Archive for Iulie 2017

Moștenire

https://umbreinamurg.wordpress.com/2017/07/30/mostenire/

Anunțuri

Generatii II

Schimbare

-Nadia și veteranele, atâtea câte au mai rămas la lot, își au rostul lor, tuna vocea Madalinei în liniștea mormantala după ce spiritele și-au vărsat oful. Când fetele acestea au început sa joace volei noi eram în scutece, fie nu eram nici măcar în proiect. Cea pe care o voi o muscati cel mai tare este singurul libero-coordonator al echipei și, ironia sortii, niciuna dintre noi nu avem abilitățile necesare pentru a intra în pregătire pentru a ii lua locul în momentul în care ii va veni și ei vremea să se retragă.

Nu vorbesc de sora mea, ci vorbesc de piticul care tine vreo 2-3 echipe singura în carca și banuiesc ca spera sa poată pregăti pe cineva înainte de a se retrage și ea. Gândiți-va ca a plecat la drum cu un handicap de câțiva ani fata de restul colegelor și acest lucru în conditiile în care antrenoarea ei de atunci a intuit ca este un om capabil chiar dacă a pus mana pe o minge de volei aproape de 13 ani.

Și ce-a făcut când a prins ideea și mana rostul jocului?

În mai puțin de un an, a salvat o echipa de la desfiintare, a pus-o pe picioare și la Jocurile Olimpice/Sagune din 1996, a lăsat o lume întreaga cu gura căscată dând peste nas celei mai bune echipe de volei a Colegiului și asta în conditiile în care echipa Nadiei a venit din calificari, nestiuta de nimeni.

-Nu am făcut decât sa joc mingea de la început pana la final și am știut ca în fata mea se afla adversati și nu 2 dintre surorile mele, Mada, chitai mica din coltisorul meu.

-Nu ma întrerupe, ca nu am terminat. Și patru ani mai târziu, în 2000, înainte de a se întoarce în țara natala, a demonstrat ca nu a fost un mic accident cele petrecute în trecut.

Apoi ce-a făcut?

A revenit în țara cu trei sferturi din echipa plus antrenor la pachet, adică cu Donna, a creat o punte intre cele nou sosite și fetele deja existente la lot, iar antrenorii, Robert și Donna, au ridicat împreuna cu fetele voleiul la rang de artă-au învățat fetele ca voleiul nu se învârte doar în jurul mingii. Și fetele au înțeles acest lucru-cine a rezistat, a rămas, cine nu a putut face fata, a plecat benevol.

Acum, munca lor de aproape 30 de ani, ne revine noua, caci tre sferturi în Generația de Sacrificiu s-a retras, iar cele ramase au greua misiune de-a ne da baza și de-a ne slefui aptitudinile, înainte de a ne reveni întreaga moștenire pe urmeri și de a o duce mai departe cu capul sus. Nu va fi ușor, însă de noi depinde dacă putem face mai departe ceea ce au făcut fetele astea atâta amar de vreme și doar ele știu cum au tras pe branci pentru a ajunge în vârful piramidei și a rămâne acolo atâta timp. Va mai zic ca ele își primeau vacanțe bine meritate, în timp ce noi eram scoase pe tusa? Rezultatul? Am ajuns la lotul mare-ele nu au știut niciodată sistemul de selecție prin care am trecut noi ca sa ajungem aici pentru ele fiind totul normal să se întâmple așa. Și ele au sacrificat mai multe ca noi la vremea lor!

Din coltisorul meu în penumbra, o urmăresc pe Madalina cum le bate din picior ca un adevărat căpitan de echipa.Situatia este de așa natura ca în afara de mine, singura intre toți libero-coordonator care nu-și are rezerva măcar. Restul fetelor vor trebui să se obisnuiasca cu codite cărora sa le transmita mai departe ceea ce ele au învățat pe pielea lor. Eu sper doar ca va rasari și invatacica mea și ca va avea rabdarea sa învețe ceea ce eu am luat de la zero și am ridicat la grad de artă, sa aibă puterea sa duca mai departe și sa învețe, la rândul ei, alta invatacica.

Nu va fi ușor, dar știu ca antrenorii noștri nu vor ierta pe nimeni, vor implenta sistemul și cine va reuși sa reziste, va merge mai departe, cine nu, se va retrage.

Schimbari am observat și eu de-a lungul timpului, caci asta face mereu-trece și aduce schimbari, iar antrenorii au înțeles acest lucru, însă voleibalistele noastre trăiesc în vremurile lor de astăzi, nu în vremurile în care am crescut noi și ne-am făcut mari. Știu ca îmi va reveni greaua sarcina de-a da fetele pe brazda. Știu cam sunt o norocoasa deoarece am sprijinul fetelor vechi și vor pune și ele osul la treaba pentru a duce munca la bun sfârșit.

Sunt constienta ca acomodarea fetelor nu se rezuma la acomodarea de care am avut noi parte în trecut, ci la o acomodare intre generații cu diferente maricele de vârsta și modul de gândire care de noi este total diferit-e ceva sa ajungi la lotul mare, zic. La noi a fost ceva firesc și nu am avut prea multe opțiuni. Acum, cele care nu au reușit sa reziste la lotul mare, au ajuns la echipe de club ale Romaniei și nu de puține ori am dat nas în nas la diferite competitii de-a lungul timpului.

Știu ca Donna și Robert vor aranja ierarhia într-o luna de cantomanent.

Mark îmi întrerupe sirul gândurilor. De aceasta data, nu mai stăm într-o tăcere plină de intelesuri pe malul oceanului ascultandu-i ritmicitatea valurilor spargandu-se de mal, ci privim din vârf de deal în vale luminitele Nopții Luminii de dincolo de Poarta Sangerie. Știu ca Martha ne va tine puțina companie, acum ca spiritele s-au calmat.

-Mi-a plăcut de Mada cum le-a bătut din picior. Se vede ca e sora ta,

-Eu știu, Martha? Pe undeva are dreptate, dar la fel de bine ma cunoști prea bine. Munca e munca, distracția e distracție. Va trebui să ne adaptam și noi la ele cum ele se vor adapta la noi, zic. Nu a fost, nu este și nu va fi ușor. Vremea noastră începe să se apropie de final și dacă voi va veți retrage firesc, la mine vor fi semne de întrebare dacă nu o voi face odată cu voi. Aparentele? Pe banca tehnica aș rezolva-o pentru o vreme, apoi nu știu.

-Eu zic ca știi, zice Donna. Am văzut și am înțeles multe lucruri de când te-am urmat în țara natala. Nu mi-a părut pentru o clipă rău ca ma luat aceasta decizie, însă tu ai drumul tău pe care deja pășești și care îți va fi deschis dincolo de Poarta în momentul în care vei lasa în urma echipa de aici. Un lucru mai ai de învățat cât vei mai fi alături de noi, fie ca jucatoare, fie ca antrenoare: sa ai rabdarea antrenorului cu elevii săi. Iar tu vei porni de la zero, așa cum m-ai învățat pe mine cu atatia ani în urma și tot tu m-ai învațat câte se pot adapta voleiului din ale sporturi, cu sau fără minge.

Linistea care nu anunta furtuna

Colindand prin Curtea interioara a Piramidei „Murgului” imi dau seama cat de prinsa am fost cu treburile avute dincolo de Poarta Sangerie.

Pasii inca isi cunosc drumul, dar ochiul stie ca a pierdut culorile toamnei si asa destul de darnice cu noi in acest an.

Ascult tacerea lasata peste harmalaia tipica unei scoli alaturate unei cladiri care adaposte liceul si inca unei cladiri unde studentii isi tocesc coatele si neuronii. Caminul, care ii cazeaza pe toti cei care nu sunt din Bucuresti, este si el linistit, caci multi au plecat acasa. Cate o fereastra luminata ici-colo imi aminteste de vremea petrecuta in New Jersey, cand ramaneam in caminul scolii-aceeasi liniste domneste si aici, in caminul Colegiului „Andrei Saguna”.

Liniste este si printre angajatii nostrii, caci multi au plecat la familiile lor departe de nebunia Capitalei, iar cei ramasi, au primit si ei liber, iar noi ne descurcam. Un mic zumzet intalnesc la Orfelinat si la Casuta Centru Poarta Sangerie unde copilasii fac ultimile pregatiri pentru a-l primi pe Mosu cum se cuvine. Le e dor de mai toata lumea deja, insa stiu ca fiecare dintre cei care au grija de ei intregul an au si ei pe cineva care ii asteapta acasa. Stiu ca ii macina gandul ca mai exista si oameni ca aceia care i-au abandonat sau care le-au dat viata, insa nu pot avea grija de ei asa cum se cuvine si atunci au fost nevoiti sa-i dea.

Am simtit bucuria lor sufleteasca atunci cand am intrat incarcata de cadouri. Le simt mereu bucuria in suflet cand vin pe la ei si peste an. Au fost cativa mai marisori care au vazut unele ramasite ale bataliei in ochii mei, au vazut oboseala adunata si au simtit oboseala adunata in suflet.

Severus, desi de serviciu in aceasta vacanta de iarna la Hogwarts, a fost inlocuit de colegi si trimis acasa pentru a sta cu familia. Stiau cei de acolo de cele petrecute la Poarta si de ghidusiile mele. I-au taiat-o din scurt ca pentru 2-3 elevi care raman in vacanta nu are rost sa stea departe de ai lui. Nu a comentat nimic pentru ca este constient ca sunt mereu atenta peste tot unde am Phoenicsi si ca am simturile puternice si ascutite. Si chiar daca nu am Phoenicsi, oricare membru al familiei este atent supravegheat, discret.

La padocuri, nea Gheo a ramas cu cativa dintre grajdari care nu au familii si nici nu ii asteapta nimeni acasa. Au primit cu draga inima cu colindul, un vin fiert cu scortisoara si o oala aburinda de sarmale abia luate de pe foc. In schimb, m-au primit cu cozonac facut in casa. N-au chitait niciunul secretul celui care s-a inhamat la asa o trebusoara atat de migaloasa si dificila, in acelasi timp. Parca mai ieri ma intorceam acasa de peste ocean si faceam cunostinta cu ne Gheo si oamenii lui si ce greu mi-a fost sa ma desparte de el cand a venit vremea sa se pensioneze!

Acelasi sentiment l-am avut cand s-au spart randurile in „Generatiei de Sacrificiu.” recunosc ca imi este dor de acele vremuri si inca nu am reusit sa ma acomodez cu noile coechipiere si imi dau seama ca si in cazul surorilor mele mai mici nu imi este usor. Stiu ca toate cer timp, insa nu mereu stau bine cu rabdarea.

De altfel, stiu ca va trebui sa invat obiceiurile celor din Pamantul de Mijloc.

Sunt prea putine lasate scris in urma, dar presupun ca se poate invata.

Sa fiu sincera, imi este dor de vechea formula-Luana a spart gheata, a urmat Misha si o nepoata, Keilani, a doua zi. Lor le-au urmat Cristina sau Neri, cum a ramas poreclita de la prea multe Crsitine, alaturi de Diana Sandru, pe scurt Dia.

Urmatorii sarbatoriti vor fi Cristi si Dorina, care vor implini 16 ani in prima zi de Craciun. Vom voi toti in jurul lor, cu mic cu mare, insa din a doua zi de Craciun, sarbatoritii vor trebui sa se obsinuiasca cu ospitalitatea si randuiala celor din Rohan si Gondor, caci in aceasta perioada au si ei de sarbatorit.

De altfel, stiu ca imi va cadea in sarcina sa povestesc despre obiceiurile de dincoace de Poarta Sangerie. Nu m-as declara experta, dar din putinul pe care il stiu, mereu l-am impartasit cu altii. Robert nu se mai oprea, la un moment dat, din povestit despre traditiile familiei in care a crescut. Billy poveastea si el o gramada la un moment dat. O schimbare am simitit la Severus care a avut si el o familie gazda poate putin mai breaza ca a mea, dar a invatat sa se dea pe brada binisor si, la fel ca mine, nu ii lipsesc momentele tensionate si neintelegerile dintre gazdele care ne-au crescut. Cumva, aceste cateva aspecte comune ne-au unit tacit si mereu mi s-a parut ca nu am nevoie de prea multe sa ne intelegem.

Aceasta plimbare m-a relaxat, simtind nevoia sa fiu eu cu mine, departe de balamucul meu obisnuit.

Un moment de solitudine care mi-a prins bine. Inconstient, aveam nevoie de acest moment.

La intoarcere, am fost primita cu caldura de toti ai casei.

Am observat ca Andrei s-a saturat de vorba cu Beorn si Anna, Paun s-a saturat de vorba cu Torn, Bujor si Cami s-au integrat foarte bine intre cei ai casei. Stiu ca va trebui sa invat si obiceiurile dwarfilor din toate neamurile, la fel ca si obiceiurile elfilor din toate neamurile, insa limitile impuse de organism, de structura oaselor vor trebui si ele ascultate.

Stiu ca fiecare a vazut ca am si eu limitele mele, insa s-a inteles faptul ca nu ma plang niciodata. Trag de mine cat pot, dar cand ajung la limita si nu mai pot, cad din picioare fara avertisment. In ultima clipa, mezinii familiei trag semnalul de alarma, insa toti ce poti face este sa speri ca imi revin.

Una peste alta, chiar daca m-am obisnuit ca sarbatorile sa fie motiv de scandal si sa nu tin prea mult la ele, acestea au devenit o ocazie de studiu de caz, de-a intelege pe fiecare cu traditiile pe care le are si ca ma pot reculege in liniste fara a mai fi nevoita sa suport orice, sa vad si cealalta parte a medaliei.

Ape calme

MOTO: Am avut timp sa ma gandesc la faptul ca aceia care imi citesc randurile blogului tind sa judece ceea ce strecor printre randuri, insa nu ma pot lupta cu acest aspect-fiecare crede ce doreste, insa repet „realitate si fictiune printre randuri.”

A trecut aproape o luna de la ultima batalie din fata Portii Sangerii-perioada in care am preferat sa vizitez pentru ultima oara locuri care mi-au fost dragi mie in lumea de dincolo de Portile Curtii Piramidei.

E adevarat ca au fost cateva coltisoare in care m-am simtit bine si m-am regasit insa cum cu o floare nu se face primavara, asa am mers intotdeauna acolo unde a fost nevoie de mine mai mare dar nu inainte de a cantari daca pretul cerut suporta si consecintele, daca se merita sacrificiul.

Sunt constienta ca Robert, care a implint cu 2 zile inaintea bataliei 63 de ani a primit o palmuta urata in acea noapte nesttind daca sora lui va supravietui, Andrei a stat si el cu un ghimpe urat in coaste de ziua lui. Marlena, la cei 6 anisori ai sai ar putea sa fi intuit ceva, dar, dintre toti, Misha a avut cel mai amar gust pe limba dintre toti.

Orisicat, as zice, Neridor a dat de veste ca locul meu nu este inca intre cei din Lumea lui de Dincolo, dar cine sa creada pe el? Oamenii? Poate, dar dwarfii nici gand, nu inca, dar…Severus si Madalina, cu care am o legatura aparte, n-au confirmat decesul, Sonia si Becca nu simt golul lasat de sora lor geamana teoretic decedata, iar lipsa unui corp intre cei morti ii duce pe toti cu gandul la Thrain si lipsa lui intre cei macelariti la un moment dat.

O vreme, cum spuneam, am lasat lumea sa fiarba binisor la foc mic si stiu ca ar trebui sa imi fie rusine, pentru a putea sa ma despart de ultimile ramasite ale unei lumi care chiar daca mi-a facut bine la un moment dat, a ajuns sa imi faca mai mult rau decat bine acum. Ca mai scot nasul in acea lume in mod sporadic mai mult de nevoie decat de voie, atunci pot spune ca am socotelile incheiate in proportie de 90%.

Si daca aceste socoteli au cam fost incheiate, atunci am hotarat sa imi fac simtita prezenta: mai intai la padocuri unde, nazurosul meu Whitestar, a inteles ca stapana lui este cu ceva treaba departe de el si a fost extrem de cumintel. Nea Gheo, care oricat de pensionar ar fi, nu are stare acasa si nu se abtine niciodata sa apostrofeze ca magarusul ratacit in ceata apare de nicaieri ca o stihie a naturii numai buna sa sperie pe cei din jur, asa, pe nepusa masa.

-Si ce scarmaneala buna ti-ar trebui tie, Domnita…bine, fie, Conita, ca pui omu asa pe jar!

Stie el, Nea Gheo, ca oricat de bine m-ar sti el pe minte, nu voi inceta niciodata sa il uimeasca.

Murgul Soniei intelege ca stapana lui nu-i cu mine, dar se arata dornic sa ne insoteasca. Nu ca ar fi prima oara cand ar iesi cu mine si Whitestar la plimbare, cu sau fara Nea Gheo ca insotitor in locul Soniei.

Aflu cu ocazia asta ca apele sunt relativ calme in „Murg”, lumea isi cam vede de treaba, dar tare s-ar dori sa se stie de capul meu. Nu ca asta ar fi o problema, pentru ca am lasat totul in ordine inainte de batalie. Imi voi face simtita prezenta si intre ai mei cat de curand, insa cea care va scanci totusi ceva, va fi poate, chiar Sonia, caci il suna pe Nea Gheo sa intrebe de cei doi cai care nu dispar ei asa, cu de la sine putere, dar se linisteste cand afla ca sunt cu dansul, dar nu afla nimic de mine. Daca sor`mea banuieste ceva, nu da de inteles nimc si nici vocea nu o tradeaza.

Dupa plimbarea de seara, stiu ca trebuie sa imi spal cumva obrajorul fata de de cei care si-au avut ziua de nastere de curand si carora le-am umbrit bucuria.

Si am inceput sa pun la copt bezea pentru tort. Partea mai dificila a fost ca mi-am pus in minte sa personalizez tortul pentru fiecare in parte. Pentru Marlena si Robert a fost usor: un tort pentru amandoi impartit jumi-juma, frateste, fiecare cu partea lui.

Andrei a avut parte de tortul lui, pentru Carmen si Brandusa, care inca sunt componente ale lotului de volei senioare, un tort impartit frateste si aici, fiind nascute la 3 zile una de cealalta, Luana o sa puna ceva grame pe ea, caci i-am facut un tort exact pe gustul ei stiind cat de mult ii place cu martipan in loc de galzura uzuala, in timp ce nepoate Keilani si Misha au fost nevoiti sa imparta un tort, caci niciunul nu se poate hotari cum e bezeaua mai buna: cu ciocolata alba sau cu ciocolata neagra, amaruie. Asadar, jumi-juma.

Dupa livrarea dulciurilor, primesc un mesaj tipic pe telefonul mobil: „Bun rau, dar te man`c de vie cand oi pune mana pe tine!”

De la o singura persoana putea sa vina, insa tac chitic si-mi rad in barba cu Nea Gheo. Stie si el cine ar putea fi expeditorul mesajului. Nu raspund provocarii.

Copil ascultator fata de un om cu trei fire de par alb ramase in cap, ne intoarcem la padocuri. Ducem caii inaintru, un rand de tesalat, apa si hrama cu paturi pe spate, ca s-a cam lasat frigul. Observ ca batranul face un pas inapoi cand da sa iasa si-mi arunca o privire ingrozita.

-Conita, e grava treaba. Cred ca te cam asteapta artileria grea cu pregatita de atac.

Asa cum ma asteptam, fiecare dintre rasfatatii cu tort simte nevoia sa-si spuna parerea legat de absenta mea si tot felul de idei trecute prin cap cand ia-ma de unde nu-s si nicio veste. Am fost iertata de tirul cu bezea cand mi s-a vazut fata supta si cenusie si s-au simtit frisoanele care imi strabateau corpul cu regularitate. Tre sa recunosc ca mi-a iesit bine ceea ce am copt o noapte intreaga aproape.

Galadhriel a linistit pe toti zicand ca imi voi reveni din epuizarea fizica, apoi ne putem bate cu tort daca dorim. Totusi, ar merge si pentru Domnia Sa o cana cu vin fiert si scortisoara si un coltisor cald.

O baie fierbinte, vinul cu scortisoara, inconjurata de ai mei, Paun cu ambii ochi pe mine si o noapte de somn neintors bun, mi-au scos pamantiul din obraji, ochii au iesit din fundul orbitelor si albul lor s-a limpezit. Cumva, stiam ca Dally trimisese mesajul de pe telefonul tatei, caci e fana bezea de mana mea si mereu ma ia de urechi daca nu iese bine. Pune degetul exact pe buba. Si nu s-a inselat niciodata.

Ulterior, am aflat ca a trecut si Tornstenn sa ma vada in timp ce dormeam. A crescut mult si s-a facut cat un munte ingrozind pe multi care-l stiam la un metru jumate, dar si asa era voinic, fara pic de grasime pe el. Am putut presupune ca Paun i-a permis sa ma vada, finalul bataliei lamurind multe.

-Fata draga, acu ca ti-ai mai revenit o idee, trebuie sa te pun in tema ca ma doare capul rau de pe urma ta. Nici eu, nici mama ta, nu mai scapam de petitori. Si e bataie mare pe capul tau.

-Rezolvam imediat-il scurtam si-l dam…

-Pfui, oare la ce puteam sa ma astept?!

-Taica-al meu, oare nu te-ai obisnuit ca n-am niciodata toti sacii in caruta, stolul de pasari acasa si toata tigla pe acoperis?

-Mda, mai uit si eu, deh, varsta! Ce sa mai, om batran…

-Dar stiu ca cineva s-a trezit din morti, isi face Maicuta simtita prezenta insotita de Torstenn, lordul Elrond, Galadhriel, Ulmo si Paun. Tony, Robert…

-Stim, Maicuta, raspunde Robert pentru el si pentru Tony, nu-i lasam pe juniori s-o oboseasca prea tare. Pana si tripletii stiu sa stea cuminti, daca nu, ii despartim de Nadia.

-N-ai ce le zice, daca ei inteleg atata lucru, intervine Billy.

-Inteleg pentru ca au simturile foarte ascutite si o cam stiu pe pielicica lor. O constientizeaza.

-Dar stiu ca te-ai facut cat un munte, Tornstenn, zic masurandu-l din cap pana in pcioare. Bratul ce-ti face?

-E aproape vindecat, fac antrenamente usoare. N-as mai vrea o asa sperietura niciodata, cred?!

-Inseamna ca inca nu ma cunosti?!

-Presupun ca ar trebui…

-Maicuta, Misha spune ca-l doare capul. Si ca bantuie lumea cu petitul pe aci? Se marita careva din surorile mai mici potrivite ca varsta si eu nu stiu?

-Copil rau, de capul tau e vorba!

-Ziceam si eu ca ma scutiti de-a mai duce munca de lamurire.

-Noi stim, copila, ca tu stii ce-i mai bine pentru tine si noi nu ne putem amesteca in gandurile tale, dar nu scapam de petitori.

-Am si pentru asta o idee pentru ca stiu ca sunt vanata datorita statutului meu chiar daca am succesoare pe tron, stiu ca dau multe fantezii domnilor noaptea, insa idealul meu in viata nu este sa fiu mireasa, o mama cu casa plina de copii, sa stau intretinuta acasa si sa fiu sluj noaptea in patul sotului meu. Dar cum cu nebunii nu te pui, stiu cum pot sa le traduc mesajul pe limba lor si or sa se rasgandeasca ei singurei. Totusi, n-as mai astepta ca cineva anume sa lase sa treaca inca 20 de ani sa inceapa sa devina extrem de gelos cu ghilimelele de rigoare, dar constient la ce se inhama. Si stie ca nu cer marea cu sarea doar nu ne-am cunsocut ieri sau azi. Si nu-ti mai rade in barba ca ramai fara ea! Of, nu gasesc niciodata o penseta cand am nevoie de ea! Pfui!

-Trebusoara de fite penseta asta, sor`meo!

-Vine ea ziua ta, Dally! Vezi otrava si arsenic frumos dichisite pe tort, ce zici tu? Numa bune de pus pe limbuta, ca doar ti-o ploua in gura, zic?!

-Nadia, de altfel, pai?! Vaz io de tronul meu acolo, ca nu`s in stare sa fac ce faci tu, dar numa sa te dai jos din pat odata.

-Uite asa s-a invatat lumea cu narav, oare de ce sa ma mai mir?

Stiu si sunt constienta ca decizia luata in acele ultime clipe al bataliei, ultimul drum la pas in lumea exterioara curtii, discutia din aceasta seara, deciziile luate de-a lungul anilor din momentul in care am vazut limpede ce ma facea sa fiu diferita de cei din jurul meu, toate m-au indreptat spre acasa, spre curtea Piramidei „Murgul Maicutei Moise,” spre Poarta Sangerie si dincolo de ea, intr-o lume care atata timp a hibernat pe masura ce timpul trecea pana cand a inceput sa revina la viata odata cu venirea mea pe lume. Si daca am fost rotita care a pus totul in miscare, putin imi pasa ca mi se da toata stima si mandria pentru tot, am facut ceea ce am considerat ca este mai bine, am indreptat lucrurile acolo unde gresit si mi-am asumat greselile facute invatand din ele, am constientizat ca va trebui sa ma invat pe mine sa-i pot invata si pe altii ca mine cand va veni timpul, sa nu uit trecutul si sa inteleg prezentul ca viitorul sa fie bun si linistit cat se poate.

Padure fara uscaturi nu va fi niciodata pe fata pamantului, insa fiecare stie mai bine ce-si doreste de la viata si trebuie sa stie ca trebuie atentie sporita la ce ne dorim ca sa nu ne miram ca ni se intampla si cum ne asternem, asa dormim.

Stiu si sunt contienta, din nou, ca multa vreme voi avea de tras, voi mai pica din picioare pe nepusa masa, dar stiu ca incet-incet voi primi ajutor pe masura ce vom invata fiecare foarte bine felia lui si cum putem sa-i ajutam pe cei din jur, degrevand, insa nu stiu cati vor rezista asa cum rezist eu. Nu toti sunt la fel ca mine asa cum doua picaturi de apa nu seamana intre ele.

Poate ca s-au dezvaluit anumite lucruri in aceasta perioada, poate ca semnalul de alarma a fost tras ca epuizarea mi se citeste pe fata, uneori, se simte, dar este la fel ca furtunile de vara care apar din senin, de nicaieri.

Stiu si sunt constienta ca intre ai mei am un mic ajutor, fiecare dupa puterile lui, insa va mai trece vreme pana va veni pe lume un altul ca mine, dar nu va fi de la mine, caci de multa vreme mi-am luat gandul de la copiii pe care nu-i voi avea niciodata si stiu ca oricat de mult as trai in mijlocul celor mici, unde ma simt bine, povara neamului meu, pe care o port pe umeri singura, va ramane doar a mea. Chiar si dupa ce vremea mea in lumea celor vii va ajunge la final.

Am plecat capul acestei poveri stiind ca este a mea sa o duc la final, insa am mai primit si altele cu draga inima cand nimeni altcineva nu le mai facea fata si am invatat sa vad de rostul meu si alor mele, dar nu tot din tarlaua mea se stie si acest va fi al meu va merge cu mine in mormant.

Ape calme

MOTO: Am avut timp sa ma gandesc la faptul ca aceia care imi citesc randurile blogului tind sa judece ceea ce strecor printre randuri, insa nu ma pot lupta cu acest aspect-fiecare crede ce doreste, insa repet „realitate si fictiune printre randuri.”

A trecut aproape o luna de la ultima batalie din fata Portii Sangerii-perioada in care am preferat sa vizitez pentru ultima oara locuri care mi-au fost dragi mie in lumea de dincolo de Portile Curtii Piramidei.

E adevarat ca au fost cateva coltisoare in care m-am simtit bine si m-am regasit insa cum cu o floare nu se face primavara, asa am mers intotdeauna acolo unde a fost nevoie de mine mai mare dar nu inainte de a cantari daca pretul cerut suporta si consecintele, daca se merita sacrificiul.

Sunt constienta ca Robert, care a implint cu 2 zile inaintea bataliei 63 de ani a primit o palmuta urata in acea noapte nesttind daca sora lui va supravietui, Andrei a stat si el cu un ghimpe urat in coaste de ziua lui. Marlena, la cei 6 anisori ai sai ar putea sa fi intuit ceva, dar, dintre toti, Misha a avut cel mai amar gust pe limba dintre toti.

Orisicat, as zice, Neridor a dat de veste ca locul meu nu este inca intre cei din Lumea lui de Dincolo, dar cine sa creada pe el? Oamenii? Poate, dar dwarfii nici gand, nu inca, dar…Severus si Madalina, cu care am o legatura aparte, n-au confirmat decesul, Sonia si Becca nu simt golul lasat de sora lor geamana teoretic decedata, iar lipsa unui corp intre cei morti ii duce pe toti cu gandul la Thrain si lipsa lui intre cei macelariti la un moment dat.

O vreme, cum spuneam, am lasat lumea sa fiarba binisor la foc mic si stiu ca ar trebui sa imi fie rusine, pentru a putea sa ma despart de ultimile ramasite ale unei lumi care chiar daca mi-a facut bine la un moment dat, a ajuns sa imi faca mai mult rau decat bine acum. Ca mai scot nasul in acea lume in mod sporadic mai mult de nevoie decat de voie, atunci pot spune ca am socotelile incheiate in proportie de 90%.

Si daca aceste socoteli au cam fost incheiate, atunci am hotarat sa imi fac simtita prezenta: mai intai la padocuri unde, nazurosul meu Whitestar, a inteles ca stapana lui este cu ceva treaba departe de el si a fost extrem de cumintel. Nea Gheo, care oricat de pensionar ar fi, nu are stare acasa si nu se abtine niciodata sa apostrofeze ca magarusul ratacit in ceata apare de nicaieri ca o stihie a naturii numai buna sa sperie pe cei din jur, asa, pe nepusa masa.

-Si ce scarmaneala buna ti-ar trebui tie, Domnita…bine, fie, Conita, ca pui omu asa pe jar!

Stie el, Nea Gheo, ca oricat de bine m-ar sti el pe minte, nu voi inceta niciodata sa il uimeasca.

Murgul Soniei intelege ca stapana lui nu-i cu mine, dar se arata dornic sa ne insoteasca. Nu ca ar fi prima oara cand ar iesi cu mine si Whitestar la plimbare, cu sau fara Nea Gheo ca insotitor in locul Soniei.

Aflu cu ocazia asta ca apele sunt relativ calme in „Murg”, lumea isi cam vede de treaba, dar tare s-ar dori sa se stie de capul meu. Nu ca asta ar fi o problema, pentru ca am lasat totul in ordine inainte de batalie. Imi voi face simtita prezenta si intre ai mei cat de curand, insa cea care va scanci totusi ceva, va fi poate, chiar Sonia, caci il suna pe Nea Gheo sa intrebe de cei doi cai care nu dispar ei asa, cu de la sine putere, dar se linisteste cand afla ca sunt cu dansul, dar nu afla nimic de mine. Daca sor`mea banuieste ceva, nu da de inteles nimc si nici vocea nu o tradeaza.

Dupa plimbarea de seara, stiu ca trebuie sa imi spal cumva obrajorul fata de de cei care si-au avut ziua de nastere de curand si carora le-am umbrit bucuria.

Si am inceput sa pun la copt bezea pentru tort. Partea mai dificila a fost ca mi-am pus in minte sa personalizez tortul pentru fiecare in parte. Pentru Marlena si Robert a fost usor: un tort pentru amandoi impartit jumi-juma, frateste, fiecare cu partea lui.

Andrei a avut parte de tortul lui, pentru Carmen si Brandusa, care inca sunt componente ale lotului de volei senioare, un tort impartit frateste si aici, fiind nascute la 3 zile una de cealalta, Luana o sa puna ceva grame pe ea, caci i-am facut un tort exact pe gustul ei stiind cat de mult ii place cu martipan in loc de galzura uzuala, in timp ce nepoate Keilani si Misha au fost nevoiti sa imparta un tort, caci niciunul nu se poate hotari cum e bezeaua mai buna: cu ciocolata alba sau cu ciocolata neagra, amaruie. Asadar, jumi-juma.

Dupa livrarea dulciurilor, primesc un mesaj tipic pe telefonul mobil: „Bun rau, dar te man`c de vie cand oi pune mana pe tine!”

De la o singura persoana putea sa vina, insa tac chitic si-mi rad in barba cu Nea Gheo. Stie si el cine ar putea fi expeditorul mesajului. Nu raspund provocarii.

Copil ascultator fata de un om cu trei fire de par alb ramase in cap, ne intoarcem la padocuri. Ducem caii inaintru, un rand de tesalat, apa si hrama cu paturi pe spate, ca s-a cam lasat frigul. Observ ca batranul face un pas inapoi cand da sa iasa si-mi arunca o privire ingrozita.

-Conita, e grava treaba. Cred ca te cam asteapta artileria grea cu pregatita de atac.

Asa cum ma asteptam, fiecare dintre rasfatatii cu tort simte nevoia sa-si spuna parerea legat de absenta mea si tot felul de idei trecute prin cap cand ia-ma de unde nu-s si nicio veste. Am fost iertata de tirul cu bezea cand mi s-a vazut fata supta si cenusie si s-au simtit frisoanele care imi strabateau corpul cu regularitate. Tre sa recunosc ca mi-a iesit bine ceea ce am copt o noapte intreaga aproape.

Galadhriel a linistit pe toti zicand ca imi voi reveni din epuizarea fizica, apoi ne putem bate cu tort daca dorim. Totusi, ar merge si pentru Domnia Sa o cana cu vin fiert si scortisoara si un coltisor cald.

O baie fierbinte, vinul cu scortisoara, inconjurata de ai mei, Paun cu ambii ochi pe mine si o noapte de somn neintors bun, mi-au scos pamantiul din obraji, ochii au iesit din fundul orbitelor si albul lor s-a limpezit. Cumva, stiam ca Dally trimisese mesajul de pe telefonul tatei, caci e fana bezea de mana mea si mereu ma ia de urechi daca nu iese bine. Pune degetul exact pe buba. Si nu s-a inselat niciodata.

Ulterior, am aflat ca a trecut si Tornstenn sa ma vada in timp ce dormeam. A crescut mult si s-a facut cat un munte ingrozind pe multi care-l stiam la un metru jumate, dar si asa era voinic, fara pic de grasime pe el. Am putut presupune ca Paun i-a permis sa ma vada, finalul bataliei lamurind multe.

-Fata draga, acu ca ti-ai mai revenit o idee, trebuie sa te pun in tema ca ma doare capul rau de pe urma ta. Nici eu, nici mama ta, nu mai scapam de petitori. Si e bataie mare pe capul tau.

-Rezolvam imediat-il scurtam si-l dam…

-Pfui, oare la ce puteam sa ma astept?!

-Taica-al meu, oare nu te-ai obisnuit ca n-am niciodata toti sacii in caruta, stolul de pasari acasa si toata tigla pe acoperis?

-Mda, mai uit si eu, deh, varsta! Ce sa mai, om batran…

-Dar stiu ca cineva s-a trezit din morti, isi face Maicuta simtita prezenta insotita de Torstenn, lordul Elrond, Galadhriel, Ulmo si Paun. Tony, Robert…

-Stim, Maicuta, raspunde Robert pentru el si pentru Tony, nu-i lasam pe juniori s-o oboseasca prea tare. Pana si tripletii stiu sa stea cuminti, daca nu, ii despartim de Nadia.

-N-ai ce le zice, daca ei inteleg atata lucru, intervine Billy.

-Inteleg pentru ca au simturile foarte ascutite si o cam stiu pe pielicica lor. O constientizeaza.

-Dar stiu ca te-ai facut cat un munte, Tornstenn, zic masurandu-l din cap pana in pcioare. Bratul ce-ti face?

-E aproape vindecat, fac antrenamente usoare. N-as mai vrea o asa sperietura niciodata, cred?!

-Inseamna ca inca nu ma cunosti?!

-Presupun ca ar trebui…

-Maicuta, Misha spune ca-l doare capul. Si ca bantuie lumea cu petitul pe aci? Se marita careva din surorile mai mici potrivite ca varsta si eu nu stiu?

-Copil rau, de capul tau e vorba!

-Ziceam si eu ca ma scutiti de-a mai duce munca de lamurire.

-Noi stim, copila, ca tu stii ce-i mai bine pentru tine si noi nu ne putem amesteca in gandurile tale, dar nu scapam de petitori.

-Am si pentru asta o idee pentru ca stiu ca sunt vanata datorita statutului meu chiar daca am succesoare pe tron, stiu ca dau multe fantezii domnilor noaptea, insa idealul meu in viata nu este sa fiu mireasa, o mama cu casa plina de copii, sa stau intretinuta acasa si sa fiu sluj noaptea in patul sotului meu. Dar cum cu nebunii nu te pui, stiu cum pot sa le traduc mesajul pe limba lor si or sa se rasgandeasca ei singurei. Totusi, n-as mai astepta ca cineva anume sa lase sa treaca inca 20 de ani sa inceapa sa devina extrem de gelos cu ghilimelele de rigoare, dar constient la ce se inhama. Si stie ca nu cer marea cu sarea doar nu ne-am cunsocut ieri sau azi. Si nu-ti mai rade in barba ca ramai fara ea! Of, nu gasesc niciodata o penseta cand am nevoie de ea! Pfui!

-Trebusoara de fite penseta asta, sor`meo!

-Vine ea ziua ta, Dally! Vezi otrava si arsenic frumos dichisite pe tort, ce zici tu? Numa bune de pus pe limbuta, ca doar ti-o ploua in gura, zic?!

-Nadia, de altfel, pai?! Vaz io de tronul meu acolo, ca nu`s in stare sa fac ce faci tu, dar numa sa te dai jos din pat odata.

-Uite asa s-a invatat lumea cu narav, oare de ce sa ma mai mir?

Stiu si sunt constienta ca decizia luata in acele ultime clipe al bataliei, ultimul drum la pas in lumea exterioara curtii, discutia din aceasta seara, deciziile luate de-a lungul anilor din momentul in care am vazut limpede ce ma facea sa fiu diferita de cei din jurul meu, toate m-au indreptat spre acasa, spre curtea Piramidei „Murgul Maicutei Moise,” spre Poarta Sangerie si dincolo de ea, intr-o lume care atata timp a hibernat pe masura ce timpul trecea pana cand a inceput sa revina la viata odata cu venirea mea pe lume. Si daca am fost rotita care a pus totul in miscare, putin imi pasa ca mi se da toata stima si mandria pentru tot, am facut ceea ce am considerat ca este mai bine, am indreptat lucrurile acolo unde gresit si mi-am asumat greselile facute invatand din ele, am constientizat ca va trebui sa ma invat pe mine sa-i pot invata si pe altii ca mine cand va veni timpul, sa nu uit trecutul si sa inteleg prezentul ca viitorul sa fie bun si linistit cat se poate.

Padure fara uscaturi nu va fi niciodata pe fata pamantului, insa fiecare stie mai bine ce-si doreste de la viata si trebuie sa stie ca trebuie atentie sporita la ce ne dorim ca sa nu ne miram ca ni se intampla si cum ne asternem, asa dormim.

Stiu si sunt contienta, din nou, ca multa vreme voi avea de tras, voi mai pica din picioare pe nepusa masa, dar stiu ca incet-incet voi primi ajutor pe masura ce vom invata fiecare foarte bine felia lui si cum putem sa-i ajutam pe cei din jur, degrevand, insa nu stiu cati vor rezista asa cum rezist eu. Nu toti sunt la fel ca mine asa cum doua picaturi de apa nu seamana intre ele.

Poate ca s-au dezvaluit anumite lucruri in aceasta perioada, poate ca semnalul de alarma a fost tras ca epuizarea mi se citeste pe fata, uneori, se simte, dar este la fel ca furtunile de vara care apar din senin, de nicaieri.

Stiu si sunt constienta ca intre ai mei am un mic ajutor, fiecare dupa puterile lui, insa va mai trece vreme pana va veni pe lume un altul ca mine, dar nu va fi de la mine, caci de multa vreme mi-am luat gandul de la copiii pe care nu-i voi avea niciodata si stiu ca oricat de mult as trai in mijlocul celor mici, unde ma simt bine, povara neamului meu, pe care o port pe umeri singura, va ramane doar a mea. Chiar si dupa ce vremea mea in lumea celor vii va ajunge la final.

Am plecat capul acestei poveri stiind ca este a mea sa o duc la final, insa am mai primit si altele cu draga inima cand nimeni altcineva nu le mai facea fata si am invatat sa vad de rostul meu si alor mele, dar nu tot din tarlaua mea se stie si acest va fi al meu va merge cu mine in mormant.

Generatii II

Asadar, ca orice parinte, Maicuta si Misha au incercat sa fie ce-au considerat ei ca este mai bine pentru fiecare dintre noi, copiii lor.

Pe undeva, soarta si-a cam facut de cap pe seama lor, caci foarte tarziu si-au dat seama care dintre copii avea sa fie cel insemnat, intr-un fel de a spune. Poate ca a fost mai bine asa, deoarece fiecare dintre noi avea sa se formeze in felul sau.

Afirm acest lucru deoarece s-a simtit cand ne-am adunat toti sub acoperisul casei parintesti-cei ramasi acasa aveau sa ne ajute sa ne obisnuim cu viata din Piramida, iar noi aveam sa aducem un suflu nou. Ma bucura faptul ca am reusit sa ne acomodam unii cu altii si sa invatam unii de la altii in scurt timp.

De altfel, nu degeaba simteam ca sunt urmarita de ochi din umbra, insa nu ma asteptam la nea Gheo sa fie chiar asa vigilent chiar daca in cativa ani aveam sa incep sa-l cunosc binisor si sa stiu cand glumeste, cand e serios si cand treaba e treaba. Curios lucrur este faptul ca niciodata pe Severus nu l-am simtit ca pe un junghi in coaste, daca imi permiteti, ci ca pe o senzatie de liniste.

In momentul in care Maicuta a terminat de povestit, s-a lasat o tacere vecina cu linistea din cimintirul de care inca ai mei inca se sperie si inca rau. Nu o sa reusesc sa inteleg de ce au acest sentiment insa poate voi afla vreodata cand s-or lamuri si ei.

-Asadar fac nazbatii de mica, sa inteleg? E ceva care ar mai trebui sa stiu despre mine?

-Cred ca o sa ne uimesti pana in cea din urma clipa, imi raspunde Misha. Ai fost mereu cea care, desi mereu in pericol, ai facut ce-ai facut si ai reusit sa te pazesti si pe tine si pe noi, intr-un final.

Oare or stii ei toti ca nu-i chiar asa si de cate ori am fost si cu al doilea pas in Lumea Mortilor, dar ceasul nu-mi batuse inca? Nu cred ca vor stii niciodata, iar seniorul Elrond, chiar daca a vazut-o , iar Galadriel a simtit-o, nu cred ca fie au constientizat, fie tin pentru ei.

In concluzie, sunt cea care avea sa va puna pe toti sub semnul intrebarii inca de cand am venit pe lume, fie ca dintre voi erau deja in viata, fie ca mi-ati urmat ca varsta. As zice ca fratii mai mari au dat pentru o vreme de inteles ca Maicuta va naste doar baieti, iar fetele nu vor vi o alinare pentru dansa cand nu va mai putea. As fi tare curioasa daca vom trai sa vedem ca maica noastra nu va mai putea sau se va prabusi pur si implu?! Cred ca acest lucru il pot afirma si despre Misha, caci trage in ultima vreme de atata timp alaturi de Maicuta.

Nu as vrea sa par rautacioasa.

Pot spune ca desi nu imi amintesc foarte multe despre ceea ce s-a intamplat inainte de 1988, vise si banuieli am.

De ce spun 1988?

A fost anul in care m-am rupt de casa vreo saptamana pentru a face cunostinta prima oara cu un spital. Cel de oftamologie. Strabism de cand ma stiu si, da, puteti sa radeti, ma uit crucis cand imi sunt foarte obositi ochii, dar n-ati observat niciunul. Acu ca v-am spus, sigur o sa trageti cu ochiul…niciodata n-ar fi prea tarziu. Tony stiu ca s-a gandit ca sunt de fita, dar nu.

Tot in acel an, am avut si primul deces de care sunt constienta in familia gazda-strabunica. Nu mai stiu cati ani avea, dar tin minte ca nu prea mai stia ce face si ne mai trezea in toiul noptii mai mereu in ultima parte a vietii.

A urmat a doua internare in vara anului 1989. Dupa ce mi-am revenit, am petrecut ultima parte a verii in batatura bunicilor din partea mamei. N-am apucat sa incep clasa I acolo, desi asta ar fi vrut mama. Adesea am auzit-o spunand ca i-a fost greu sa tina casa si sa aiba grija de toata lumea. Un lucru care imi revine uneori in minte si ma face sa ma intreb de ce o marturisea. In fine, intr-un fel poate din acest motiv nu prea inghit oamenii care zic una si fac alta sau nu se tin de ceea ce spun-dar oare de ce mai spun daca nu fac nimic? Ca sa se afle in treaba? Sa fie retinu acest aspect, deoarece acolo unde intorc spatele, ramane intros definitiv si nu tin cont cine este.

Nu stiu cand a trecut primul an de scoala chiar daca am prins revolutia din 1989 si am luat reforma din invatamant de la zero. Manuale schimbate, uniforma a iesit din obligativitate tarziu, gen eram clasa a III-a. Stiu doar ca am scapat in clasa a II-a de mult urata bentita cu pampoane, de sambete la scoala, de careuri si de imnul cantat la inceputul si sfarsitul orelor. Ce rebela as fi fost!

Ei bine, totul s-a prabuit in jurul meu in februarie 1991, cand am simtit pe propria piele, in mod constient, ce inseamna sa se rupa din tine o bucatica si sa nu mai fie cale de intoarcere.

Sa astepti ca acea persoana sa se intoarca chiar si azi, la atatia ani distanta, sa constientizezi ca nu se poate si sa faci in asa fel incat sa alungi propriul poltergeist care te bantuie pe tine si ii ingrozeste pe altii.

Sa iti dai seama, copil fiind, ca ai fost ferit de multe din ceea ce trebuie sa infrunti singur din acel moment in tot drumul vietii care ti se intinde inainte. Sa constientizezi ca esti asa diferit de toti ceilalti din jurul tau, dar sa nu iti poti da seama de ce si in ce mod; sa vrei sa pleci dintr-un mediu care devine mai nociv pe zi ce trece, dar cum sa faci acest lucru cand esti un copil si sa nu ai unde sa te duci.

Timpul cumva a trecut, am fost mutata la o alta clasa unde l-am cunoscut pe cel cu care aveam sa imi devina un prieten apropiat. Peste ani, colegii de generala de atunci, au crezut ca ne-am luat si nu aveau nevoie decat de o confirmare care nu avea sa vina niciodata. A fost stiut ca si dupa ce am plecat din tara in afara, am pastrat legatura. O pastram si acum, dar nu va fi nimic intre noi, dar poate ar fi fost o alternativa, la un moment dat, daca altfel ar fi stat lucrurile.

Eram deja cu clasa a IV-a pe final, cand am implinit varsta de 10 ani. Crescusem destul de mult pentru anii mei si nu aveam sa mai cresc foarte mult pana la intaltimea mea actuala. Undeva la maxim 7-10 centimetri.

Phoenixul se trezise la viata in momentul decesului Bunului meu.

Am inceput sa vad lumea cu alti ochi, sa constientizez altfel totul in jurul meu. Copilaria a ajuns la final, am sarit peste adolescenta si am devenit un mic adult in corpul unui copil. Chiar si asa, fusesem catalogata ca fiind precoce pentru anii mei si foarte isteata. A fost un paravan foarte bun, am constientizat de-a lungul anilor.

Daca Maicuta spune ca a avut vise premonitorii, ca au fost semne inaintea nasterii mele, ei bine, pot spune ca in momentul in care a batut de crucea noptii si am trecut in al zecelea an de viata, m-am trezit brusc. Un cer senin plin de stele si o luna plina,mare, sangerie, abia rasarita imi inunda camera cu lumina ei.

M-am dat greu jos din pat si mi-am vazut reflexia in geamul unei biblioteci care cred ca tot acolo este. Ceea ce am vazut nu m-a speriat, ci mi-a dat foarte multe raspunsuri intr-o secunda.

Am stiut ca nimeni nu trebuie sa ma vada asa-riscam prea mult. Am simtit auzul mai fin, mirosul mai fin…toate simturile mi se ascutisera intr-o secunda. Ce era de facut oare? Fra`miu cu care am crescut para tot parintilor si inca multe altele. Atentie sporita din partea mea pe cat posibil si, foarte recomandabil, sa nu ies din tiparele cu care se obisnuisera cei din jurul meu. Tot atunci, chemarea Piramidei, sau piramidelor la acea vreme,a devenit foarte clara si foarte puternica-eram chemata foarte clar acasa. Dar cand urma sa ajung acasa? Asta nu stiam, dar trebuia sa aflu, cu calm si rbdare. Daca ajunsesem aici, toate aveau sa vina la timpul lor.

Nu stiu cand a trecut finalul clasei a IV-a si vara. In fiecare noapte imi intindeam aripile-mai intai stangaci, apoi tot mai sigura pe mine. Am invatat sa simt curentii de aer, sa planez fara sa fiu vazuta de prea multi ochi curiosi. Sa mai mentionez ca locuiam pe o sosea aglomerata cu vecini peste tot, inclusiv in blocurile alaturate, acum inca goale dupa ce proprietarii de drept au trecut in lumea celor drepti, iar urmasii lor sunt imprastiati in lume, fiecare dupa rostul lui? Avantajul meu, sa zicem, blocul are 10 etaje, iar eu am crescut la 7.

Clasa a V-a, in urma testului de limba engleza dat inaintea inceperii anului scolar, a adus colegi noi astfe a trecut pe nesimtite. De asemenea, stilul materiei si profesorului mi-a cam dat batai de cap, dar avea sa ma obisnuiasca pentru ceea ce aveam sa gasesc in Jersey si, ulterior, la Colegiu.

Clasa a VI-a a inceput vertiginos fara a da un vreun semn ca avea sa imi aduca vreo idee ca ceva este pe cale sa se schimbe.

Imi aduc aminte ca in urma unei compuneri la limba romana, profesoara de atunci avea sa descopere ca am o imaginatie foarte bogata si ca pot aborda aproape orice tema foarte usor si foarte organizat. Efectiv nu a avut unde sa pun pixul rosu pe hartie in conditiile in care tema a fost libera. Mi-a atras doar atentia ca am un limbaj cam slobod; probabil anii de dinainte de 1989 inca nu isi stersesera umbrele, dar cred ca am avut si eu partea mea de „vina”. Oricum, la acea vreme nu ratam niciun episod Star Trek la televizor, am fost catalogata aeriana si branza buna in burduf de branz. Dar ce-mi pasa mie atata timp cat nu eram descoperita in adevarata mea forma si-mi vdeam linistita de ale mele?

Nici nu am inceput bine anul scolar, ca in octombrie am fost diagnosticata cu apendicita acuta. Daca nu ma operam, nu cred ca apucam vacanta de iarna pana la peritonita. De cand ma stiu nu am stare, ci dau dovada de energie pura pana cad din picioare, dar cred ca nu trebuie sa va mai povestesc de asta, nu?

A doua saptamana a lunii octombrie mi-am petrecut-o in spital. A fost un timp de gandire-oare cat avea sa mi se simta lipsa la scoala? Poate deloc, deoarece nu faceam parte din niciun grupulet si nici nu intrasem in vreo bisericuta. Mai bine asa, sa zic.

M-am internat duminica seara, luni m-am operat, iar vineri am iesit din spital. Aveam sa ma intorc pentru scoaterea firelor abia in saptamana urmatoare, marti. Intre timp, sambata, am facut cunostinta cu wrestlingul, categoria grea-pe atunci se numea WWF, dar F urma sa devina E cativa ani mai tarziu. Aproape imediat, Undertaker avea sa devina febletea mea si nu tin cont ca imi este cumnat astazi, mi-a atras atentia Tatanka pe a carui sora mai mica aveam s-o cunosc cat de curand; de-a lungul ultimilor luni pe care aveam sa le mai petrec in tara, mi-au mai sarit in ochi Owen Hart, British Bulldog, Kevin Nash. Altii wrestleri ai anilor 90 erau inca la inceput de drum pentru ca acum sa fie parte a cremei wrestlingului cu toate subcategoriile lui. Si tare greu a mai prins fenomenul din 1994 si pana in prezent. Dar in prezent, in afara de cativa, restul inca cer confirmare, dupa umila mea parere. Un lucru pe care nu voi reusi sa-l inteleg niciodata este faptul ca nu se mai acorda drept de transmisie televiziunilor. Este adevarat ca nici nu prea mai ai ce vedea dupa ce wrestleri cu vechime si buni in ceea ce faceau au inceput sa se retraga? Dar oare ce-mi bag eu nasul in treaba domnulor de la parlament?

Una peste alta, cu un alt hobby la. pachet, a trecut weekendul, a venit si ziua de marti.

Am fost insotita de mama pana la spital, apoi daca a vazut ca ma simt bine, am venit singurica acasa. Pe drum, m-am ciocnit de Ted DiBiase senior. Cumva, am stiut ca acela este momentul in care mi se asterne in fata portita pe care mi-o doream de multa vreme-evadarea din acel mediu care devenise un iad caruia cu greu ii mai faceam fata.

Ziua a trecut repede si greu, in acelasi timp. Am realizat ca pot parasi mediul in care am trait pana atunci, iar asta ma bucura. In acelasi timmp, ma stapanea o groaza greu de definit si atat de densa, incat o simteam de-a dreptul palpabila. Si mai ras intrebari legate de cum pot crea poltergeisturi atat de negre si inspaimantatoare.

Seara a venit, fra`miu a venit de la scoala, ai mei de la munca. La putin timp dupa masa de seara, apare si Ted insotit, printre alti caitva, de nimeni alta decat de Maixuta Moise. Deja faptele ei incepusera sa ajunga la urechile tuturor si devenea din ce in ce mai cautata si temuta, in acelasi timp atat pe plan scolar, cat si pe plan sportiv. Munca ei devenea cunoscuta si incepea sa isi construiasca un nume greu pe care doar elevii dansei il puteau mentine sus si nimeni altcineva.

In acea seara aveam sa risc totul, dar am mers pana la capat. Nu am cedat un milimetru constienta de riscul pe care mi-l asum, dar stiam ca batrana femeie nu avea sa ma lase la nevoie. Din acea noapte, nu am mai ridicat de nicaieri poltergeisturi dandu-mi de treaba singura, am devenit mai linistita stiind ca totul s-a terminat si am inceput sa zbor pe orice vreme, chiar daca uneori operatia de apendicita ma mai supara cu cate un junghi sau doua.

Trebuie sa marurisesc ca tare greu mi-a trecut timpul pana am primit vesti de la Ted.

Sarbatorile de iarna din acel an au fost ciudat de linistite. Chiar daca aveam cu ce imi ocupa timpul, parca acesta statuse in loc. Stiam ca mi se ridicase o piatra de pe inima care imi atarna greu in suflet. Ca o ultima confirmare, ultima zi a anului, am primit vesti de laTed. Imi spunea ca totul este aranjat, ca primisem bursa integrala de studiu. Devenisem ca inexistenta pentru ai mei. Isi pierdusera sursa de venit, iar faptul ca devenisem ca o fantoma sacaitoare pentru ei, imi picase foarte bine, dar nu m-am culcat pe o ureche fiind prea multe in joc. Pana si atmosfera din casa se linistise. Aveam sa aflu ulterior, ca Bunelul nu avusese pace pana in clipa acea, dar acea particica din mine care plecase cu el in Lumea Mortilor va ramane mereu cu el, pe vecie. Pana la urma, am mai rupt o particica din mine in momentul nasterii mele.

Cand a venit momentul plecarii, cam la o saptamana dupa trecerea in noul an, am stiut ca cea de doua fatasma a lui ne Gheo avea sa prinda chip si ca o voi recunoaste dupa vorba.

Asa e, Sonie. Te stiu de la primul zbor in Piramida. Opreai adesa in Curtea Piramidei, in partea de vest, la statuia Murgului, unde un armasar, care ascundea un skin changer, te astepta. Padocurile erau urmatoarea oprire si niciodata nu v-ati oprit mai departe de unde astazi sta Centrul „Casa Portii Sangerii”. Poarta Sangerie ai vazut-o tarziu, insa s-a ridicat cand am venit, toate trei, pe lume.

Pentru o clipa fac o pauza. Observ reactiile celor din jur, dincolo de linistea mormantala care s-a asternut in jur. Mastile sub care ne ascundem adesea au cazut de mult si fiecare isi arata adevaratul chip, iar ochii scot la iveala ceea ce fiecare traieste in suflet, in acea clipa. O clipa cu care nu se va mai intalni niciodata. Povestea Maicutei a avut impactul ei, dar cele povestite pana cum de mine par sa sporeasca acel immpact si mai mult. Cumva, cei ramasi acasa, simt un ghipe pentru ca ei au avut parte de confortul casei parintesti, in timp ce fratii trimisi departe in lume au avut parte de o siguranta sporita fata de cei ramasi in urma lor fara dreptul de a alege.

Asadar, copilul rebel al familiei, ckudat si aerian in acelasi timp, continui povestea, a ajuns la final de viata chuinuita si se indreapta spre necunoscut. Disperarea portitei de iesire isi gasise linistea si avea sa infrunte o lume pe care nu o stia, insa avea un frate aproape, pe coasa estica, nu departe de Jersey City, in caz de nevoie, dar ce stiam eu atunci?

Daca acea voce soptita a prins sonoritate, chipul mereu ascund de umbrele Piramidelor mi s-a dezvaluit la aeroport, nu m-am putut abtine sa nu ma intreb ce se va intampla cu acel murg frumos si bine dezvoltat. Whitestar al meu nu a luat niciodata chip de om, cel putin niciodata in prezenta mea.

Am putut observa la aeroport ca Mark a aprins drag de Sonia din prima clipa, insa a fost mereu constient ca esti inca o copila si ca va trebui sa indure trecerea tipmului pana vei mai creste nitel. A hotarat sa lase tipmul sa isi urmeze cursul si sa accepte ce drumul vietii ii va scoate in cale. La final, aveam sa va cunun cu mana mea. Sunteti constienti amandoi ca in acesti ani petrecuti in New Jersey, am vegheat asupra voastra, am ascultat pe fiecare in parte si am aparat pe fiecare in parte.

Beca, in schimb, a fost o totala necunoscuta pentru mine. Adolescentul tipic, a trait adolescenta la maximum, dar ce-a fost al ei, a fost pus deoparte. O astepta in tara si tot mana mea avea sa-i dea unire pe viata.

Am legat prietenie stransa cu Flanny aproape imediat inca din prima zi. Mi-a fost colega de camera in Jersey; cu Martha s-a intamplat la fel. O a treia persoana cu care am legat prietenie stransa imediat este Kathrine Chamberline. Ulterior, la Murg, aveam sa leg prietenie instantanee cu Anai, Bria si Anna Doriath. Nu stiu cum si de ce, insa si acum la fel de apropiate, la fel ca in prima zi. Chiar si asa, fiecare are secrete doar de fiecare in parte stiute.

Ce m-a determinat sa cobor din tribune in acea ultima zi de preselectii pentru echipa de volei, sa infrunt tirul de tun al Donnei si chinul indurat timp de 30 de minute? Nu am stiut decat in ziua in care i-am spus ca ma voi intoarce in tara, definitiv, si cam nevoie de acodrul ei pentru transfer.

„Uneori, trebuie sa vezi dincolo de ceea ce ochii tradeaza. De aceea am ales sa va urmez in tara voastra natala, insa asta s-o stii pana in momentul in care trebuie sa o dezvalui.”

Atunci am constientizat ca mana ei intinsa a fost imboldul de care avea nevoie, de fapt. Si mi-a intins mana cu toate cele 5 degete: aveam talent, instinct, rapiditatea vitezei de reactie si puteam deveni liderul echipei de care era nevoie, asta daca putea trece peste ceea ce avea sa se intample in prima faza, in interiorul echipei. Cumva, trecuse si ea prin asa ceva la un moment dat, la inceputul carierei sportive. Si, in scurt timp, fetele aveau sa inteleaga ca liberoul si coordonatorul echipei au alte treburi decat ale capitanului. Din acel moment, aveam sa fim de neoprit.

Pe masura ce participam la antrenamente, cantonamente si meciuri amicale, munca la ferma lui nea Billy, m-au intarit si m-au ajutat foarte mult, nu doar omul, ci si Phoenixul. Echipa continua sa se inchege si sa sa prinda putere. Recunosc ca dupa primele meciuri oficiale, ofertele au inceput sa curga de la diferite licee, insa nu ma batea gandul sa plec de la Hudson deloc. Aveam alte planuri, alte vise, gandurile mele care trebuia sa le duc la indeplinire.

Au fost momente in care nu mai puteam face fata antrenamentelor, zborurilor, scolii si, in acelasi timp, sa nu dau nimic de banuit. Deja trecusem de limitele Portii Sangerii si nu puteam lasa lumea gasita dincolo de aceasta Poarta care avea sa aduca o gramada de belele la un moment dat in timp. Capac la toate, aceste belele au devenit o amenintare certa la orizont. Niciuna nu ati stiut cand plecam si cand ma intorceam. Nici Sonia nu a stiut ca stiam de ea, de incursiunile ei si ca am avut grija de relatia ei cu Mark inca din fasa. Poate Mark banuia ceva.

Puteti sa ma judecati aspru, dar in afara faptului ca „iarasi am stat toata noaptea treaza” nu ati vazut ce se ascundea sub ochii rosiatici de la oboseala, cearcani negri si tot asa. Repet, puteti sa ma judecati aspru pentru tacerea mea, insa nu va invinuiesc.

„Sacrificiu de sine sa mearga altora bine, fara sa ceara nimic in schimb” se aude o voce dintre cei care imi asculta mie povestea acum, asa cum toti am ascultat povestea Maicutei si a muncii sale, alaturi de Misha. Nu pot spune cu certitudine daca a fost Matia sau Birgitta, insa stiu ca a spus-o cu o maturitate prea timpurie, inainte de-a vedea finalul luptei care va veni in aceasta noapte.

Sunt constienta ca, imi reiau povestea, ca ma vedeti alaturi de Paun, asa cum colegii de la fosta scoala generala ma vedeau intr-un timp cu acel flacau cu care si azi tin legatura. Acest Phoenix batran mi-a fost alaturi din prima clipa de viata s i nu cred ca este cazul sa va spun mai mult de atat. Maicuta a spus destule in ceea ce-l priveste si chiar daca este Companionul meu, un indrumator, nu altceva, va sta curand alaturi de Dally, caci succesiunea Phoenicsilor a fost facuta.

Nu va uitati lung, nu imi doresc sa va certati intre voi. Daca am ales intr-o ordine anume, stiu de ce am facut-o, caci desi poate par cu mintea in alta parte sau cu prea multe pe cap, observ si inteleg ce se petrece in jurul meu. Sa tineti minte ca, indiferent unde este si ce face, un singur lucru stie: la nevoie, face prapad daca ma simte in pericol, altfel stie care ii este locul. Pana la urma, fiecare este naravs in felul sau, uneori, chiar si fara motiv, dar ne revenim, indiferent cine am fi. Din cate imi dau seama, pentru el sunt ca un pui chiar daca in ochii vostri sunt destul de mare sa imi port de grija. Un ochi vigilent, trecut destul prin destule in lunga-o viata, este bun de veghe, chiar daca din umbra si te mai scutura uneori. Deh, tigla de pe casa si stolul de pasari, as zice. Sacii din caruta, nu ies mereu la numar, nu?

Una peste atla, dupa ce-am terminat clasa a VI-a in State, a trebuit sa dau o fuga in tara natala pentru a imi incheia situatia de la scoala de unde plecasem. Au fost ultimile 3 saptamani ca elev al scolii. Terminand cu toate cele intr- saptamana, situatia scolara a plecat cu tot cu transfer aprobat din ambele parti la „Saguna” asa ca am avut timp liber inca doua saptamani. Am plecat la rudele din Braila si Galati. Mi-am revazut pentru ultima oara bunicii materni in viata. A fost frumos sa imi vad matusile, unchii, verii. Pe unii dintre ei i-am gasit pe Facebook, dar nu imi pare rau sa vad,chiar daca de la distanta, ce mai fac unii si altii. Ce-au stiut ei despre mine? Au stiut ceva vreodata? Cine stie? Nu am vorbit niciodata deschis despre ceea ce am ajuns si unde am ajuns, nici cu cea mai apropiata dintre verisoarele mele.

La „Saguna” a fost cumva mai simplu: ceva diferente, ceva echivalari totul depinzand de materiile obligatori si cele optionale alese. Mi-am gasit intotdeauna colt al meu, singura. Maicuta si Misha mi-au spus, mai in gluma, mai in serios, ca am precizia unui ceas elevetian uneori chiar depasind-o. E adevarat ca de multe ori mi-a fost greu sa tin Phoenixul in frau pana in momentul in care i-a venit timpul sa iasa la iveala. Turul complet, oficial, al Piramidei si Colegiului, aveam sa-l primesc la urmatoarea sosire in tara. Maicuta nu mi-a zis nimic atunci, ci abia dupa Jocurile Sagune/Olimpice din 1996.

Am continuat sa trag de mine, sa fiu atenta la ochii prea curiosi, sa fiu foarte rezervata, dar ma adaptam usor si ma integram cu mare usurinta in orice grupulet sau bisericuta, aflam secrete, dar nu le duceam mai departe, orientandu-ma lejer dupa ele.

Daca inca nu sunteti suparati pe mine, poate ar trebui sa va suparati?! Profitoare? Habar nu am.

Cumva, tot raul spre bine; daca va doriti cu orice pret sa va dati cu capul de sus sa vedeti pragul de jos, apai o rezolvam imediat. Sa fiu rautacioasa cateodata, asa un pic mai mult sau mai putin, nu cred ca ma pot abtine.

Probabil ca daca va apucati sa dati cu oua si/ sau rosii stricate dupa mine, macar stiu de ce o faceti.

Si a venit anul 1996 cu jocurile lui oplimpice/sagune, cu durerile lui de cap si cu niste copile care au dat peste nas unor voleibaliste care faceau prapad in competitiile la care luau parte. Si nu iertau nimic.

Integrarea in familie a venit usor, insa am avut in acea perioada si prima cadere efectiva din picioare, o cadere de care putini au stiut si de care nu s-a facut caz. Epuizarea si-a facut simtita prezenta.

Tot in acel an, tot prin noiembrie, s-a declansat si prima nebunie la Poarta Sangerie, deci n-a fost timp de zacut prea mult. Totusi, avea sa fie de incalzire, de tatonare. Nu ati primit niciun avertisemnt, insa am descoperit atunci ca Phoenixul are sange de dwarf in el si a prins ideea ca mai are de aflat despre acea lume de abia descoperita inca multe. Probabil din acest motiv am claia mare si rebela in cap, cu firul sanatos si tind spre muschi binisori formati si cam marisori fara preea mult efort si fara sa ma indop cu prea multa mancare. Gena ADN-ului, bat-o vina, dar aveam sa aflu ca mai port si alta amprenta in sange, al unui alt neam al Pamantului de Mijloc. Nu m-am putut abtine sa nu imi var nasul in biblioteca Lordului Elrond. Tot aici, am gasit si multe ramasite ale unei limbi tare mult urate si tare utila s-a dovedit la un moment dat limba Mordorului. Da, e vorba de cartile alea cu chinezisme in ea, despre care credeati ca erau mai bune cu pozele in ele decat cu semnele alea neintelese…sa zicem ca merge sa aruncati si cu orice alta leguma/ fructa stricata numa sa nimeriti la tinta, da?

Tot atunci am descoperit ca pot manui si pot duce ciocan si secure de razboi. Nu va ganditi la jucarele, da? Neridor, daca vad rugina la plaselele lui Narsil, jar man`ci e putin spus!

Stiu ca voi ati vazut mai mult cu ochiul omului din ceea ce se putea vedea cu ochii mintii umane, insa poate ati intuit ca ar mai fi ceva nestiut de nimeni. E adevarat ca ni se mai nazare la toti cateodata, insa l-as sfaui pe Severus sa nu mai mustaceasca si sa lase asta pentru cand se afla la Hogwarts si se burzulieste la elevii care in marea lor majoritate nu-l sufera.

Singura care a voiciferat, cat de cat, a fost Kathy-o liniste interioara de-a dreputl palpabila. Nu o contrazic, dar am stiut ca a fost semnalul ca vor mai fi rabufneli in jurul Portii Sangerii si am stitu ca familia Maicutei nu mai este de mult ceea ce ar fi vrut sa para.

Tot atunci am inteles ca un neam se naste din propria cenusa si am devenit curioasa daca mai erau si altii ca mine. Cred ca acesta a fost punctul culminant al dezvoltarii mele, iar in sange se trezeau la viata si alte legaturi, tot de sange.

La cum erati obisnuite cu mine, nu mai surprindea pe nimeni daca dadeam semne de adolescenti care mai dadea cate un cot copilei mult prea batrane pentru anii ei.

Si, printre antrenamente, scoala, cantonamente, meciuri, uneori si pe acasa prin vacantem am ajuns in primavara anului 1998, anume in luna mai.

De aceasta data, a rabufnit Hogwarts-ul. Aici am invatat efectiv sa stapanesc magia care isi facuse loc cu coatele la surparafata si cerea cu disperare sa fie cizelata. L-am cunoscut pe Severus si am simtit ca ceva mai puternic decat magia ne leaga.un fel de nod care nu poate fi dezlegat sub nicio forma. Reactia lui dupa testari? Mi-a trantit in brate de cares tia ca voi avea nevoie caci a vazut ce zace in mine-”pentru cand va fi nevoie” a zis el atunci, ca sa am stapanire de sine. Norocul meu a fost curiozitatea si mintea brici-curand avea sa fie nevoie. Chiar foarte curand.

Ziua de 2 mai a anului 1998 a fost ziua in care am vazut cum unul dintre ffratii mei este pus la Somn de Odihna de veninul unui sapre, dar am stiut ca nu este timpul pentru Somn de Veci, nu era timpul ca el sa moara, ci doar sa se odihneasca. Si de atunci am constientizat ca mai am o grija pe cap. Una pe care o port de atunci-am grija de odihna si somnul de veci al celor din Pamantul de Mijloc.

In anul 2000 am venit definitv acasa. Cu Donna si cateva coechipiere la pachet, in bagaj. Nu ne-am lasat pana n-am facut prapad la Jocurile Saguna/Olimpice, dar a fost singurul moment in care pe terenul de volei au jucat surori contra surori si niciuna nu a lasat de la ea. Pe teren, eram adversare si nimic altceva. Cea mai buna echipa, indiferent pe cine avea in teren, avea sa castige. Dovada ca nu fac rabat-treaba e treaba, restul e restul. Cu asta am spus tot, caci am avut si eu de infruntat cutite care au injunghiat binisor insuflet si am avut de tras pana sa-mi revin in cosmare. Toate au trecut, de ambele parti, cand am ajuns acasa, in sanul familiei. Nici Becca, nici Nadia nu au dus-o mai bine dupa acele Jocuri pana nu am fost toate trei impreuna. N-a fost raca, n-au fost resentimente, ci a fost ce a trebuit sa fie-volei pana la capat si fiecare echipa a tras pentru victorie. Dupa aceste Jocuri, echipele de volei ale Colegiului au ajuns la 4 si toate faceau prapad in competitiile la care luau parte.

Anul 2001 a adus alte scantei in jurul Portii Sangerii si iarasi nu ati stiut nimic. De aceasta data, elfii nu erau doriti inapoi in salasurile lor din Pamantul de Mijloc. Dwarfii care au rezistat celui de-al saptelea Durin, multi dintre ei Phoenicsi, se dorea a fi redusi la tacere. Ironie a sortii, o legenda a lor spunea ceva la un moment dat despre o a opta casa a dwarfilor, insa a fost redusa la poveste de adormit copiii, fiind considerata o baliverna si tratata ca atare. Un semn de intrebare s-a ridicat in 1982, dar in 1996 s-au ridicat si mai multe semne de intrebare. Pana la un punct, nu am dat nimic de banuit, insa in 2001 parintii dwarfilor celor 7 case s-au trezit din nou la viata din somn, insa nu s-au amestecat in treburile actualilor dwarfi. Impreuna cu ei, s-au retrezit la viata si alti dwarfi din vremuri de demult.

Mai marii elfilor si-au indreptat si ei o atentie sporita deoarece si elfii aveau si povestile lor, legende care continua sa ridice semne de intrebare din negura timpurilor de demult si care pareau sa nu primeasca raspuns. Dar elfii s-au intors la salasurile lor in tinuturile lor, salasuri si tinuturi de care am avut grija, insa la dwarfi nu m-am bagat.

Balorgii si dragonii de foc s-au trezit si ei la viata, insa dragonii au stat cuminti, caci balorgii au inteles in acel an 2001, ca pot stinge fara probleme vapaia lor si cel care mi-a incaput pe mana a fost mai marele lor.

In Rohan si Gondor, viata s-a facut simtita din nou.

Am inteles atunci ca exista cineva sau ceva care nu dorea ca Pamantul de Mijloc sa revina la viata, caci cel de-al patrulea ev, al omului, a indreptat acest colt de lume spre hibernare, spre o iarna lunga si tacuta.

In aceasta perioada, acasa, natura adormita a celor de un neam cu mine, incepea sa se trezeasca la viata. Am vazut ca Maicuta mi-a citit traducerile facute heroglifelor interioare si exterioare de pe Piramida. S-a implicat, insa nu m-am bagat niciodata peste dansa si treburile ei. N-am zis vreodata si nici n-o sa zic ca eu am dreptate, dansa nu si invers, dar cine nu are batrani sa-si cumpere. Asa zice o vorba. Incet-incet am intrat pe fagas normal cu adaptarea in familia mea, am inceput sa urmez cursuri univeristare, faceam prapad pe terenul de volei, dar trebuia sa dau de cap si Pamantului de Mijloc. Copalc peste pupaza, inca nu stiam chiar tot despre ceea ce fusese inainte dincolo de Poarta Sangerie, nu stiam nimic despre obiceiuri…oricat mi-ar face placere o bucatica de istorie chiar si acumm ajunsesem la un moment dat sa nu mai suport sa aud de asa ceva, dar trebuia sa ma lupt cu ea, sa inteleg mentalitatea celor care au locuit de la inceputuri in aceste pamanturi, de la gandire la obiceiuri si nu numai.

La fel ca intotdeauna, am studiat retrasa, am incercat sa ma integrez, responabilitatile cresteau, dar aveam un paravan dupa care ma puteam ascunde fara sa duc lumea de nas, prea tare. Daca as fi fost vreodata intrebata, as fi raspuns.

Pe nea Gheo nu-l poti duce prea tare de nas cu fofarlica. Whitestar are si el un pic de amestesc in trebusoara asta si chiar daca e nazuros si mofturos, are el logica lui si nu minte niciodata.

In 2008 am disparut ca magarul in ceata, insa imi vedeam de scoala, Whitestar era cuminte. Semn ca sunt in viata. A fost unul dintre anii in care voleibalistele au primit vacanta indelungata, aci vorbind de senioare. Jocurile Saguna/Olimpice din 2004 au fost crema de pe tort, iar cireasa a venit in 2008.

Am reaparut in fata Portii Sangerii aproape de crucea noptii la trecerea dintre ani. Era prapad efectiv, caci Casuta Centru de la aceasta poarta de acum extrem de sacaitoare se dorea rasa de pe fata pamantului inainte de-a fi data in folosinta. Atunci au inteles Maicuta si Misha ce copii au adus pe lume, caci atat cei mari, cat si cei mici au dat semne ca zace in fiecare ceva peste puterea lor de intelegere, ceva aparte.

Aici era, deja, treaba mea, sa-mi vad de frati si de surori, iar cu Bria, Anna si Anai facusem deja cunostinta. Si fiecare stia ce neam este si cam ce-i poate pielea.

In tot acel iures, Paun imi adormea si se trezea. Stiam ca anii lui, chiar si cei dati de minte, erau pe final. Severus s-a trezit si el la viata caci din ce in ce mai multi dadeam semne de puteri nebanuite. Daca restul familiei a avut parte de un tratament mai special, eu am inghitit cu lopata dincolo de saturatie. Severus a avut grija sa fie foarte neiertator cu surioara lui mai mica-zgatia este capabila, prinde repede, are indemanare, deci poate.

Mi-am maritat 3 surori, de fapt sunt 4, o verisoara draga mie, m-am invatat sa imi dadacesc fratii si surorile mai mic, sa fiu utila peste tot in spatele Maicutei si a lui Misha, sa ma descurc cu Casuta Centru, sa scot fire de par alb in cap celor mai mari ca mine, totusi simteam ca raul nu este gata.

Si a venit anul 2011 cand am pierdut in fata Portii Sangerii 5 dintre frati si surori, toti mai mici vazand cum parintii isi plang copiii adormiti inaintea lor si am simtit cu o familie este pe cale sa se prabuseasca in haul disperarii. Am vazut prieteni dragi mie adormiti in odihna sau in veci. A fost o perioada neagra pentru mine, neintelegand de ce traisem acesti 11 ani, oare?

Am refuzat sa cad in disperare si am tras de mine sa ma lupt cu voi toti. Am tras de mine pe branci si in genunchi cand a trebuit. N-as fi suportat sa raman a nimanui, sa va pierd pe toti. Oare de ce mai venisem acasa? Oara de ce am creat echilibrul de care aveam nevoie, ca familie, dupa ce cateva potarnichi fuserera imporastiate pentru a ne reuni toti in final? Ce rost ar mai fi avut toate? La ce bun incercasera parintii sa ne protejeze daca se ducea totul de rapa? Si inca eu gasisem destule acasa, dar fratii mai mari imprastiati in lume? Ei ce aveau sa gaseasca la intoarcere in afara de nimic? Oare asta meritau dupa ce fusesera trimisi departe? Nimic si ai nimanui?

Si inca mai erau atatea de facut impreuna!

Cei adormiti s-au trezit dupa cativa ani de odihna in care s-au recuperat. De Paste, cand crestinii cred ca Isus infrange moartea si invie. Pentru iertarea pacatelor tuturor. Echilibrul familiei s-a refacut. Aveti idee cat mi-ati dat de furca? Nimeni nu are nici cea mai vaga idee? Daca as avea mai multe maii, v-as urechea pe toti acu si v-as rupe picioarele! Pfui!

Si dupa tot acest prapad, au venit pe lume mezinii familie, in martie 2013.

Am tinut pe umeri povara imensa a muncii parintilor nostri. Uneori ii simt lipsa, sper doar ca Misha si Maicuta sa nu faca vreun caz legat de asta si sa le mai treaca tot felul de idei prin cap.

Simt lipsa celor care au hotarat sa se retreaga. Le respect dorinta.

Am tacut atata timp deoarece stiam ca imi va veni si randul meu, insa toti erati mai importanti ca mine. Nu puteam lasa nimic din toate cele in urma mea. Trebuia sa fie totul bine, echilibrat. Iar astazi ma uit in urma mea si vad unitate, toate la locul lor, dar nu uitati ca ajutandu-va pe voi, m-am ajutat oe mine. N-aveti idee de cate ori!

Astazi, in fata Portii Sangerii, voi sunteti cei mai importanti. Fiecare aveti o picatura de sange care imi curge in vene si am fost martora la unitatea dintre elfi si dwarfi, oamenii s-au unit unii cu altii si au venit in ajutorul celor doua semntii care se urasc atat de mult, de prea mult timp. Si pentru ce?!

Parca ar fi toti copii, nu adulti in toata firea?!

Succesiunea imediata a fost lasata deja cu aplicare imediata. Astazi, aceasta batalie, imi poate cere viata. Dally, il ai pe Paun sa te indrume si sper ca ai bagat ceva la cap in aceste cateva luni. Ranjitii aia de acolo iti vor capul…daca te unge cu ceva, nu chiar asa de mult ca pe al meu, insa daca al meu cade de pe gat…ei bine, trebuie sa te descurci cu toate cele, caci esti pe cont propriu si vreau ca voi, ceilalti, sa o ajutati si sa fiti cuminti! Altfel, va bantui pana va bagati mintile in cap, auziti?! Si nu glumesc!

Pentru o clipa se lasa iarasi liniste. Stiu ca am dreptate si ca se va ajunge si la asta, intr-un final. Dar cum va fi acest final nu am reusit sa vad. Sincer, nici nu mi-am batut capul, mi-am facut treaba si atat. Pana la urma, ne nastem, traim o viata si murim. E foarte clar. Depinde de noi doar cum ne traim viata si, astfel, cum murim.

Sunt constienta, continui, ca voi lasa rani adanci intr-o inima si un suflet care imi apartin de vreo 20 de ani…sa tot fie de atunci. Nu ma ganditi la Paun pentru ca ganditi prost, da? Sper ca ati cascat urechile la ce v-am spus pana acum, daca nu, e pe turta voastra. Stiu ca ma judeca pentru ca am disparut din viata si din drumul lui sperand ca isi va impietri inima si sufletul, ca isi va trai viata. Constanta ca nu s-a intamplat nimic din toate acestea. S-ar putea ca tatal prezent aici, de fata, sa vada cum fiul sau cel mic se prapadeste inca tanar si in putere, de inima rea. E un pret prea mare pentru un parinte. Nu-l cer, ci sper doar sa fie putere destula sa mearga mai departe, atat fiul, cat si tatal. Oare ce as mai fi putut face in cazul lui? Nu stiu si nu am pace…nici pentru mine, nici pentru flacau si nici pentru batranul lui tata.

Astazi, necromatul pe care l-am tinut la tacere va avea de infruntat un altul care face nazuri inca din zorii primului ev. Are experienta si puterea a mii de ani. Nu stiu daca ii voi putea supravietui cu putinul stiu de mine. Nu pot vedea ce va fi si stiu ca acest moment avea sa vina inca de cand priveam neputincioasa la parintii care isi plang cei 5 copii cazuti.

Nu voi fi singura impotriva a ceea ce vedeti. Inaintea voastra se afla lupta unui singur sange cald care, poate, va primi ajutor din partea celor cazuti de mult si se vor ridica asa cum au fost cei care ii aveti in fata ochilor acum.

In crucea noptii, pe 21 noiembrie 2016, Domnita Phoenicsilor, indragita de cei mici, in mijlocul carora prefera sa traiasca, lupta cu propria-i viata gaj ca altii sa traiasca liberi si nestingheriti impotriva ultimei rabufniri a unei ramasite de umbre, mai rea decat propriul stapan caruia i-a facut candva umbra.

Totusi, aceasta noapte nu este noapte in care viata ei ajunge la final, ci noaptea in care viata ei merge mai departe. Pretul este totusi mult prea mare pentru anii ei fragezi-renastere din propria-i cenusa. Chiar si cu acest pret, platit cu varf si indesat, mai are inca multa treaba de facut de ambele parti ale Portii Sangerii si, din cand in cand, dincolo de portile Curtii Piramidei, desi fuge de lumea de dincolo de portile proprii bataturi orice i-ai zice, dar face pentru ca mai trebuie, cateodata…

%d blogeri au apreciat asta: