, spun cateva vorbe din popor. Reamintesc ca stilul meu de a scrie cuprinde atat lucruri reale, cat si fictive asadar rog mare atentia in a trage concluzii pripite.

Se pare ca anul 1992 va fi pentru mine anul de referinta la care ma voi intoarce intotdeauna. Este anul in care am lasat copilaria in urma in mod brutal si definitiv, am sarit peste adolescenta si problemele ei, ca sa ajung mai devreme decat ar trebui-adult. Dezvoltarea brusca atat a aspectului uman, cat si a Phoenixului ascuns sub chipul omului in acelasi timp a atras dupa el si dezvoltarea unor puteri prea mari pentru un copil de numai zece ani care a constientizat mult prea devreme ca puterea mintii este foarte periculoasa-cea mai mica ezitare, greseala sau clipa de neatentie pot fi fatale in primul rand pentru posesorul ei indiferent de scopul in care este folosita. Cei multi ii zic magie in lipsa unui alt termen cu care ar putea fi definita.
Bucurandu-ma totusi de anumite atuuri, pot spune ca am reusit sa-mi controlez mintea cu ajutorul instinctului si istetimii in asa fel incat sa nu fiu propriul meu inamic si pericol inainte de a-i pune in pericol pe cei din jurul meu.
Anul 1996 m-a pus in fata Bataliei Sangeroase, batalie care a dat si denumirea Portii Sangerii sau Sangerande, situata langa Casuta Centru. Personal prefer prima denumire. In acel an, am primit in grija Lumea Mortilor. Am trecut printr-un oarecare soc cand am vazut cate vieti pot fi curmate intr-o clipa, dar avea sa ma pregateasca psihic pentru ceea ce avea sa urmeze de-a lungul timpului.
A urmat doi mai tarziu Batalia de la Hogwarts. Prima. Daca Batalia Sangeroasa, prima serioasa la care am luat parte o intuisem destul de bine, aceasta a doua batalie o vazusem cu ochii mintii. Aveam sa aflu unde este situat castelul-scoala in clipa bataliei, in seara zilei de 1 mai 1998, caci unora dintre aparatorii scolii nu le era sortit sa treaca in Lumea Mortilor, ci sa stea in asteptare, in timp ce trupurile lor dormeau intr-o stare de coma mai mult sau mai putin profunda in aripa spitalului sub privirile ingrijorate ale tuturor, asteptand cu teama clipa in care pacientii aveau sa moara sau aveau sa se trezeasca, sa se ridice si sa umble din nou. Daca Albus Dumbledore se afla deja in aceasta stare de asteptare si de coma in mormantul sau, Lupin, Tonks, Alistor Mad Eye Moody, gemenii Weasley sau Severus Snape erau si ei sortiti asteptarii. Dintre ei, Severus a fost cazul cel mai grav, caci Nagini trebuie sa fi fost tare insetat de sange cand si-a infit adanc in carnea lui coltii plini de venin. L-am prins pentru o clipa treaz inainte de-a cadea in coma profunda. Chiar si starea in care se afla, putea sa se opuna Oclumantiei, dar nu a facut-o.
-Nu stiu cum ai reusit sa treci de la spectatorul-martor in randul apartorilor castelului intr-un timp atat de scurt, mi-a spus.
-Am nevoie ca scoala si profesorii ei sa ramana acolo unde le este locul si in stare de functionare, chiar daca profesorii vin si pleaca, unii ies la pensie in timp ce altii le iau locul. Am inca multe de invatat pentru a putea sa-mi controlez cum trebuie mintea si trupul ori nu pot sa ma ajut singura mai mult decat am facut-o pana acum.
-Oare ce puteri zac in tine?…si s-a cufundat intr-o coma foarte profunda.
Din acel moment si pana in martie 2009, nu am mai calcat la vedere in Hogwarts, ci am preferat sa ma strecor nevazuta si sa asist nestiuta in clasele cu coltisoarele cele mai intunecoase din castel.
M-am bucurat sa observ cum fiecare pacient aflat in coma incepe sa se trezeasca, sa se ridice si sa se indrepte fie spre catedra, fie sa-si reocupe locul intre elevii scolii. Severus a ramas ultimul. Multa vreme toata scoala a venit pe rand la capul patului sau si sa intrebe pe Madame Pamfrey ce sanse are cel mai urat si temut profesor al scolii sa se trezeasca. Nu cred ca as fi vrut sa fiu in sosonii bietei femei si sa fac febra musculara ridicand aproape zilnic din umeri nestiind ce sa mai raspund aceleiasi intrebari. Am continuat sa-l veghez din ungherele mintii si sa-l vizitez pe ascuns ori de cate ori am avut ocazia. In ziua in care s-a trezit, vegheam din coltul cel mai intunecat al camerei pe care o ocupa la infirmerie, caci Minerva McGonagall, Alistor Moody si Albus Dumbledore se aflau la capul lui ingrijorati ca e de prea mult timp in aceasta stare si totusi refuza sa decida daca alege moartea sau torturarea actualilor si viitorilor elevi ai scolii.
S-a trezit brusc strigandu-mi numele, in timp ce ma cauta frenetic cu mintea, speriindu-ma chiar si pe mine, mereu prezenta in umbra gandurilor lui. Nu m-am aratat niciodata de cand mi-a permis sa-i intru in marea gandurilor pe care le purta la momentul caderii in coma. Am avut ocazia sa-l cunosc asa cum este el de fapt si de drept, de ce este temut si urat de elevi, de ce se poarta intr-un fel sau altul. Am reusit sa aflu ce este de retinut si unde ar trebui sa-mi vad de oala mea, am reusit sa ma punct la punct cu Potiunile, Aparare impotriva Magiei Negre si cate altele.
Vrand nevrand, am fost nevoita sa ies la lumina, caci nu s-a putut opune lui Dumbledore.
-Asadar, noi suntem domnisoara Nadia, gandeste cu voce tare Albus.
-Da, eu sunt Nadia…Moise, ma prezint cu o oarecare teama vizavi de numele de familie. Sunt in custodia Maicutei Moise pana la implinirea varstei de 18 ani moment in care imi pot schimba numele de familie daca doresc fara a fi nevoie sa ma marit pentru acest lucru.
-Oare ce se ascunde intr-o minte atat de puternica intr-un corp aparent firav care isi ascunde varsta reala atat de bine? se intreaba cu voce tare Moody. N-as trage concluzii de oricare fel ar fi ele daca n-as cunoste-o pe Maicuta Moise destul de bine sa stiu cam ce-i poate pielea si as indrazni sa spun ca nu te-am vazut cand ai intrat in castel, concluzioneaza Moody.
Pe undeva ma simt incoltita, insa rezist privirii lui Dumbledore si pot observa ca profesoara McGonagall intuieste ceva, dar nu are siguranta asupra gandurilor pe care le nutreste. Stie bine sa-si pazeasca gandurile.
-Eu zic sa nu tragem concluzii pripite si sa luam in calcul profetia celei de-a Cincea Case, spune femeia cu voce tare.
-Si eu m-am gandit la asta, Minerva. Dar sa luam loc si sa povestim putin, propune directorul scolii, un refuz nefiind recomandat.
Aflu ca o profetie legata de scoala spune ca va fi o copila venita din  partile „Murgului Maicutei Moise,” masteranda la Colegiul International cu Program Sportiv „Andrei Saguna,” Bucuresti, cu sau fara vreo legatura aparenta cu Maicuta Moise care va aparea de nicaieri in momentul in care se va trezi ultimul cazut in coma in Batalia de la Hogwarts. Acesta fata ce inseala toate aparentele va fi fondatoarea Casei Phoenix, a Cincea Casa a scolii si va face multe din umbra mai mult sau mai putin simtita in  folosul castelului si tot ea va fi cea care va reusi la fondarea propriei case sa atinga record dupa record la examinari. Va fi iubita si temuta atat intre elevi, cat si intre profesori. Va fi mereu acolo unde trebuie si misterul va fi scutul ei de nepatruns. Chiar daca va invata multe din mers alaturi de cei carora le va preda, nu va inceta sa uimeasca oriunde va fi prezenta chiar daca va fi mereu pusa in situatii limita carora nici cei mai experimentati abia daca le pot face fata. Severus tace si asculta cu atentie.
La randul meu, i-am permis sa-mi patrunda in amintiri, asa cum sunt ele de fapt si de drept. Este foarte atent la ceea ce afla, insa nu reuseste sa vada anumite lucruri pe care nici eu nu am siguranta concreta si nici ca umbra este aliatul meu de nadejde. Sunt anumite lucruri pe care fiecare dintre noi prefera sa le tina doar pentru sine insusi.
