„O mână de oameni pusă pe fapte mari îşi reconfirmă valoarea maturităţii sportive la Jocurile Şaguna şi Olimpiada de Vară, Londra 2012…” Aşa a fost catalogat lotul Colegiului Internaţional cu Program Sportiv „Andrei Şaguna” din Bucureşti de presa internaţională participant la aceaste două competiţii simultane.

La orice competiţie mai mult sau mai puţin majoră, a existat dintotdeauna  tendinţa ca sportivii mai tineri să fie comparaţi cu sportivii „Generaţiei de Sacrificiu” care au deschis drumul multor generaţii care le-au urmat şi care nu au reuşit mereu să ţină steagul sus-să tot fi fost câţiva ani la rând în care ne-am temut că va veni vremea în care va trebui să lăsăm în urma noastră ceva care să ducă mai departe numele Colegiului fie sportiv sau teoretician şi nu prea aveai pe cine şi de unde alege. E adevărat că au fost vremuri tulburi vreo 3 ani după ce această „Generaţie” deschizătoare de drumuri a terminat studiile liceale pe toate fronturile sportive, cât şi in ramura teoretică a „Şaguna”, însă s-a conştientizat la timp că fiecare om are puterile sale şi nimic nu dăinuie la nesfârşit.

Ceea ce i-a făcut pe reporteri să ne caracterizeze aşa a fost faptul că lotul cu care am mers la Londra s-a împărţit în două: unii au participat doar la Jocurile Şaguna, în timp ce din restul de 51 de componenţi au fost câţiva care au strâns din dinţi şi au participat şi la 2-3 discipline sportive diferite. Evident, doar la „Şaguna” se pot întâmpla astfel de lucruri imposibile, dar regula asta exstă încă de la începuturi-imposibilul devine posibil când într-adevăr se vrea acest lucru. Uneori mă întreb dacă generaţia mea nu ar fi trebuit să se numească „Generaţia Săriţilor de pe Fix” dar bănuiesc că fiecare a făcut sacrificiile sale pentru a ajunge unde este astăzi şi au fost destule încât să depăşească nebunia de care am dat dovadă incă din primii ani Colegiului, fie ca unii au fost prezenţi încă de la clasa I, iar alţii s-au alăturat pe parcurs. Poate voi afla sau nu răspunsul la multele nelămuriri adunate de-a lungul timpului şi care  nu-mi dau încă pace. Şi totuşi sunt atâtea lucruri mărunte la care mă gândesc încât mă mir că nu-mi ia foc creierul.

Chiar dacă ziariştii au început să ne ridice în slăvi înainte de-a ne întoarce acasă, răutăcismele nu au întârziat nici ele să apară, mai ales că este pentru prima oară când, la o competiţie majoră, nu suntem însoţiţi de Măicuţa Moise şi Misha sau măcar de unul dintre ei. A fost o surpriză de proporţii şi pentru noi când am aflat, dar am înţeles că noi suntem destul de departe pe drumul sportului de performanţă şi faptul că am plecat singuri trebuie să ne facă să înţelegem că şi aceia care vin din urmă au nevoie de antrenorii care au stat cu ochii şi cu gura pe noi de-a lungul anilor şi va veni ziua în care activitatea noastră sportivă se va încheia definitiv şi unii dintre noi vor rămâne să-i înveţe şi să-i pregătească pe alţii la rândul lor.

Cele câteva ore de zbor către casă m-au făcut să-mi amintesc de primul drum peste ocean, pe când aveam aproape 13 ani. Simpla întrebare a Soniei mă face să zâmbesc şi îmi aduce puţină melancolie în suflet şi în ochi. La fel ca în urmă cu 17 ani, Elena şi Sonia vorbesc de zor despre una şi alta, iar eu le ascult aperent absentă. Din când în când îmi mai adresează câte o întrebare sau îmi cer părerea asupra unui aspect sau altul, mereu chicotind, căci realizează că sunt atentă la ce se discută în jurul meu chiar dacă par cu gândurile departe. Lipsesc din peisaj Ted, Chris, Mark, Steve şi Sable. Au fost şi ei cu ochii pe noi, la fel ca Donna Hart şi cei câţiva profesori care au mai rămas la catedră din colectivul liceului Hudson în vremuri de demult.

M-a tulburat să aflu că nea Mike ne-a părăsit nu demult, urmărind evenimentele sportive de la Londra. Nu a încetat niciodată să spună povestea celor trei fete care au revoluţionat niţel viaţa liceului şi căminului, au făcut minuni în ultima clipă pentru o echipă sportivă a şcolii spre care arăta mereu cu mândrie ca a ajuns mare. Nici cei de la ferma de peste gard nu ne-au uitat, căci nici noi nu am uitat pe nimeni şi mai mereu am dat câte un semn de viaţă.

Mă ridic de la locul meu şi mă îndrept spre colţul însoţitoarelor de zbor. Le fac semn că nu am nevoie de nimic, o las pe Maria Marcu să treacă şi privesc în ansamblu-cândva eram nişte copii la un pas de adolescenţă, astăzi suntem oameni în toată puterea cuvântului care au dat dovadă încă o dată că nu se dezmint şi când zic că fac treaba treabă, aşa este şi strâng cam tot ce înseamnă medalie de aur, dar şi câteva de argint şi bronz.

Ştiu şi sunt conştientă că nici eu nu voi face sport de performanţă la nesfârşit la cel mai înalt nivel, dar la fel de conştientă sunt că deja mi se aşterne drumul pe care îl am de parcurs în faţă. Confirmarea a venit în ultima zi a anului trecut şi în primele zile ale anului 2012, iar lunile care au urmat, au avut şi ele un cuvânt de spus, căci nu mi-a fost uşor ca după o aşa palmă primită de la viaţă să pun pe picioare pe aceia care îşi luaseră prin multă muncă biletul de participare la Olimpiadă şi Jocurile Şagune.

-Aşadar, primul master îl faci în afara „Şaguna”?

-Probabil doar primul an. Măicuţa şi Misha îşi vor copii cât mai mult pe acasă, în jurul lor, Dally. Cred…

Se lasă un moment de tăcere.

 

Anunțuri