In prima saptamana a lui martie 2009  am insotit alaturi de Maicuta si Misha (sau Strainul cum mai este cunoscut), un grup de apropiati care au dovedit ca au puteri prea mult timp tinute sub tacere. In acel moment, profetia a inceput sa se contureze. Am fost examinata la sange, atat practic, cat si teoretic. Daca NOV-urile si examenele finale au fost facute in asa fel incat sa transpir un pic si sa ma doara capul, la partea practica, am avut mult de furca mai intai cu Dumbledore si Moody, in timp ce Severus nu m-a iertat deloc. Era si normal, caci el a fost in mare parte cel care m-a invatat cele mai multe despre magie. Nici profesoara McGonagall nu s-a lasat mai prejos avand in vedere eu insami sunt un patronus, plus inca alti patru pe care ii pot produce fara probleme in acelasi timp; subscriu pentru Phoenix, caprioara, gargui, vultur si pantera. Am lasat o multime de oameni fara grai si inca era loc de mai mult.
Cu Severus am facut un adevarat specatol care, insa, ne-a bagat pe amandoi in spital timp de o saptamana. Am ramas suprinsa de cat de profunda este Magia Neagra, ce poate face si, mai ales, ce poate face mintea omului. La un moment dat am dat impresia ca ne vom omori unul pe altul, in timp ce in duelul cu Alistor Moody am folosit blesteme dintre cele mai urate, inclusiv Abracadabra, Imperio, Cruciatus si altele care mai de care mai temute si cam strict interzise de parca era in toi Al Treilea Razboi Mondial.
-Doresc sa-i felicit pe toti care au fost examinati astazi, ati trecut cu brio examenele si, dupa ce se va face o noua sortare a tuturor elevilor datorita celei de-a Cincea Case, vom sarbatori cum se cuvine, spune cu voce tare Albus Dumbledore. Ar fi fost de ajuns si o vorba in soapta in linistea mormantala care se asternuse timpul examinarii practice. Nadia si profesorul Snape sunt rugati sa predea armele la infirmerie abia dupa masa festiva in cinstea noilor elevi si a fondatoarei noii Case, asta daca este cu putinta, evident. Sfatul medicului este rugat sa astepte, multumesc, Madame Pomfrey!
Trebuie sa recunosc ca in acea zi m-am surprins si pe mine de ce pot face. Am putut citi uluirea celor din jurul meu, am putut sa ma vad prin ochii lui Severus in lupta, l-am vazut pe el cat poate trage si de ce este in stare, Moody stiam ca va veni sa ma verifice ca pe un Auror autentic dupa intamplarea din ziua trezirii din coma a lui Severus, McGonagall a avut si dansa felia ei deoarece pot transfigura cei patru Patronusi mobili in animale respectiv pasari reale si inapoi in starea initiala, iar Dumbledore este printre putinii care pot face vraji fara bagheta, ori bagheta cam lipseste dintre rechizitele mele si, respectiv, armanentul din dotarea unui vrajitor. Mi-a fost pus in vedere faptul ca s-ar putea ivi posturi de asistenti sau lectori la diferite materii si, daca as fi interesata, as putea fi intrebata de sanatate.
Mi-a suras ideea de-a ma reintoarce la Hogwarts din cand in cand pentru cateva luni de relativa liniste pe an.
Anul 2010 mi-a adus un dus cald, altul rece si tot asa. In prima parte a anului, am primit diaconatul in ramura catolica a celtilor, ramura ce are la baza Biserica Veche Catolica avand si o tenta de reforma fata de Biserica Catolica a zilelor noastre. Multa vreme am fost singura crestina intre 16 frati si 2 parinti, botezata si miruita la ortodocsi, dar fara prea mare tragere de inima spre cele sfinte vreme indelungata. Nimeni nu a avut nimic impotriva, insa mereu a trebuit sa fiu atenta datorita a ceea ce sunt si ce ascund sub chipul omului.  A doua jumatate a anului a adus 2 decese-spre sfarsitul  lunii august s-a stins singura bunica pe care o stiam, iar 2 luni jumatate mai tarziu s-a stins din viata si un unchi, frate mai mic cu mama adoptiva. De fiecare data am fost anuntata, insa am preferat sa ma rezum doar la politeturile de rigoare.
Am inceput sa simt ape tulburi si nisipuri miscatoare sub talpi. Urat sentiment este nesiguranta zilei de maine si ce-ti aduce. In octombrie am inceput sa frecventez cursurile unei scoli biblice romano-catolice in apropierea casei parintilor adoptivi, insa am mentinut tacerea. M-am prezentat ca un om normal, cu o viata normala, cu ceva ape tulburi, ca tot omul. Am inceput sa simt incantare si placere fata de aceasta ramura catolica, insa nu am uitat niciodata cine si ceea ce sunt.
Am intrat nelinistita in 2011. Prima parte a anului a fost plina de incantare si voie buna-din ianuarie si pana in aprilie, am avut parte de pregatire catehica, a urmat Duminica Floriilor unde s-a putut vedea cu ochiul liber incantarea ce-o purtam in suflet, a inceput Saptamana Patimilor in care am avut parte de prima Spovada urmata de prima Impartasanie, apoi a venit si Noaptea Invierii si a trecut si Pastele. Tot in aceasta perioada, odata cu terminarea primului an scolar, am avut parte de hirotonire ca preot. In prima parte a lunii august, patru dintre surorile mele au facut nunta: Dally cu Tudor, Elena cu Mircea, Antonia cu Robert si, cireasa de pe tort, Sonia cu Mark.
Inainte de a-i putea cununa, au fost nevoiti sa treaca prin Botez, Mir, Spovada si Impartasanie. Aceasta ocazie ne-a unit pe toti cei 16 copii ai Maicutei si ai lui Misha Moise. Cred ca aceasta era ultimul semn de intrebare care plana asupra celor doi de multa vreme, insa nu multa lume a avut urechi sa auda acest lucru. Un pic tragi-comica situatia insa am avut timp sa ne acomodam unul cu altul intr-o saptamana si sa gasim o modalitate de-a tine mai usor legatura. Mda, asta da tupeu sa crezi ca tata are numai fete…multa vreme am ras pe tema asta cu Dally, Sonia, Elena si Antonia ulterior.
Din a doua parte a anului, norii de furtuna ancorati in sufletul meu au devenit atat de numerosi incat era noapte in plina zi. In acea perioda am inceput sa ma inchid in mine si sa dispara orice urma de incantare pe care o aveam la inceput de an. Si nu erau doar probleme avute cu familia adoptiva. Mai era ceva ancorat in intuneric si nu-l puteam vedea sub nicio forma!
Stiam ca este acolo, dar parca orbisem.
Luna decembrie ne-a gasit pe toti la „Murgul Maicutei Moise” cu aceleasi planuri la final de an, dar si cu mici modificari ici si colo; Diana Sandru si Cristina Neriador cu zi de nastere pe 21, urmate de Dorina si Cristi cu zi de nastere pe 25, pe 26  decembrie gemenele Tanase, pe 27 Stefania Endall, pe 28 gemenele Anemona, pe 29 Kathy Chamberline si pe 30 o zi de relaxare pentru a putea sarbatori pe Dally si inceputul noului an cum se cuvine.
Totusi, ultima zi a anului 2011 nu va fi uitata prea usor: micuta petrecere tinuta de Dally intr-un mediu foarte retrans a fost tulburata de Maicuta Moise aratand foarte ingrijorata.
-Hogwarts este pentru a doua oara sub asediu, Cap-de-Mort si Sauron s-au aliat in mod inexplicabil si fac prapad la castel.
-Asta inseamna ca ne va afecta si pe noi in mod direct, spun pe un ton foarte serios. Poarta Sangerie si Casuta Centrul nu sunt doar un punct de trecere intre cei vii si cei morti sau intre Lumea Omnului si Pamantul de Mijloc, sunt si un punct de legatura intre Incuiati sau Non Magici si Magie.
In aceste clipe mi s-a aratat in fata ochilor o victorie grea si scump platita, insa socul avea sa vina in prima zi a anului 2012, zorii zilei aducand cu sine multe cutite adanc infipte in inimi care au dus familii intregi la un pas de destramare.
Pentru prima oara de cand ma stiu am avut parte de un soc atat de puternic incat am pierdut pentru o clipa contactul cu realitatea…ii vedeam pe Tudor, Mircea, Robert in pragul usii dintre Lumea celor Vii si Lumea Mortilor asteptandu-ma. Li s-au alaturat destul de curand Andrei, Iosif si Norbert, alaturi de Brigitta si Bianca si nu realizam ce cauta cei trei cumnati, trei frati si doua surori acolo pana nu mi-am vazut cele trei surori ramase vaduve plangandu-si sotii, o mama plangandu-si copii cazuti in lupta, un tata disperat ca nu este capabil sa faca fata propriei dureri  si ca este incapabil sa-si sustina familia in aceste momente, alaturi de ceilalti frati si surori ramasi in viata, plangandu-si mortii. Ma uitam in lumina rasaritului de soare si ma gandeam ca este doar un vis urat din care voiam sa ma trezesc cat mai repede, dar nu puteam. Madalina, una dintre surorile mele cele mai mici, a reusit sa ma readuca cu picioarele pe pamant:
-De ce ii plangi pe cei plecati din aceasta lume cand ii poti vizita in alta lume oricand?
Asadar ii trebuia un astfel de soc pentru a iesi la iveala darul sau nenorocul de-a pendula intre doua lumi diametral opuse. Pe langa mortii familiei, am mai pierdut inca 15 persoane apropiate mie, insa trei dintre ele au facut cat pentru ceilalti 12-dupa moartea Dashei Domnitzu, din 2002, Constin Gheorghe-sau Coco cum ii spuneam-alaturi de Lissa si Robert Domnitzu mi-au devenit foarte apropiati, considerandu-i ca si cum am fi frate si sora. Mi-am dat seama ca nu degeaba am tras atat cu diferite obiceiuri din tot atatea confesiuni cate gasesti in curtea cimintirului „Anubis” din incinta „Murgului Maicutei Moise” si de ce am primit ca parohie biserica de acolo. Mi-a fost greu sa slujesc singura in fata altarului fiecarui decedat in ritul sau, pe limba sa, in fata unei multimi de oameni care a facut biserica neincapatoare, la fel si curtea cimintirului, blocand un sfert de Bucuresti pe ambele sensuri. Au venit de la rude si apropiati pana la colegi, profesori, cunostinte, au venit oameni dornici sa fie sprijin indoliatilor daca le este permis…o adevarata nebunie!
Nu stiu cum am reusit sa-mi ingrop mortii cu picioarele taiate si cu o voce care  abia daca o puteam stapani…dar stiu ca dupa inmormantare, Maicuta a albit de tot, a slabit intr-atat incat nu o mai recunosti si pare ca face parte din peisajul „Murgului” in timp ce Misha incearca sa-si revina eroic.
-As aprecia daca poti lua pentru o vreme treburile mele si ale mamei tale pe umeri macar pana unul dintre noi isi va reveni cat sa te putem ajuta.
-Doar nu va ganditi sa-mi lasati toata munca voastra de o viata pe maini! In astfel de momente nu este cazul sa luati o asa decezie, dar va pot da o mana de ajutor macar pana se mai linistesc apele. Toti cei aflati in scoala vor merge la Hogwarts?
-Absolut toti veti fi inscrisi la Hogwarts, fiecare dupa nivelul scolar la care este inclusiv tu, Dally, Elena, Sonia si Antonia. E mai bine asa pentru mama voastra. Sper sa nu o luam razna cu totii! Madalina cum se descurca?
Tu in ce stadiu esti cu masterul?
-Invata incet-incet. O las in ritmul ei, stiu mie cat mi-a luat sa invat si nu vreau sa o fortez. In ceea ce priveste masterul pot spune ca deja ma incadrez la asistent sau lector, deci predau. Astept sa vad unde voi fi incadrata.
-Bine, dar sa stii ca „Murgul Maicutei Moise” si Colegiul International cu Program Sportiv „Andrei Saguna” si tot ce tine de ele sunt ale tale din clipa in care te-ai nascut, incheie tata discutia fara drept de apel.
Nu mi-a ramas decat sa incerc sa-mi fac un plan de bataie si sa ma inham la un jug mai mare decat pot duce sperand ca voi reusi sa duc totul la bun sfarsit. Am avut totusi nevoie de aproximativ o luna de pauza si am ales sa plec vreo 3 saptamani departe de Bucuresti, anume in Morteni, Dambovita Am realizat pe 26 martie, cand am venit in Bucuresti si am avut timp sa particip la o bucatica din slujba de Buna Vestire, ca nu pot sta pe termen lung departe de Capitala. Aproape ca am izbucnit in plans la o portiune de cantica atat de draga mie…si care mi-a lipsit mai mult decat credeam.
Si tot nu m-am intors in Casuta Centru, oprindu-ma in apropiere pentru o vreme la cineva in gazda, pe strada Agricultorilor. Nu voi zabovi multa vreme aici. Nu-mi place felul de a fi al gazdei si cu cat o iau mai repede din loc cu atat este mai bine. Nu mi se pare normal sa platesti niste bani de care nu prea beneficiezi de mare lucru, in conditiile in care sunt bani munciti. Poate ar fi cazul sa ma intorc inapoi in coltul meu de lume si sa ma ocup de ceea ce am de facut.
Mi-am gasit totusi mama si tatal mai bine, mai impacati, in timp ce familia incepe sa se adune unul cate unul. Este semn ca fiecare incepe sa accepte piederile suferite si sa se intoarca unde ii este locul. Timpul le rezolva pe toate mai devreme sau mai tarziu.
Acum am reusit sa inteleg de ce Paun a ramas in preajma mea o vreme chiar si dupa ce-a luat decizia sa ia o pauza de odihna dupa atatia ani, in timp ce Severus mi-a fost mereu alaturi cu gandul.
-Esti un adevarat balsam pentru ranile adanci care par a nu se vindeca niciodata. Sper ca vei gasi in drumul tau pe cineva care sa te merite si sa aiba acelasi efect asupra ta precum ai tu asupra altora, mi-a spus inainte de-a parasi eu Bucurestiul. De asemenea, nu cred ca mi-as permite macar sa visez…
-Speram sa nu te lovesti de culoarea albastra a sangelui care imi acorda statutul de Domnita. Stiu ca n-am ce-i face si nu prea pot s-o intorc din condei, dar iti spun sincer ca prefer sa fiu un om normal cu un comportament normal. Am preferat sa raman omul din umbra care actioneaza doar la nevoie, altfel doar priveste, intelege si actioneaza in functie de situatie dupa ce trage conclziile de rigoare.
-Cand te voi vedea din nou? ma intreaba respectandu-mi dorinta de a pleca o vreme departe de tot acest cosmar care pare ca nu se mai termina.
-Stii prea bine ca ti-am fost mereu alaturi din 1998 incoace indiferent de situatie sau de starea mea de spirit.
-Altul este sensul intrebarii…
-Banuiam asta, insa vad ca nu-mi merge sa fiu rautacioasa cu tine. Vei stii singur momentul in care voi putea indura prezenta cuiva in jurul meu altfel decat pentru un sfat sau altfel de probleme. Te-as ruga sa inveti sau sa furi de la Paun cat poti si sa te gandesti bine. Viata alaturi de mine nu este tocmai usoara-ai observat ca sunt o fire solitara, tacuta in cea mai mare parte a timpului si nu iti pot cere sa te inhami la ceea ce mi-a fost lasat sa administrez temporar sau imi va fi mostenire.
-Bine, daca tu consideri ca este mai bine asa, asa vom face.
Am fost surprinsa ca n-a ripostat, insa pot spune ca un om ca el mai rar gasesti in zilele noastre si a fost un elev foarte bun fata de Paun. A constientizat de-a lungul timpului ca este capabil sa-mi fie alaturi: a inteles ca am supravietuit cancerului de 3 ori-o boala care poate reveni oricand si ma poate ucide fara drept de apel, am avut parte de o dezvoltare integrala si deodata, trebuie sa port permanent o masca fata de oameni, ca ma indrept vertiginos spre a ramane cu o legenda in administrare si ca sunt o fire care am renuntat de multa vreme la mine, imbatranind incet dar sigur din februarie 1991-la aproape 9 ani, mi-am pierdut bunicul din partea tatalui adoptiv, practic luandu-ma cu el in mormant. Cam la un an distanta, am inceput sa ma dezvolt prea brusc si prea rapid…mintea unui adult incepea sa fie pe masura trupului de copil in plina dezvoltare. Au urmat multe episoade care m-au imbatranit peste masura si totusi nu am cedat…am devenit o batranica in trupul unei tinere care, mental, este prea batrana pentru a se mai incadra intre tinerii de-o varsta cu ea. Bineinteles ca timpul nu este pierdut sa renunt la „baba-batrana” cum imi place mie sa zic, insa trebuie sa si vreau acest lucru…
Un scurt survol deasupra Hogwarts si „Murgul Maicutei Moise” mi-a dat de inteles ca viata incepe sa-si reia cursul normal, insa mormintele celor care m-au deramat psihic prin disparitia lor dintre cei vii sunt cutite infipte in rani inca in deschise si dureroase. O data in viata va trebui sa fiu putin egoista si sa-mi fiu propriul balsam…

%d blogeri au apreciat asta: