Posts from the ‘Uncategorized’ Category

Tăcere

„Îşi foloseşte izolarea ca pe un scut pe care nimeni nu vrea să-l depăşească”… „Dintre toţi copiii Măicuţei pe care îi mai are în viaţă, copila aceasta pare incapabilă de a se ataşa şi de a iubi, însă puţini sunt cei care înţeleg că puterea ei de sacrifciu, indiferenţa ei izvorăsc din puterea ei a-i iubi pe ceilalţi mai mult decât îşi închipuie până şi cei care cred că o cunosc îndeajuns…O copilă care şi-a înţeles drumul şi l-a acceptat înainte de vreme, alături o copilandră care este conştientă, la rândul ei, că va fi umărul de sprijin pentru sora ei mai mare…”  prind din zbor gânduri ale celor prezenţi deşi nu cercetez ale cui sunt.

Ştiam că părinţii mei se îndreaptă spre casă alături de musafirii pe perioadă nedeterminată, intuiţie confirmată de o solie a lui Elrond care s-a oprit pentru o noapte de odihnă la Centru, iar, în urma lui, o altă solie din Loth-Lorien care s-a oprit cu un puiet de brad  de la hotarele de nord cadou de la elfii lui Galadriel, mi-a adus veste că grupul măricel vizitează Pământul de Mijloc cu destinaţia Poarta Sângerie.

De la cele două solii nu reuşesc să aflu un număr exact al musafirilor, aşadar mă întreb unde anume să-i cazez având în vedere că vor rămâne o perioadă îndelungată de timp. Încerc să scotocesc prin memorie ce anume ne-a povestit Măicuţa despre familia ei, dar nu reuşesc să-mi amintesc prea multe.

Sunt stresată şi memoria nu mă ajută prea mult în astfel de situaţii. Presupun că trebuie să mă relaxez şi, în acest fel, poate voi reusi să-mi amintesc mai multe.

Nu ştiu dacă voi reuşi-curând se apropie sărbătorile de iarnă şi se împlineşte anul de când mi-am îngropat morţii. Chiar dacă am privilegiul, alături de Mădălina, să-i vizităm ori de câte ori vrem, rana provocată de pierderea atâtor oameni mă doare încă, este deschisă ca în prima zi şi îmi provoacă o durere sfâşietor de vie; în vară, de Sfântul Ioan, apoi de Sân Petru mi-a revenit în somn, cu o claritate de care m-am speriat şi eu, momentul în care Măicuţa a năvălit ca o furtună  spunându-ne că Hogwarts este sub asediu propriu-zis şi, nu în ultimul rând, momentul îngropării morţilor. Am retrăit cu intensitate suferinţa mea şi a altora aievea. A treia oară visul a revenit când am simţit că grupul s-a pus în mişcare; în mai puţin de o săptămână, soliile au trecut la 3 zile una de alta.

Când m-am trezit din somn respirând sacadat tremurând de la nervii vibrând la maximum şi care s-ar fi rupt la cea mai mică atingere precum o coardă de vioară, Mădălina era lângâ mine alături de Dally, amândouă cu feţe îngrijorate.

Se pare că Mădă a simţit sau a văzut cu ochii minţii că  visez urât, a încercat să mă trezească şi, dacă a văzut că nu reuşeşte, a chemat-o pe cea mai mare dintre surori, nu pe Sonia, nu pe Elena-surorile mele gemene cu care s-ar presupune că am o relaţie aparte având în vedere că semănăm ca trei picături de apa.

Mădălinei i se citeşte groaza în ochi, iar Dalliei o teamă cum nu a mai trăit niciodată  până în momentul respectiv.

Mă fulgeră gândul că aş fi putut fi la un pas să deschid poarta dintre lumea celor vii şi celor morţi, dar este mult prea linişte în jur, toţi dorm împăcaţi.

Tăcerea încărcată este ruptă de Dally care este extrem de curioasă: ceea ce aş fi putut visa cu atâta intensitate de am reuşit s-o sperii pe Mădă atât de rău încât să vină tocmai în „Murg,” în pijamale, suflând greu şi transpirând mai rău decât dacă ar fi alergat fără pauză la două maratoane consecutiv cu groaza întipărită pe chip. A tras micuţa de ea atât de tare încât aproape că a târât-o până la uşa camerei sale cu o forţă parcă venită din altă lume.

Din nou o linişte încordată şi stânjenitoare se aşează între noi.

Termin de analizat atmosefera din Centru şi Piramidă-se pare că în afară de Mădă, nimeni altcineva nu pare să fi simţit zbuciumul meu interior. În Pământul de Mijloc, în Lumea Morţilor este, de asemenea. linişte. Elrond, Galadriel şi încă vreo doi sau trei par să fi simţit o adiere a neliniştii mele, dar nimic mai mult decât un geam dat de perete de vântoasa de afară-îl închizi şi te laşi furat, din nou, de mrejele somnului.

-Nu cred că te-am văzut vreodată aşa şi nici pe tine, suriroară, atât de îngrozită, ni se adresează cu o voce joasă, sugrumată de parcă s-ar teme să deranjeze pe cineva deşi sunt singură în colţişorul meu-izolarea acestuia faţă de restul Centrului este atât de bine gândită încât nu s-ar auzi nici dacă aş da concert cu volumul la maximum de parcă s-ar fi în aer liber. Sinceră să fiu, nu ştiu ce să mă fac cu voi într-o aşa situaţie. Până şi surorile tale gemene, Nadie, n-au simţit nimic din chinul tău. Sau ce te-o măcina într-o asemenea măsură.

-Nici Măicuţa noastră ori Misha nu ar ştii ce să-mi facă. Nici tu Mădă, nu vei ştii cum să te descurci cu alţii în asemenea condiţii-vei ştii să te descurci doar ascultându-te şi urmându-ţi instinctul. Este una din situaţiile în care fiecare se ajută singur chiar dacă sunt alţii în jurul lui care pot înţelege prin ceea ce treci, aşa, ca noi două. Dar nu te pot ajuta decât să fie lângă tine la nevoie. Uneori ajută doar simpla prezenţă a cuiva.

Mădălina pare să înţeleagă, dar se simte la fel de neputincioasă ca sora noastră cea mai mare.

-Propun o ciocolată caldă după un duş fierbinte. Nu mai pot dormi deşi am în faţă o altă zi dificilă sezonul rece dând la fel de mult de furcă la fel ca perioadele caniculare de peste vară. Este doar o altă rană pe care o voi purta peste un veche de peste 20 de ani şi nu ştiu dacă se vor închide vreodată, dar voi supravieţui ca şi până acum.

Dally se gândeşte dacă Mădălina va face faţă, la fel ca mine. Dacă va fi la fel de puternică şi nu va da înapoi pe măsură ce creşte şi va înţelege ceea ce o aşteaptă, dacă va păşi cu încredere, înţelepciune şi forţă pe drumul care mie mi s-a aşternut înainte la o vârstă mult mai fragedă decât a ei şi pe care i-l bătătoresc cu grijă. Pe undeva, Măicuţa m-a îndrumat la fel cum o îndrum eu, dar în felul dânsei. Din nou, încerc să-mi dau seama ce ştiu despre Măicuţă, dar nici jetul de apă fierbinte nu mă ajută prea mult să-mi limpezesc mintea de ultimile gânduri tulburi care nu-mi lasă minte să se odihnească. Nu-mi rămâne decât să mă gândesc la ziua care se aşterne mult prea devreme înainte-mi şi să-mi organizez ziua de mâine în funcţie de cea de astăzi când aceasta din urmă va ajunge la final.

Nu ar fi prima oară când mi-aş face sinţită prezenţa în puterea nopţii în aripa medicală la căpătâiul bolnavilor ori în aripa căminului de bătrâni. Nu ar fi prima oară când aş lasă angajaţii să aţipească pentru o clipă în puterea nopţii în vreme ce le fac rondul, n-ar fi prima oară când m-ar găsi zăbovind la căpătâiul celor care trag să moară, lângă copiii de orice vârstă internaţi la pediatrie sau din orfelinat. Încet-încet au început să se obişnuiască cu mine şi cei din „Murgul Măicuşei Moise” permmnent, iar pe Măicuţă şi Misha să le fie doar vizatori, însă cei doi le vor fi mereu ca nişte îndrumători asemănători cu părinţii pe care unii îi  au, în timp ce alţii nu i-au avut niciodată, dar şi i-au dorit. Nici în „Şaguna” prezenţa mea altfel ca elev sau student nu mai este o noutate. Hogwarts este, totuşi, o altă poveste aici fiind atât învăţăcel, cât şi profesor chiar dacă nu la normal întreagă.

-Ce ţi-au zis soliile? Ajung ai noştri de sărbători? Cam cât de mare este grupul?

-Deocamdată am înţeles că musafirii noştri sunt plimbaţi prin Pământul de Mijloc pe ici pe colo şi că ar lua în calcul varinata Porţii Sângerii ca punct de acces, dar presupun că vom fi anunţaţi din timp. Ar fi binevenit acest lucru pentru că, evident, nu vor sta în camerele oaspteţilor ocazionali aşadar le vor trebui camere în care să locuiască permanent indiferent cât înseamnă acest permanent, replică la care nu sunt contrazisă pentru că timpul, în ceea ce mă priveşte, trece altfel uneori părând că stă în loc.

Mă trezesc că paşii m-au îndreptat spre biroul în care Măicuţa ne-a strâns pe toţi cei şaisprezece copii ai dânsei alături de alţii ca noi şi ne-au spus ceea ce ar trebui să ştim, dar ceea ce priveşte rufele familiei-acestea au fost întotdeauna tratate cu discreţie în faţa urechilor străine indiferent cât de apropiate ne sunt persoanele posesoare ale acestor urechi, iar instictul ne-a spus fiecăruia în parte unde trebuie să ne oprim chiar şi în faţa celor mai apropiaţi prieteni. În cazul meu, Păun a ştiut dintotdeauna destule fără să i le mai spun eu. Măicuţa nu a obiectat nimic în ceea ce-l pirveşte, cunoscându-l de când se ştie. Este conştientă că este ca al doilea Buni pentru mine.

Cimintirul, acoperit de zăpada de sub care ies o cruce, o piatră funerară, un înger sau o mamă care îşi plânge morţii pare mai trist ca niciodată-undeva în zare se văd mormintele celor trei fraţi şi două surori care îţi dorm somnul de veci alături de cei câţiva prieteni pe care familiile i-au îngropat aici. Lor îmi uşor să-i veghez, dar mi-am neglijat bunicul pe care nu l-am mai vizitat de foarte multă vreme, aşadar ar fi cazul să fac acest lucru cât de curând.

Nu am reuşit să înţeleg niciodată de ce oamenii vin la morţii lor doar în perioadele sărbătorilor cu duiumul şi foarte rar peste an. Nu cred că ar trebui să-i judec, dar întrebarea râcâie-de ce?

Visul care m-a trezit din nou în puterea nopţii pentru a treia oară în decursul anului nu mi-a mai adus surorile la căpătâi. Porbabil nu a mai fost atât de intens încât Mădă să se trezească. Însă Măicuţa ştie că sunt trează.

-Suntem la Elrond în vizită, îmi spune la telefon. Ne vom mai opri o zi sau două în Loth-Lorien ca apoi să venim acasă prin Poarta Sângerie. Oaspteţii noştri vor locui în aripa Mayaşă sau Atltantidă, dar nu este sigur. Asta le-ar surâde, dar până când nu vor fi la faţa locului şi până vor decide, cred că avem destule camere libere dintre cele de oaspteţi mai mult sau mai puţin permanenţi pentru a-i caza.

-Presupun că Elrond a ştiut el că sunt trează în puterea nopţii, încerc să par glumeaţă.

-Nu, nu a fost Elrond, ci Păun.

Nu mă miră, dar nu comentez. Când Păun zice câte ceva şi Măicuţa constantă, nu mai ai nimic de zis.

-Aşadar m-am gândit bine că oaspeţii vor sta o perioadă îndelungată de timp. Totuşi voi lua în calcul şi Aripa Aztecă.

-Să ştii că nu gândeşti rău. Ar fi cazul să te odihneşti mai mult. După voce, am o vagă presimţire că nu prea eşti prietenă cu somnul. Ne facem griji pentru tine toţi cei care te cunoaştem îndeajuns, credem noi, încât să ne putem da, mai mult sau mai puţin, cu presupusul.

Îmi simte destul de bine durerea, zic eu-este una din puţinele persoane care nu poate fi păcălită de calm, mişcări calculate şi ochi vioi. Nu cred că Dally i-a spus ceva de visele tulburi din miez de noapte, însă poate că Mădălina, chiar dacă tace, o fi trădat ceva prin comportament…

-Pământul către Nadia! mă trezeşte din gânduri Misha. Este a treia dintre primii gemeni pe care   Maria i-a adus pe lume, continuă prezentările în timp ce gemenii Antoniei se tot plimbă de la o rudă la alta studiindu-le şi aşezându-se când în poala unuia, când în poala altuia. Nu întrebaţi de ce este cea mai scundă dintre toţi cei prezenţi pentru că nu am ştii să vă răspundem însă prin ea s-a fondat Casa Phoenix şi chiar dacă a avut cel mai mult de tras dintre copii, n-a cârnit niciodată. Un alt lucru care ne-a surprins atât pe noi, cât şi pe cei care au reuşit să-i câştige prietenia şi, mai ales, să i-o păstreze ca unul din lucrurile cele mai de preţ este că s-a descurcat să pună pe picioare bunul mers al Centrului „Căsuţa Porţii Sângerii” şi am mai lăsat-o să se ocupe de „Murg” şi „Şaguna.” Nu ştim ce-a putut învăţa şi, respectiv, fura de la noi, părinţii ei, dar am găsit la întoarcere mereu lucrurile ca unse şi chiar unde ne loveam ca nuca în perete a reuşit să pună lucrurile la punct. Când am hotărât s-o lăsăm să-şi ia moştenirea în primire a considerat că este prea devreme, în schimb cei care au lucrat cu ea ne-au spus că este pregătită de multă vreme şi mereu a reuşit unde noi ne-am împotmolit. Sincer să fiu, mă uimeşte fata aceasta încă din clipa în care am întâlnit-o. Nu seamănă foarte mult nici cu mine, nici cu Maria, pot observa că se aruncă puţin în neamul vostru, însă eu sunt singur pe lume de când mă ştiu.

Un lucru pe care nu îl ştiam despre tatăl meu, dar pe care l-am simţit ca pe o singurătate aparte mereu prezentă în el.

Continuă prezentările într-o oarecare ordine a vârstei a celor prezenţi, apoi îndreaptă atenţia tuturora în direcţia unei fotografii destul de mari înrămate deasupra căminului aceluiaşi birou n care ne-am strâns în urmă cu 4 ani înainte de-a pleca la Hogwarts pentru prima oară în grup. Sunt uimită: cearcănii negrii îmi trădează oboseala acumulată, dar din interior eman o linişte cum rar este dat cuiva să vadă. Sinceră să fiu, rare sunt perioadele în care într-adevăr sunt odihnită şi liniştită. Că muncesc prea mult uneori este adevărat, dar nu reuşesc să-mi amintesc când a fost făcută fotografia respectivă şi nici de unde atâta linişte interioară. Dacă nu aş avea imaginea în faţa ochilor, aş zice că nu este adevărat. Lapsus nesufeirt!

Cât se dau detalii despre cei care nu mai sunt printre noi, rămân în colţul meu. Mădălina mi se alătură. Aruncă un ochi pe fereastră şi se uită cu un ochi la mine-ştiu ce gândeşte, dar alt loc nu-mi face cu ochiul şi nici nu cred că ar fi mai confortabil vreun alt pervaz. Poate doar cel din căminul în care am stat în perioada şcolii generale şi liceului. Şi doar pentru că sunt aproape la fel gândite de, poate, doi arhitecţi diferiţi. Deşi este  întuneric, în cimintir este încă lume-se aprinde o luminiţă aici, alta dincolo. E frumos să te uişi de sus chiar dacă e greu să ignori utilitatea spaţiului.

Cum doar părinţii o pot face, nu sunt iertaţi niciunul de laudele de rigoare faţă de reuşitele atât şcolare, cât şi cele pe plan sportiv; Mădălina o ascultă cu atenţie pe Becca cum povesteşte întâlnirea tripletelor din aeroport, feţele amuzate de situaţie.

-Şi nu uita că şi astăzi, la 18 ani distanţă, continui să-mi rup gâtul uitându-mă la voi dacă nu am vreo scară la îndemână.

-Şi una destul de solidă încât să te ţină.

-Cu tot cu pietrele de moară din buzunare şi încălţări să nu te sufle vântul!

Puţin haz nu strică nimănui, chiar dacă nu prea îmi arde. Mădălina se întoarce la locul ei alături de Daniel, loc ocupat odată de Bianca şi Norbert.

Micuţii gemeni se întorc alături de mama lor, obosiţi de atâta plimbat şi studiu. Tony iese să-i bage la somn, căci le este ora de somn.

-Dar tu eşti mereu aşa tăcută, Nadia?

-Cred că da.

-Aşa este felul ei, mai retras. Dar când are ceva de spus, îţi spune verde în faţă, completează Matia. Şi nu cred să aibă prefenţialisme. Cu toşi se poartă la fel de când o ştiu de la cel mai mare la cel mai mic.

Se lasă din nou tăcere. Pot observa că fiecare a luat forma în care simte cel mai bine. Sunt din toate Casele, mai puţin Phoenix. Dintre copii, doar Mădălina şi Matia par să le curgă ceva sânge din Casa  mea chiar dacă la Hogwarts sunt destui care au fost sortaţi în cea de Cincea Casă.

Există o oarecare stânjeneală între Măicuţă şi rudele ei ca urmare a îndelungatei lipse a celei dintâi din sânul familiei. Au recuperat pe drum puţin pe drum în momentele în care Misha era dus cu treburi pe ici-colo, dar vor mai recupera pe parcurs, acum că Măicuţa nu mai are atâtea griji pe cap.

-Cred că ar trebui să te duci la grajduri, îmi spune Tony când se întoarce de la treburile ei de mamă. Se pare că Murgul face iarăşi nazuti şi nimeni nu-i de de cap cu teoria. Parcă l-am văzut şi pe Păun, dar nu sunt sigură.

-Două ore fără bătăi de cap?

-Cam aşa, Dally. Presupun că nu a luat foc pe nicăieri şi din acest motiv am reuşit să stau locului o vreme, răspund.

Pe Păun n-ai cum să ţi se pară că nu-l vezi. Agitaţia am putut s-o intuiesc de ce să mint, dincolo de ziudurile cimintirului, dar dacă nimeni na chiţăit nimic, atunci presupun că este datorită musafirilor.

E posibil ca faptul că sunt a doua care este nevoită să-şi rezolve treburile, e posibil ca adunarea să se spargă şi Măicuţa să-şi  îndrepte  rudele spre Aripile unde ar putea să se cazeze pe întreaga perioadă de şedere la noi. Îmi prinde bine puţin aer liber pentru că simt cum mintea îmi ia foc. Sunt spionată din toate părţile şi voi fi studiată îndelung-în timp ce muncesc, la antrenamente, în competiţiile care vor veni, în timpul examenelor, în puţinele momente de relaxare, dar şi în momentele în care  mă voi retrage în vreun con de umbră în care să-mi trag puţin sufletul. Se pare că li s-a spus că sunt o persoană ciudat de matură pentru anii mei, mult prea tăcută în anumite momente, că studiez subtil, dar şi făţiş, dar cum de pot ştii ce gândeşte unul sau altul, acest lucru este încă nelămurit. Şi gândesc bine, căci în urma mea aud ieşind pe uşă prorpunerea de-a vedea pe unde îţi găseşte fiecare colţişorul său, căci curând vine vremea cinei şi călătorii noştri au încă de recuperat odihnă după călătoria îndelungată.

Prind din zbor o frântură de imagine. O porţiune de pădure, dealuri, munţi la orizont, apă şi o aşezare. Presupun că îmi va ocupa mintea o vreme eliminând pentru o scurtă perioadă de timp gândurile sumbre.

Nu ştiu ce să spun despre rudele mele din partea mamei. Este una din puţinele clipei în care intuiţia mea este redusă la tăcere sau, mai bine spus, mai e ceva de studiu până la prima impresie concretă. Consider, totuşi, că este la mijloc şi faptul că pe Măicuţă foarte rar o „citesc.” Presupun că dacă în cazul dânsei nu îmi permit prea multe, la fel se aplică şi acestor Florari, Gargui, Gulzi şi Hibrizi. Am simţit în mulţi dintre ei că au o vârstă destul înaintată şi o experienţă de viaţă destul de mare, dar curiozitatea va învinge la un moment dat şi, în funcţie de ceea ce voi descoperi în fiecare, voi „scana” rând pe rând, un personaj după altul.

La grajduri, agitaţie este destul de măricică. Păun este lângă Whitestar care, nervos, frământă pământul sub copite, aparent, fără vreun motiv anume.

-Nu  ştiu ce este cu el, îmi spune Păun gânditor. A început să se comporte aşa după ce a plecat nea Gheo de la grajduri. A trecut în vizită. Ar dori să te vadă când te eliberezi puţin.

-A zis unde se duce?

-Nu chiar, dar  a luat-o spre „Căsuţă” iniţial. De acolo, personalul nu ştie încotro s-a îndreptat, dar a luat-o, oarecum, spre „Murg.”

-Oarecum? Cum vine asta?

-Sunt derutat şi eu.

O situaţie bizară aş zice. Nea Gheo mereu spune unde se duce şi exact acolo îl găseşti. De data aceasta, vine la grajduri, îmi sperie animalul prin plecarea lui, ajunge la destinaţie, iar când pleacă din nou, pare a merge pe un drum care duce şi nu prea spre o altă destinaţie sigură. Nu ar fi prima oară când se duce la „Murg.” Dacă ar avea probleme de sănătate, de exemplu, aş ştii, căci la pacienţii casei, fişele există în dublu exemplar, atât la spitalul clinic, cât şi la mine în Centru. Este un lucru inteligent aş spune având cazuri în care pacientul nu ar fi rezistat să fie transportat doi paşi distanţă şi, prin cunoaşterea istoricului medical la situaţia dată s-a putut lua o decizie sau alta. Nea Gheo are, în continuare o sănătate de fier cu câte probleme inevitabile specifice vârstei. Sun la spitalul din „Murg” şi întreb dacă omul le-a trecut pragul. Mi se răspunde negativ. Ar fi trebuit să aibă vreo întrevedere cu medicul său primar? Nu. Atunci?

Din câte se ştie, nu are, în afară de câţiva nepoţi la Colegiu în diferiţi ani de studiu pe nimeni în această parte de curte, iar morţii nu-i are îngropaţi la noi. Sunt uimită de fiorii reci pe care mi-i  această întorsătură a lucrurilor pe sira spinarii. Pe Nea Gheo n-ai cum să-l confunzi-este una din figurile atât de vechi în această curte veche de când lumea zi sau noapte, iar animalele au încredere oarbă în el chiar dacă a fost şi dur cu ele câteodată. N-am ştiut niciodată cum de-a reuşit să se facă înţeles de orice animal care i-a intrat pe mână şi ne-a învăţat pe toţi să mergem pe mâna şi stilul lui chit ca i-am trecut pragul ca musafiri sau ca angajaţi mai mult sau mai puţin permanenţi. Interesant cum şi-a lăsat angajaţii să se dea cu capul de pragul sau să se împiedice de cel de jos pentru a-i da dreptate în multe cazuri. Un alt lucru interesant la acest omuleţ este că niciodată nu i-au plăcut angajaţii temporari şi el însuşi este un exemplu veritabil al permanenţei-de la 15 ani a lucrat în aceste grajduri şi a ieşit, cu greu, la pensie după 50 de ani de muncă dintre care 45 de ani ca grajdar şef peste care nimeni nu s-a băgat în calcule şi socoteli, iar veterinarii l-au ascultat mereu cu atenţie când le-a vorbit de vreun animal bolnav sau veniţi doar în vizită de lucru la termenul stabilit pentru control medical. Şi în cazul acestora din urmă, pot spune că mergând pe mâna omului, le-a fostmult mai uşor, la care se adaugă faptul că şi aceştia sunt aceiaşi veterinari, iar dacă vreunul iese la pensie, mereu se asigură din timp că lasă în urma lui un om capabil. Or fi ele animale, multe sau puţine, dar sunt tratate ca şi cum ai trata un om.

Aşadar, enigmaticul grajdar-şef pensionar ne-a băgat pe toţi în spaimă afundându-se într-o ceaţă densă lăsată peste ochii noştri. La „Centru” nu este, în „Murg” nu a ajuns-lucru confirmat în urma câtorva telefoane date, iar la grajduri nu s-a mai întors. N-aş vrea s-o sun pe Măicuţă până nu terminăm cu musafirii ca la cartre. N-am vrea să-i speriem de la început când se da mobilizare generală pentru o problemă sau alta. În Hogwarts n-a pus picior niciodată, nici măcar în vizită,  iar Pământul de Mijloc nu a călcat decât la solicitare şi însoţit de mine sau vreun grăjdar dintre cei buni şi de încredere trimis să-l ia în prinire pe durata şederii ca apoi să-l „restituie” după ce şi-a terminat treaba.

Trimit un gând, dar răspunsurile pe care le primesc sunt negative cu elfii lucrând cel mai mult.

Să se fi întors omul în curtea Piramidei? Să se fi răzgândit în ceea ce priveşte domiciliul său după pensionare? L-aş înţelege să vrea dorescă să se mute înapoi unde a trait o viaţă de om, dar pentru asta ar face o întrebare mai întâi chiar dacă va avea mereu un locuşor al său pus deoparte.

-Unde s-ar putea duce? întreabă Păun. Presupun că nu s-ar duce să-şi vadă nepoţii la ora asta chiar dacă nu ar fi în vacanţă acasă. La medici nu este, la grajduri nu. Alte variante pentru care să bagi mâna în foc că-l găseşti?

-Măicuţa sau Misha n-au avut nicio reacţie vizibilă în ceea ce priveşte faptul că sunt la grajduri când s-a întors Antonia. Ce ciudăţenie! Să se evapore omul aşa, dintr-o dată. Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu el pe drumul de legătură dintre cele piramidă şi Centru ar fi fost găsit, alt drum mai drept şi mai scurt nu este şi nu cred că s-a apucat să sară mai repede decât să ocolească. La ce ar face un aşa lucru? Din câte ştiu, Nea Gheo este un om normal nu vreo zburătoare.

Ceva îmi spune că este bine şi că este încă în incinta acestei curţi enorme. Acest lucru mi se confirmă de către starea de spirit a fraţilor şi surorilor mele, dar şi de telefonul lui Dally. Iată un alt lucru care îmi va da ceva bătăi de cap o  vreme. Să fie Nea Gheo altul decât cel pe care îl cunoaştem? Liniştesc panica stârnită de dispariţia subită a omului şi mă îndrept spre grupul care se plimbă dintr-o Aripă într-alta pentru a se hotărî unde se va stabili. Ceva îmi spune că Aztecii vor câştiga „alegerile” şi, într-adevăr, aşa este. Un ochi aruncat în studiu la adăpostul întunericului îmi spune că toate sunt bine, aspectul este îngrijit şi mai trebuie îndreptat pe ici pe colo câte ceva.

Se pare că acest colţ nu va mai fi atât de pustiu de acum încolo pentru că în momentul în care s-a făcut alegerea, presupun că nu se vor mai răzgândi şi, la primăvară, după ce se va fi topi zăpada şi se va fi încălzit îndeajuns, vom aveam ceva de treabă, căci n-ar vrea să strice rânduiala făcută de nişte mâini harnice şi iscusite. Nu zic nimic pentru că se subînţelege mâna cui a fost la mijloc. Măicuţa a povestit episodul în care i-am dat de înţeles că-mi cunosc destul de bine curtea casei şi chiar elfii şi-au dat seama că a pus cineva osul la treabă la modul cel mai serios cu mult înainte ca ei să se reîntoarcă.

-Te-am speriat binişor, Nadie, mi se adresează Nea Gheo zâmbitor.

-Pot eu să nu iert un om bătrân? întreb cu o privire pişicheră.

-Ei, domniţă!

-Am făcut cunoştinţă cu mult timp în urmă când am vorbit cu Maria de i-am cerut un om priceput la animale, spune unul dintre fraţii Măicuţei, Matei parcă.

Tinerii musafiri trecuţi de  vârsta la care părinţii nu mai stau toată ziua cu gura şi ochii pe ei acordându-le ceva mai multă încredere, se grupează în aşa fel încât să nu deranjeze nici pe cei mai în vârstă, nici pe cei mai mici. Din sementrul II vor merge la „Şaguna” toţi cei care au vârsta şcolii sau liceului. Niciunnul nu a ajuns la vârsta necesară facultăţii drept dovadă că părinţii noştri nu sunt singurii care au avut copii la o vârstă înaintată sau, cum zice gura lumii, ne-au „adoptat.”

O lăsăm aşa. N-are rost să facem valuri mai mult decât trebuie, astfel că toate întrbările au un oarecare răspuns.

Se pare că părinţii noştri i-au pus în temă cu ceea ce pot face odrasele lor şi nu prea, aşa că nimeni nu este surprins când bagajele apar de nicăieri.  De acest aspect, al mutatului bagajelor ne ocupăm noi, cei mari, căci cei sub 17 ani mai au ceva aşteptat pentru a putea să-şi utilizeze rarul lor talent. Tineretul ar mai sta la o vorbă-două, însă oboseala drumului este vizibilă aşa că după o gustare rapidă de seară, fiecare se retrage în colţul său.

Mi se pare puţin ciudat că luna de vacanţă a trecut deja şi sunt conştientă că Măicuţa va lua la pas toată curtea în inspecţie, chiar dacă şi-a cedat locul. Mă bucur totuşi că părinţii mei „adoptivi” sunt acasă, iar prezenţa lui Păun mă face să conştientizez că mi-a lipsit mai mult decât am crezut iniţial.

Mă găseşte privind departe spre latura vestică şi ezită să mă deranjeze din gânduri. Îl simt, dar îl las pe el să facă primul pas; este conştient că sunt într-un moment din cele care studiez problema, cântăresc şi studiez datele, mai arunc un ochi asupra unui lucru sau altul şi încerc să cunosc mai îndeaproape subiectul pentru a începe să trag o concluzie preliminară.

-Ai putea, măcar pentru o clipă să te rupi de gânduri? mă tachinează.

Îi răspund cu un zâmbet calm şi ştiu că ochii mei trădează o oarecare teamă. Teamă faţă de nişte creaturi despre care Măicuţa a vorbit şi nu prea.

-E ceva ciudat cu oamenii ăştia, iar faptul că Nea Gheo îi cunoaşte îmi ridică puţin părul pe ceafă. De fapt, nu cred că acest lucru m-a pus pe gânduri, ci faptul că s-a comportat ciudat. Nu i-a stat în fire niciodată să dispară fără să spună nimic, chiar şi după ce s-a pensinat şi a mai rămas o vreme să-şi ajute oamenii cu noul grăjdar şef.

-Aşadar ciudăţenia a fost că a pornit spre un loc, a ajuns în altul şi asta în condiţiile în care a acţionat  altfel decât de obicei.

-Iar acest lucru denotă că în perioada asta sunt vulnerabilă.

-Eşti prea dură cu tine. Chiar dacă ai o responsabilitate enormă pe umerii tăi, ai tot dreptul, şi stângul dacă vrei, să ai şi tu momentele tale în care să-ţi permiţi să te orientezi spre propriul interior. E adevărat că ai momente în care eşti foarte încordată şi ai de ce, dar de fel eşti foarte liniştită şi asta te ajută în cele mai tensionate situaţii. Sunt multe lucruri care se văd din afară aşa cum procedezi şi tu adesea, dar în clipa de faţă aceste personaje, care au intrat în viaţa ta la scurt timp după ce Măicuţa şi Misha şi-au încheiat misiunea aproape în totalitate, te-au pus pe jar. E normal şi din punct de vedere al faptului că ai instinctul protejării a ceea ce ai şi a celor din jurul tău, ca o mama cu copiii ei.

-Sinceră să fiu pot spune că prefer cel mai adesea să am mintea ocupată cu altceva decât cu propria-mi persoană mai departe de o anumită limită. Dincolo de aceasta este mai mult decât pot duce şi prefer să mă descurc cu alţii decât cu mine preferând ca acolo unde eu nu pot să las timpul să-şi facă treaba cum ştie el mai bine. Şi cum adică „aproape”?

-Ce ţi-aş mai lungi urechiuşile alea mititele dacă m-ar ajuta să nu mai auzi chiar totul.

Ştiu că încearcă să mă liniştească, dar aceşti primordiali mă sperie cumva. De cele mai multe ori au puteri nebănuite de care sunt conştienţi, dar sunt şi puteri care zac adormite în ei. Uneori se trezesc într-un context sau altul, alteori rămân adormite pentru totdeauna. Este unul din lucrurile care m-au pus pe gânduri, dar, în acelaşi timp, mi-au ps mintea la contribuţie descoperind lucruri noi acolo unde am considerat că este loc de mai mult. Chiar şi acolo unde totul pare clar, mai răsare câte ceva.

M-a pus pe gânduri faptul că se poate vedea dincolo de aparenţe. Ori sunt telepaţi, ori stăpînesc Oclumanţia ori au nasul foarte bun. De cele mai multe ori prefer să las totul la voia întâmplării-poate este adevărat ce vede o persoană uitând-se la mine, poate este doar  impresie-întotdeauna „poate”, niciodată „este sau nu este aşa.”

A doua zi, se vede ce poate face un somn odihnitor, adunarea se dă în jurul orei 10 în Grădina Aztecă şi se vede cu ochiul liber că toţi au dormit buştean. Adierea vântului aduce un iz de sarmale puse la făcut de cine şite pe unde şi apar primele întrebări după uzuala „cum aţi dormit.” Aşa se află despre mâncarea tradiţională de Crăciun, cam ce să se aştepte când va veni Paştele şi tot aşa.

Părerea mea? Până nu trăieşti momentul, nu poţi înţelege despre ce este vorba.

-Cum ziceam, fata mea este singura care nu prea doarme, deşi m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea Antoniei, dar copilaşii ei sunt tare cuminţi, după cum aţi putut observa..

-Crezi că putem face un brad să fie chiar aşa pustiu la noi? Asta dacă se poate fără a tăia vreunul.

-Sunt destui la ghivece. Nu ştiu dacă le va prinde bine pământul de aici, aşa că nu am plantat niciunul, preferând să aducem plante cu tot cu pământul în care au crescut. Adaptarea le-a fost mai uşoară, iar iernile s-au învăţat să le reziste eroic, răspunde Măicuţa.

-Iar n-ai dormit? mă ia Misha la rost, în glumă. Vede el Păun!

-Şi tu acuma! Ştii bine că biata creatură nu are nicio vină, îi iau apărarea.

-I-am promis că într-o zi o să-i fac lungesc urechile, se apră, dar pentru moment are încă auzul foarte bun, deci nu risc.

S-ar pune ea întrebarea dacă nu mă mărit, dar se pare că sunt conştienţi că nu ar fi nici cazul, nici momentul cu astfel de lucruri care încă sunt răni deschise. Curioşi, cei cinci trecuţi în Lumea Morţilor scot un năsuc. Pot vedea câţiva că se înfioară de parcă ar fi un ger să-ţi îngheţe sufletul în tine.

-Obosită,  obosită, dar şi tăcută?

-Aşa îmi este felul-dorm puţin sau chiar deloc, mă macin mult, se mai întâmplă să vorbesc mai mult ca de obicei. În general, prefer să stau retrasă, să observ în jurul meu, rumeg informaţiile primite şi abia apoi îmi fac simţită prezenţa. Dar nu mă caracterizează să vorbesc prea mult, ci să las faptele. Chiar dacă sunt ridicată în slăvi şi chiar dacă par uneori acidă, ironică sau sarcastică, prefer, de cele mai multe ori să stau în bancă mea.

Nu mai e nevoie de niciun cuvânt în plus pentru că se pare că oaspeţii noştri au venit, cumva, cu temele făcute de pe drum aşa că nu mai este nevoie de vreo lămurire în plus sau în minus.

Mă retrag în umbra-mi caracteristică. Încerc să-mi fac o imagine de ansamblu, dar oricât aş încerca abia cu trecerea timpului voi putea să merg mai departe cu o concluzie cât de mică. Nu-mi scapă din ochi cei oaspeţii nevăzuţi de cei mulţi şi după multă vreme, o văd pe Mădălina comportându-se ca toţi adolescenţii de anii ei. Până seara, deja încep să se lege prietenii, fiarve la început, dar câte voi dănui în timp, se va vedea.

Cu coada ochiului îl observ pe Severus, alături de Minerva şi Dumbledore. Aproape am uitat că i-am rugat pe profesorii de la Hogwarts să vină în vizită câteva zile de Crăciun cu elevii care vor dori să vină la „Murg.”

Severus mă priveşte cu alţi ochi de când am avut discuţia din rezerva spitalului. Am ajuns să ne înţelegem doar din priviri. De asemenea, apar şi „generaţia lui Potter” alături de copii, plus încă multe feţe cunoscute. Cel mai haios va fi Moody, de deaprte. Aşadar sunt nevoită să mă rup din nou de musafiri. Nu e nevoie să mai motivez faptul că sunt nevoită să mă rup de grup. Sunt puţin ciufulită pentru că nu dorm cât îmi trebuie, dar motivez arătând spre grupul numeros situat nu departe.

-Ei bine, atunci eşti motivată, spune Moody. Dar nu ştiam că ai aşa multe rude.

-Sunt doar cele din partea Măicuţei, Misha spune că nu-şi cunoaşte rudele. Mărturisesc că Măicuţa a menţionat ceva, dar nu foarte multe. Măicuţa, de altfel!

Mai apare în urma lor ultimul grup de elevi care nu a plecat acasă de Crăciun cu ultimii profesori lăaând în urma lor Dementori să păzească castelul-şcoală. Intuiţia îmi spune că va fi mare balamuc şi se vor lega prietenii care se vor păstra în funcţie de fiecare în parte.

Pe undeva, îmi amintesc de sărbătorile pe care le-am petrecut în căminul din New Jersey-ne adunam câţiva la un loc şi ce nebunie era, dar Nea Mike  s-a învăţat repede cu noi. Puştani, dar cuminţi. Mintea continuă să-mi zboare în trecut, dar îmi cunosc prea bine regulile de gazdă aşa că îmi pastrez amintirile pentru mine, când voi avea o clipă de linişte. Chiar şi cu Păun prin preajmă.

Uneori mă simt bine în această postură încă nouă pentru mine chiar dacă povara este şi mai  mare decât înainte.

Faptul că pot vizita întregul spaţiu al Piramidei pe jos alergând ee colo dincolo cu diferite treburi îmi este, uneori mai uşor să  observ chiar şi din fugă cu colţul ochiului care, poate, de sus, îmi scapă.

Nu-mi dă pace ideea că acest Crăciun, respectiv Revelion, va fi altfel decât până mai anul trecut. Deja am intrat în luna decembrie, o lună relativ încărcată de sărbătoriţi. Oare cât de amară va fi cireaşa de pe tortul lui Dally? Mereu a fost înconjurată de fraţi şi surori, prieteni, anul acesta va fi înconjurată de ceea ce i-a mai rămas din cei mai tineri, Tudor nu-i va mai fi alături, dar vor fi rudele dint partea mamei, tinerii de-o vârstă cu noi, nepoţii din partea Antoniei…se pare că gândul celor lipsă dintre noi, începe să găsească acceptare. Nici Msha, nici Măicuţa Moise nu prea s-au împăcat cu gândul acesta, dar sper că vom încerca să păstrăm anumite lucruri aşa cum au fost şi sper să se reuşească pentru că în astfel de momente tulburi, multe se pot strica chiar şi după atâţia ani.

Pentru musafirii de la Hogwarts am preferat Aripa Atlantidă. În această perioadă este liberă. Vara este plină până la refuz cu rezervări făcute cu mult timp înainte. Unul din misterele pe care nu cred că le voi dezlega niciodată. Îndrept musafirii spre camerele lor şi le mai spun un lucru sau două despre partea locului şi alte câteva obiceiuri, apoi îi las să se cazeze liniştiţi şi să cerceteze împrejurimile, căci e prima oară pentru cei mulţi când vin în vacanţă la „Murgul Măicuţei Moise.”

Ce va fi, vom vedea, cert este că am în memorie zilele de naştere ale lunii-mai mult sau mai puţin apropiat sărbătoritul zilei, dar am în plan şi concertul nopţii dintre ani, alături de o vizită la caterală.

Lăsându-mi şi ultimii musafiri să se gestioneze în linişte, îmi îndrept paşii tăcută spre Aripa Aztecă, nu departe de cea Atlantidă. La Mayaşi este linişte. Tot acolo unde i-am lăsat îi găsesc pe toţi.

Au mâncat, aşadar urmează o plimbare de siestă pentru a vedea la lumina zilei-cât a mai rămas din zi-ceea ce şi-au ales ca reşedinţă.

Din loc în loc se opresc pentru o mai bună observaţie a unui loc sau lucru. Unii absorb din ochi ceea ce văd, alţii merg tăcuţi contemplând. Din nou, se pare că au temele făcute în ceea ce priveşte aspectul uman şi ceea ce ascund sub el în văzul lumii la lumina zilei.

Nu scap de întebările oaspeţilor proaspăt sosiţi.

Nu scap nici de întrebările legate de Căsuţa Centru pe care vor să o vadă neapărat când aceasta poate primi oaspeţi. Iscoditoare, Măicuţa vede şi alt substrat al întrebărilor, dar nu zice nimic. Nu dau răspunsuri cu mai multe detalii decât trebuie. Pur şi simplu, răspund scurt şi la obiect, iar dacă se cer mai multe detalii, abia atunci lungesc puţin răspunsul.

-Dar ştiu că eşti zgârcită la vorbă, îmi spune unul dintre tineri, George. Nu degeaba am fost avertizaţi de ceea ce vom găsi şi cam cum este în mare fiecare dintre voi.

-Ştie ea Măicuţa ce are la uşă chiar dacă unii dintre noi am stat o perioadă mai lungă sau mai scurtă departe de aripa protectoare a familiei. Bun şi rău acest aspect, dar uneori şcoala vieţii te învaţă mai multe decât ceea ce înveţi din cărţi, îi răspund. În altă ordine de idei, dacă la un moment dat eram foarte guralivă şi neastâmpărată, viaţa mi-a confirmat că este bine, de cele mai multe ori, să cântăreşti un răspuns de exemplu. Nu am avut niciodată tangenţe cu filosofia prea multe, dar pot spune că psihologia mi-a plăcut mai mult şi, poate, din acest motiv am mai făcut mici modificări în caracter. Cu timpul, am început să înţeleg şi filosofia într-o oarecare măsură, dar aici încă mai am de muncă. În fine, nu este cazul să ne aruncăm în astfel de discuţii acum.

Bătrânii imi dau dreptate şi încep să curgă întrebări după întrebări legate de una sau  de alta, dar ne spun, la rândul lor poveşti despre cultura mayaşă. Unii dintre ei sunt atât de bătrâni, încât coboară foarte mult în negura timpului dându-mi, inconştient, foarte multe date care îmi lipsesc despre această cultură care, printre alte câteva, au uimit lumea prezentă contemporană. Nu ştiu de ce, dar povestesc în aşa fel încât îmi dau fiori pe şira spinării şi îmi dau de înţeles că Măicuţa le-ar fi dat o idee că unul din copiii dânsei ar fi tradus deja hieroglifele întortocheate şi amestecate atât din exterior, cât şi din interior. Mă gândesc cu oarece groază cât îmi displace să fiu în centrul atenţiei cât timp nu prea cunosc omul! Mă salvează telefoanele sosite din Centru şi din „Murg”-ba naşteri simultane, ba urgenţe care mai de care, oameni p drum la muncă şi încă neajunşi la destinaţie, ce mai, balamuc total.

-Este unul din momentele în care le veţi vedea pe cele două înhămate la mai multe decât pot duce, apuc să-l mai aud pe Misha în timp ce şi Măicuţa îşi suflecă mânecile pentru a lua în piept, pentru a câta oară?, iureşul piramidei. De la grajduri alte telefoane şi Nea Gheo îşi suflecă şi el mânecile.

În aceste momente, mobilizarea este generală, căci fraţii şi surorile mele se împart care unde se pricepe mai bine pentru a da o mână de ajutor, iar între rude se începe o împărţeală a unde fiecare poate da o mână de ajutor unde ar putea să se priceapă mai bine după un mic studiu al obiceiurilor casei…

 

A fi sau a nu fi

Pentru o clipa ma trag deoparte din iuresul care m-a invaluit ca o pelerina de ploaie in ultima vreme. Nimeni nu a zis ca imi va fi usor-nici eu nu m-am asteptat sa aud sau sa observ acest lucru. Munca la Centru nu mi-a permis o clipa sa ma gandesc ca este viata este, in general, usoara sau grea. Este asa cum este, asa cum ti-o faci caci nu totul vine de la sine si, uneori, trebuie sa ne ajutam singuri in sensul bun al cuvantului. Sunt, pentru o clipa, uimita de culorile toamnei complet uitate in acest balamuc aproape total, de cum noii elevi si studenti se integreaza vietii de la „Murg”, de la Colegiu, in caminele adervarate furnicare, la Hogwarts. La Centru am ajutoare noi care se integreaza foarte repede fiecare pe felia lui, cei vechi ii ajuta cum pot tocmai pentru a le fi mai usor lor. Si abia daca s-a inceput scoala.

Vreau sa am o discutie cu cei vechi dupa ce ajutoarele vor termina perioada de practica-unii dintre veterani se vor retrage-majoritatea se vor pensiona si, asa cum a facut Maicuta obiceiul, internii au intaietate, apoi sfoara in tara si atunci sa vezi bataie. Arar s-a intamplat sa fie nevoie sa aducem oameni din afara. Multa munca si multa bataie de cap daca voi fi nevoita sa aduc oameni din afara. Multe sunt prejudecatile, multe sunt zvonurile care mai de care, labirintul culoarelor este destul de intortochiat chiar si pentru cei care participa periodic la evenimentul Portilor Deschise. O voi face si pe asta, oricat va fi nevoie de ghid o perioada mai lunga sau mai scurta de timp; nici cei care acum sunt fie elevi, fie studenti, fie in practica sau ca voluntari cu ceva vechime la noi nu pot spune ca stiu unde sa faca stanga sau dreapta si unde sa mearga inainte. E adevarat ca „Murgul Maicutei Moise” si „Andrei Saguna” arata ca niste adevarate intersectii, dar pana si eu mai am momentele mele in care pasii nu ma asculta si refuza vehement sa ma duca acolo unde am nevoie. Sunt uimita de aceste momente in care am nevoie de o clipa sa ma gandesc incotro trebuie s-o iau pentru a ajunge la destinatie, dar sunt constienta, in acelasi timp, ca a trecut multa vreme de cand nu am mai luat piramida la picior. Ultima oara era impartita in doua si orientarea in spatiu parca era mai usoara, dar acum am batatai serioase de cap.

Cineva mi-a spus ca ar trebui sa-m reiau obiceiul de-a bantui ca o umbra nelinistita pe culoare bagand spaima mai ales in pustanii indragostiti ai Colegiului, poate asa nu voi mai avea probleme de lipsus sau lapsus…sa nu uit, as zice eu, de papausa voodoo pe care am primit-o de curand de la o cunostinta care, mai in gluma mai in serios, mi-a spus ca ar fi tare utila (sau nu prea dupa umila mea parere) in situatia in care as avea vreo persoana care nu prea ma are deloc la inima…Nu cred ca s-a gandit prea mult caci imi este o persoana destul de apropiata si stie ca una din marile mele griji care-mi va fi ca o a doua umbra pe orice vreme este Lumea Umbrelor, iar cu spiritele suparate nu prea te pui. E adevarat ca gura lumii stie ea ceva din ceea ce zice, dar cat adevar graieste…nu cred ca va stii niciodata, cel nu putin din acest punct de vedere. Si daca vreodata va stii, s-ar putea sa se sperie binisor.

Daca pentru o clipa mi-am aruncat in curtea locului de munca si a scolarilor pe oricare treapta a invatamantului fie el si gradinita, m-am gandit ca ar fi cazul sa arunc un ochi si in ograda familiei.

Si observ ca Maicuta Moise si Misha au nevoie de o vacanta pe care cu greu s-au hotarat sa si-o acorde, chiar si acum cand li s-a luat mult din povara pe care au purtat-o atata timp pe umeri. O vacanta in adevaratul sens al cuvantului, fara prichindeii altora in grija pe cap, fara emotiile concursurilor sau mai stiu eu ce alte griji suplimentare, dar pe care incep sa le simt incetul cu incetul pe proprii mei umeri.

Nu cred ca vreunul dintre ei pare sa se fi schimbat prea mult din momentul in care am hotarat sa iau taurul de coarne si sa ma ocup cum se cuvine de ceea ce se presupune ca este al meu inca dinainte de-a fi venit pe lume. Hotarat de altii si de parintii mei pus in practica dupa o buna bucata de vreme de observat si meditat. Si daca n-as fi fost eu, atunci ar fi fost altcineva caci piramida si inscrisurile de pe peretii interiori si exteriori au propria lor lege. Ar fi fost, poate, Madalina chiar daca ar fi insemnat alti ani buni de asteptari, observatii si dezbateri departe de urechile copiilor in toiul noptii intr-un moment in care peretii nu au ochi si urechi. Din acest punct de vedere, Maicuta a avut intotdeauna o oarecare teama caci ii semn la aparea si disparea din senin, iar umbra mi-a fost intotdeauna buna prietena. Din toate punctele de vedere.

Nu a trebuit sa se uite mai mult decat cu coada ochiului la cei 11 copii ramasi in viata ca sa-si dea seama ca toti suntem curiosi unde vor sa mearga in bine meritata vacanta pe care si-au propus-o.

Sunt hotarati sa mearga intr-un fel de a doua luna de miere, in vizita la ceea ce a mai ramas din familia Maicutei in locul unde a vazut lumina zilei.

Isi doresc sa mearga acolo unde Maicuta a vazut lumina zilei. O parte a familiei a plecat de pe locurile natale dansei la scurt timp dupa ce aceasta a plecat sa implineaca ceea ce avea de implinit. S-au reintors cand Maicuta a ales sa-si intemeieze o familie alaturi de Misha, moment in care au plecat si mai multi dupa eveniment, fiecare pe drumul sau si cu destinatia sa fixata in minte. Au mai ramas cativa pe loc. O parte au trecut in Lumea Umbrelor si am avut ocazia sa-i cunosc asa cum n-am cunoscut pe mai nimeni din familia mamei mele. Tata este singur de cand tine minte si s-a descurcat cum a putut pana cand a cunoscut-o pe Maicuta noastra.

O parte a celor care au venit la nunta surorilor mele, dar si la inmormantarea celor care au aproape un an de cand nu mai sunt, am apucat sa-i cunosc si sa schimb cateva vorbe cu ei, dar nu as putea spune ca se poate cunoaste un om doar din atata lucru. Si din nou a mai migrat un numar de rude cine stie pe unde. Si au mai ramas doar o mana de oameni, pe care ii poti numara pe degetele de la maini. Pe ei Maicuta si Misha vor sa-i viziteze. Si acestia ii asteapta cu bratele deschise. Presimt ca nu vom fi lasati de capul nostru, inclusiv noi, astia mai mari. Nu s-ar dori nici stricarea vacantei si nici sa daramarea unei enormitati de piramida despre care cine stie prin ce eforturi s-a pus in picioare, la fel cum n-ar fi nici floare la ureche sa fie culcata la pamant.

-Da, asa vrem, concluzioneaza Maicuta. O mini vacanta pentru mine si tatal vostru. Am obosit si ne-am cam saturat de Bucuresti, drept pentru care vrem relaxare si sunteti destul de mari sa aveti grija unii de altii si de piramida, in special de partea „Murgului.” De Colegiu sa nu va faceti griji, caci am incredere in cei pe mana carora il las. Elevii si studentii stiu la ce sa se astepte cand ma voi intoarce, la fel si profesorii. Nadia, am toata increderea ca macar Casuta Centru si padocurile nu vor lua foc si le voi gasi in picioare cand ne vom intoarce si daca ai timp si putere, sa mai dai o mana de ajutor pe la Universitarul nostru. Nu stiu daca va fi nevoie, caci personalul stie ce program nebun ai si cam cat pot intinde plapuma in ceea ce te priveste.

-Nu-i bai, stii doar ca nu sunt genul de om care sa stea prea mult locului sa se odihneasca, dar imi cunosc limitele si ii cunosc o mare parte din oamenii pe care ii ai acolo, raspund. Apoi, am ajutoare, care pe unde stie si poate sa dea o manuta sau un piciorus de ajutor. Ne descurcam noi cei mari si vaccinati si cu ale noastre si cu un ochisor, preferabil doi, si la cei mici. Ca or fi buni si patru ochi in anumite cazuri, nu-i probliem, ii folosim cu incredere.

Stie ea mama ce pot face si cat pot trage. Stie ca atunci cand lumea incepe sa-mi fuga de sub picioare si simt ca nu mai pot, este un semnal de alarma. Mi-a fost invatatura de minte caderea avuta dupa cele doua examene teoretice la wrestling. Nu stiu daca am mai cazut de atunci din picioare sau am simtit ca mi se inmoaie genunchii incat sa nu mai pot sta in picioare. Chiar si asa, lipsurile de organe care au cerut, prin tumori, sa fie extirpate, mi-au introdus si ele niste limite. Lipsurile in organism ale unor elemente importante ca acesta sa functioneze normal nu sunt chiar atat de drastice, dar atentie marita tot se cere. Daca ma gandesc eu bine, stie ea Maicuta ce copii are la usa si cam ce poate fiecare. Niciodata nu ne-a dat de facut ceva care sa nu putem duce la bun sfarsit, iar daca treaba cere echipa, stie cum sa ne grupeze. Deja stim si noi ce putem face singuri si cui sa cerem ajutorul cand nu se poate altfel decat in echipa.

In ceea ce ma priveste, stiu mereu ca am pe cineva in spare gata sa sara la nevoie. Pe de o parte, a simti o rasuflare in ceafa ma cam deranjeaza in momentele in care as avea nevoie de putina intimitate. Totusi, stiu ca este pentru binele meu sa am pe cineva in umbra in caz de nevoie. Fiecare are un fel de inger pazitor al sau asa cum si eu am momente destul cand sunt ca o umbra pentru parintii mei, pentru fratii mei si surorile mele, dar si pentru cei apropiati mie, cu care am intrat intr-un contact mental atat de sensibil, incat stiu unde este, ce face, cu cine este, la ce se gandeste…pot vedea prin ochii persoanei respective, pot auzi cu urechile ei insa punand mare pret pe intimitate, prefer de cele mai multe ori sa arunc un ochi, sa trag cu o urechiusa. Prefer sa merg pe perceptie senzoriala a starii generale de spirit gen Deanna Troy din „Star Trek The Next Generation”. Ce mai urmaream serialul cand aveam o clipa libera!

-Asadar ma lasati cu gramada de plozi pe cap, pe care si asa nu-l vad, iar voi va duceti sa va faceti de cap…scanceste Dally, biata de ea, ramasa in continuare sora cea mare cu vreo 10 frati si surori mai mici in grija, cu o fata de ti se rupe inima. Unii mai sunt si majori vaccinati.

-Sa stii ca vom fi niste piticuti foarte draguti pe creierul tau cand ne punem pe dracii, ca niste dracusori impielitati ce suntem. Nu ne intereseaza ca nu putem, deci nu mai pierdem vremea sa intrebam daca se poate sau nu, vom trece direct la fapte! hotaraste Becca in numele tuturor.

Este un haz general cum n-a mai fost de multa vreme. Simt ca toti s-au obisnuit cu durerea ranilor care nu se vor inchide niciodata definitiv, ca sunt constienti ca viata merge inainte.

Buna dispozitie afisata de Maicuta Moise m-a surprins la inceputul discutiei, dar la o privire mai atenta, mi-am putut da seama ca este si starea sa interioara. Nu tin minte, cat am stat in preajma dansei, sa fi fost plecata in vacanta; ne-a fost insotitoare in cantonamente, la concursuri, plecata cu treburi…a muncit permanent fara vacanta timp de 18 ani si inca ar mai putea. Aceasta vacanta este binevenita si pentru Misha, care in toti acesti 18 ani a muncit si el pe branci, alaturi de dansa si de noi toti. Cred, asadar, aceasta luna  de relaxare fost la inceput doar un gand care s-a conturat intr-o idee care se concretizeaza incet-incet.

Simt o oarecare teama in sufletul celor doi, caci Maicuta a muncit continuu de cand a ajuns la piramida, in timp ce Misha i s-a alaturat pe parcurs. Amadoi au sacrificat multe, poate chiar tot ce au avut si au tras pe branci zi si noapte, pe canicula si viscol, in vremuri de pace si de razboi, s-au zbatut sub diferite regimuri aflate la guvernare si au ajuns intr-un punct in care noi, copii, trebuie sa luam fiecare in parte felia sa, asacum cei doi au muncit cot la cot pentru ca intregul sa reziste. In cazul meu, stiu in parte ce inseamna sa tragi de nebun sa stai in picioare si sa rezisti eroic pe baricade. N-as zice ca unul are mai putin de tras si mai putine responsabilitati. Pot spune ca fiecare este constient ca munca sa este importanta pentru ceilalti si asta am putut observa de cand am primit „hardughia” pe umeri. In cea mai mare parte a timpului, pot spune ca am putut sa punem in practica asa cum ne-am obisnuit umar de la umar si sa ne completam unul cu altul, iar unde s-a cerut o mana in plus de ajutor n-a ramas ramas fara ecou.

Simt ca le este teama sa plece atata timp in vacanta deoarece nu stiu cum vom reactiona noi, cei care vom ramane in urma, ce vor gasi pe pamanturile natale ale Maicutei si ce vor gasi la intoarcere. Pe undeva le inteleg teama. Amandoi se tem pentru mine, dar au toata increderea ca ma voi descurca.

Presimt ca Maicuta isi va vedea toate rudele, chiar si pe cele care au ales sa se risipeasca in cele patru zari ale lumii. Tragand putin cu ochiul in viitor, am o vaga presimtire ca s-ar putea ca toti sa lase pamantul natal in urma si sa se retraga la „Murgul Maicutei Moise” alaturi de „Maria lor, care a plecat a lasat totul si a plecat de mititica in lume, pentru a realiza o profetie de una singura, caci a crezut in ea si in ceea ce poate face si cat poate duce.” Misha are ceva emotii de cum va fi primit de familia soatei lui si la cum isi vor arunca acestea ochii peste copiii lor, copii care au crescut mari, s-a realizat fiecare in felul sau si isi ajuta parintii in munca lor.

Chiar si eu ma intreb cum va fi privita aceasta plecare de rude. Sa-ti lasi copiii de capul lor sa-ti administreze munca de o viata asa, dintr-o data, pe nepusa masa. Aici ma simt ca o babuta batrana stand pe o bancuta in gradina din fata casei si shpionand pe fiecare vecin si trecator in parte, fiecare frunza cazand in bataia vantului caci i-a venit vremea sa moara si sa faca loc unui nou mugur la primavara din care va iesi o alta frunzulita de-un verde firav, fiecare adiere de vant, fiecare raza de soare, fiecare fuior de fum sau fiecare norisor care traverseaza cerul albastru, sticlos si din ce in ce mai zgarcit in lumina soarelui.

Nu stiu ce reactie vor avea cand vor ajunge aici si vor vedea balamucul Bucurestiului, balamucul „Murgului Maicutei Moise” cu tot ce-l inconjoara si zumzetul ametitor al Colegiului International cu Program Sportiv „Andrei Saguna”. Ma sperie putin gandul ca Poarta Sangerie si Casuta Centru ii va ingrozi prin valul de mister care le inconjuara, nu mereu de bun augur si stiu ca elfi n-au vazut sau vreun locuitor al Pamantului de Mijloc. Aici stiu ca se vor speria de-a dreptul de iuresul caracteristic acestui punct de trecere intre trei lumi cu care eu una m-am obisnuit si multa vreme, ca mama mea, nu-l voi putea parasi nici sa vreau.

Stiu ca Maicuta a vorbit despre cea care o mosteneste si ca deja i s-a nascut si a doua fiica despre care profetia spune ca va fi o umbra a primei mostenitoare. Nu a fost nevoie sa mi se traduca faptul ca nasterea Madalanei nu este un accident; s-a nascut pentru ca oricand as fi putut refuza ceea ce profetia spune, as putea ceda oricand poverii pe care o am de dus sau as ajunge la fundul sacului cu zile printre cei vii. Sunt aspecte pe care un val cetos mi le ascunde, asa cum nici Elrond nu poate sa vada in viitor mereu cu claritate-sunt momente in care ceea ce se petrece in prezent isi pune pecdetea pe viitor la fel cum trecutul nu-l poti schimba. Nu o consider vreo rivala, ci am grija sa o pregatesc pentru ceea ce o va putea astepta mai devreme sau mai tarziu. Probabil ca voi face asa cum a facut Maicuta cu mine, caci eu una am in fata viitorul unui om solitar, singur in viata, dar mereu ajutat de cei din jur care stiu sa pretuiasca pe cei drepti si corecti,  sa incerce sa-i ajute pe cei care nu merg bine pe drumul vietii pentru a-i aduce pe drumul cel bun si sa-i indeparteze pe cei care prefera scurtaturile in viata.

De asemenea, ma bucur inca de prezenta lui Paun mai mult ca oricand-este constient ca sunt momente in care nu voi putea razbi de una singura. Am primit solii din partea elfilor si a majoritatii locuitorilor Pamantului de Mijloc ca ma vor ajuta la nevoie pe intreaga perioada in care Maicuta va fi plecata si spera sa putem avea o buna colaborare in rezolvarea problemelor care se vor ivi pe langa cele care sunt in curs de rezolvare. Si, cum altfel nu se putea, n-au intarziat nici tachinarile, alaturi de felicitari ca Maicuta si Misha imi acorda incredere asa de timpuri.

Aici au dreptate-un Phoenix la 30 de ani este in drum spre maturitate.

Sunt destui care considera ca am trecut prea repede de la a copilari la un adult in toata regula. Eu prefer sa cred ca traiesc prin cei din jurul meu-ma bucur de bucuria altora cand lumea mea se prabuseste bucata cu bucata intr-un hau negru si fara fund, ma intristez cand ii vad pe altii suparati, plangand sau in nevoie cand lumea mea este implinita din multe puncte de vedere (nu le putem avea pe toate doar!), trec prin anii pe care i-am pierdut de-a lungul vietii alaturi de fratii si surorile mai mici caci nu am avut parte de-o copilarie ca a lor, de  o  adolescenta tipica cu toate probleme ei, nu ma mai satur sa privesc copiii cum se joaca si se cearta din te miri ce, ca in inocenta lor, sa se impace in secunda urmatoare si tot asa.

Si, zi de zi, descopar cat de mult seman Maicutei mele, o femeie care a trecut si dansa prin greutatile vietii asa cum eu trec si eu prin greutatile vietii, fiecare in timpul sau si in felul sau…

 

Toamnă

             Că toamna se numără bobocii asta o ştim cu toţii.
            N-aş vrea să par o nostalgică, de şcoală mă tot lovesc din 1989 încoace. Ceea ce mă macină pe mine puţin mai mult sau mai puţin este că de când am intrat pe băncile şcolii, am tot avut parte de reformă după reformă; dacă până în decembrie 1989 totul era relativ simplu, din 1990 am avut parte de schimarea manualelor, de schimbarea materiilor, de faptul că nu mai sunt obligatorii careul din fiecare dimineaţă, bentiţa, şorţuleţul, matricola pe umăr şi tot aşa.
            Chiar dacă atunci mi se păreau aberante unele lucruri, am reuşit să le văd o oarecare utilitate în prezent şi mă bucur că s-au reintrodus, pe ici-pe colo. Dar nu vreau să par nici vreo revoltată împotriva politicii de la guvernare-chiar nu mă interesează politica prea mult.
            Începerea şcolilor şi liceelor  îmi provoacă, totuţi o stare de melancolie-îmi amintesc şi acum cum în seara de dinaintea începerii clasei I mă plimbam prin casă cu ghiozdanul în spate sub privire amuzate ale părinţilor, cum mă supăram că nu-mi iese litera H şi nu puteam să scriu CHINA, dar nici nu realizam că scriam CINA…
            Acum, chiar dacă am avansat cu studiile, aceeaşi nerăbdare parcă mă domină în continuare; am trecut prin şcoala generală, prin liceu, ceva studii superioare, dar am ajuns în faţa a ceva  nou, chiar şi pentru mine-masteratul. E adevărat că pe măsură ce am crescut, pretenţiile au crescut şi ele, dar există un pic de emoţii pentru că dacă sunt obişnuită cu profersorii români şi canadieni, presupun că în doi ani voi avea destul timp să mă obişnuiesc cu profesorii şi viaţa de aici.
            Şi îmi este dor, totuşi, de culorile toamnei din România

 

Nostalgie

Mă uit cu o oarecare nostalgie la prichindeii intraţi în clasa I.Ziua în care am început eu şcoala a fost una tipică de toamnă-rece, aproape că a plouat…gri ar fi cuvîntul potrivit. Nu m-am gândit niciodată cum au privit surorile şi fraţii mei prima lor zi de şcoală. Oare pentru aceşti piticoţi de-o şchioapă a merge la şcoală înseamnă că vor mai avea mai puşin timp să se joace pe calclator? Mai puţin timp să stea cu ochii în televizor? Mai puţin timp să butoneze la telefonul mobil cu touch screen de ultimă generaţie total nepotrivit pentru anii lor?

Îmi aduc aminte că prima mea zi de şcoală a fost una plină de oarece emoţii-cu o seară înainte mă plimbam prin casă cu ghiozdanul  în spate spre amuzamentul părinţilor şi al bunicului patern, în timp ce frat-miu mai mic se tot uita ciudat când la unii, când la alţii nepricepând ce se petrece. Avea să înţeleagă în 3 ani mai târziu. Şi întreaga zi de dinaintea începerii şcolii mă tot chinuisem să scriu CHINA, litera H tot nu-mi ieşea, în timp ce mintea mea refuza să priceapă cuvântul CINA.

Mi-a venit în minte şi prima zi când am început liceul-tot oarece emoţii, dar ştiu că de data asta stomacul şi-a făcut simţită prezenţa mai mult decât mi-aş fi dorit după o nopate extrem de agitată şi cu prea puţin somn. Cred că aceeaşi senzaţie am avut-o şi în prima zi de studii superioare şi studii aprofundare. Acum, urmează prima zi de masterand. Oare cum va fi?

Cu picioarele pe pământ mă aduce Măicuţa Moise care anunţă clasele I la volei. Testările au fost destul de drastice, aproape că m-am văzut pe mine în perioada în care am fost testată la Teoria şi Istoria Wrestling-ului…să fi fost mai târziu de ieri?

Am preferat să privesc de pe margine aceste testări, aşa cum am privit preselecţiile înainte de-a mă decide dacă să încerc marea cu degetul la volei sau să fiu ca o mâţă simandicoasă care se sperie numai când aude apa curgând chiar şi la o distanţă sigură de preţioasa ei blăniţă.

Nu ştiu cât mă voi implica fizic efectiv în antrenamentele micuţilor care au dat semne de oarecare talent în ale voleiului, dar ştiu că voi fi omul din umbră care sigur va mai găsi câte o năzbâtie a picilor care s-o gândească şi s-o pună în practica adulţilor; cu siguranţă voi fi tortuartă cu întrebări în căutări de răspunsuri, dar ştiu că de cele mai multe ori tăcerea mea va trebui să fie luată drept răspuns. Nu ştiu dacă s-a întâmplat altfel de 3 ori până acum de când m-am apucat de volei. Mi-aş dori să nu mai fiu considerată persoana care să aibă mereu ultimul cuvânt, dar mai repede convingi lupul să-şi schimbe năravul.

Aşadar, ideea este că va trebui să dăm cu subsemnatul pe la antrenametele piticilor, pe la cele ale iniţiaţilor şi să torturăm echipele mari aşa cum şi noi, „Generaţia de Sacrificiu” a fost, este şi va fi torturată la rândul ei. Doar că noi ne-am obinuit cam cu de toate şi cred că nu am văzut încă totul, ca să nu mai zic de spionajul de care vom avea parte, ca întotdeauna, din partea celor de-ai casei. Oare chiar nu ne-am obişnuit?

-Ştii că Donna a luat iar copilaşi la format? mă întreabă Martha.

-Nu mă miră nimic la niciunul dintre cei care ne-au adus la nivelul de-a face parf nişte echipe temute, ca să nu mai zic de a ne aduce la nivelul de-a face performanţă notabilă şi la alte discipline sportive.

Aici îmi dau seama că Donna şi Robert şi-au ales deja tactica de lucru, în timp ce pe mine mă împing încet dar sigur spre antrenorat sau, cel puţin, vor să-mi dreseze ceea ce mai este de dresat din ochiul de antrenor. Tactica de-a ne lăsa într-un fel de capul nostru să vadă pragul de jos după ce ne-am lovit de cel de sus a dat rezultatele la care m-am aşteptat şi eu. Dar să-mi văd lungul nasului.

Citindu-mi parcă gândurile, seara ne-am adunat la un ceai cald, căci toamna îşi spune cuvântul-nopţile sunt mai lungi, dimineţile şi serile din ce în ce mai reci, la fel ca ploile care au început să fie din ce în ce mai dese şi reci. Pe undeva îmi place să mă plimb mai mult prin grădinile „Murgului” pe înserat sau dimineaţa după ce răsare soarele să prind culorile toamnei strecurându-se între verdele din ce în ce mai şters al frunzelor copacilor şi plantelor încet-încet. Nu ştiu dacă primăvara îmi place mai mult ca toamna, dar ştiu că nu-mi va face plăcere să văd totul mort peste iarnă. Chiar şi atunci când am început să iau „Murgul” la pas, tot spre sfârşitul verii şi începutul toamnei, să descopăr colţişor cu colţişor, parcă tot toamna mi-a plăcut mai mult. Probabil că voi face şi vizite mai dese în Pământul de Mijloc, căci pe munţi deja iarna se simte mai aproape decât la câmp; sunt totuşi zone unde frunzele nu cad decât primăvara, când locul le este luat de frunze verde-crud anunţând că  iarna s-a dus şi lasă locul primăverii.

Lăsându-mi propriile gânduri la o parte, încep să fiu atentă la ceea ce fetele mele povestesc în sufrageria de la parterul Căsuţei Centru lângă căminul care se pare că nu peste mult timp va face căldură. Pe măsură ce Christanna povesteşte despre toamnele din Carolina de Nord, Lupana îi urmează povestind despre toamna şi iarna blândă de care are parte în San Bernardino. Flanny nu are prea multe de spus despre Germania ei natală căci în emisfera nordică iarna vine devreme şi pleacă târziu. Martha povesteşte de multă umezeală şi furtuni care mai de care, în timp ce noi, românii, nu prea ştim ce să le povestim căci am avut şi ierni calde, dar şi ierni ca aceea care tocmai a trecut-o lună, cel puţin, în care zăpada, viscolul şi gerul şi-au cam spus cuvântul.

Nu ştiu de ce, dar îmi doresc să fi fost în locul câtorva dintre povestitoare, să mă simt bine povestind de-acasă cu drag. Ştiu că ar trebui să mă bucur de ceea ce am, dar au rămas prea multe găuri nevindecate de la cuiele înfipte de-a lungul anilor. Se vor vindeca în timp sau nu, dar la fel de bine ştiu că ar trebui să nu mai las ceea ce a fost să umbrească ceea ce am acum şi mă bucură zi de zi. Ascult şi încerc să mă pun în pielea lor. Pe geamul din faţa mea şi văd cum unii elevi pleacă spre casă sau spre cămin cu nasul în orare, în timp ce alţii se îndreaptă spre prima oră de dirigenţie din noul an şcolar. Unele chipuri sunt puţin nefericite, altele vesele. Unii sunt însoţiţi de părinţi, alţii nu. Eu îmi aduc aminte de bunicul patern care o vreme m-a dus şi m-a adus de la şcoală. Era frumos când mă trezea alături de junior dimineaţa sau când mă aştepta să ies de la ore şi, hoaţa de mine, imediat după ore, îmi dădeam uniforma jos băgând bietul om în sperieţi. Ce ciudat mi s-a părut când ni s-a spus că nu mai trebuie să venim  cu uniformele la şcoală…mi s-a părut tot timpul că lipseşte ceva. O vreme nici în New Jersey nu am purtat uniformă, dar la un moment dat s-a dat regulă că indiferent de ce clasă eşti, să poarte toţi uniformă. Când s-au reintrodus uniformele şi în România, în mare parte, eram deja cu liceul terminat deja; elevii erau deja prea deocheaţi în ale vestimentaţiei. Acum, uniformele sunt relativ uşor primite de elev şi datorită anime-manga, căci în Japonia uniforma este obligatorie.

-Dar ştiu că visezi cu ochii deschişi, mă tachinează Dally.

-Măcar se gândeşte la ceva frumos, o apostrofează Kathy care n-a deschis prea mult gura în seara asta.

Le dau dreptate, cumva, căci simt că lucrurile încep să intre într-un oarecare normal, pierderile persoanelor dragi dispărute încep să devină acceptate ca o parte a rutinei zilnice, dar ne-am fi dorit toate, chiar şi eu, ca Mircea şi Tudor să ne fie alături aşa cum ne-am obişnuit la fiecare început de an. Sonya şi Mark au devenit mai retraşi de la începutul anului, în timp ce Păun s-a bucurat când Măicuţa i-a propus să preia o clasă de pici şi s-o ducă până când aceştia vor deveni tineri adulţi la început de viaţă. Se pricepe foarte bine la biologie, în general, la psihologie şi alte două sau trei materii la care peste vară  a avut grijă să şi le certifice. E încântat de idee, la fel şi eu.

Şi la Hogwarts orele şi-au reluat cursurile, noii elevi au fost sortaţi; ne-am primit orarele, am mustăcit sau nu prea la vederea orelor ca şi elevii de aici. O să fie interesant să ţin ore de istorie antică şi mitologie la anii I, II, III şi IV, poate ceva prezentări şi la anii V şi VI. Chiar şi aşa, nu puteam să scap de a nu spune povestea Casei mele, plus că nu poţi scăpa cu una cu două fără să povesteşti peripeţiile vacanţei sau cum poţi să faci aşa minuni la o Olimpiadă fără „puţin ajutor.”

Ciudat sau nu, dar de castelul-şcoală chiar am uitat. Nu cred că mi s-a mai întâmplat să uit de cursuri sau alte câteva detalii legate de şcoală. Oare să fie bătrâneţea sau obişnuiţa de a-mi toci coatele pe băncile şcolii?

Sfârşitul unei ere

 „O mână de oameni pusă pe fapte mari îşi reconfirmă valoarea maturităţii sportive la Jocurile Şaguna şi Olimpiada de Vară, Londra 2012…” Aşa a fost catalogat lotul Colegiului Internaţional cu Program Sportiv „Andrei Şaguna” din Bucureşti de presa internaţională participant la aceaste două competiţii simultane.

La orice competiţie mai mult sau mai puţin majoră, a existat dintotdeauna  tendinţa ca sportivii mai tineri să fie comparaţi cu sportivii „Generaţiei de Sacrificiu” care au deschis drumul multor generaţii care le-au urmat şi care nu au reuşit mereu să ţină steagul sus-să tot fi fost câţiva ani la rând în care ne-am temut că va veni vremea în care va trebui să lăsăm în urma noastră ceva care să ducă mai departe numele Colegiului fie sportiv sau teoretician şi nu prea aveai pe cine şi de unde alege. E adevărat că au fost vremuri tulburi vreo 3 ani după ce această „Generaţie” deschizătoare de drumuri a terminat studiile liceale pe toate fronturile sportive, cât şi in ramura teoretică a „Şaguna”, însă s-a conştientizat la timp că fiecare om are puterile sale şi nimic nu dăinuie la nesfârşit.

Ceea ce i-a făcut pe reporteri să ne caracterizeze aşa a fost faptul că lotul cu care am mers la Londra s-a împărţit în două: unii au participat doar la Jocurile Şaguna, în timp ce din restul de 51 de componenţi au fost câţiva care au strâns din dinţi şi au participat şi la 2-3 discipline sportive diferite. Evident, doar la „Şaguna” se pot întâmpla astfel de lucruri imposibile, dar regula asta exstă încă de la începuturi-imposibilul devine posibil când într-adevăr se vrea acest lucru. Uneori mă întreb dacă generaţia mea nu ar fi trebuit să se numească „Generaţia Săriţilor de pe Fix” dar bănuiesc că fiecare a făcut sacrificiile sale pentru a ajunge unde este astăzi şi au fost destule încât să depăşească nebunia de care am dat dovadă incă din primii ani Colegiului, fie ca unii au fost prezenţi încă de la clasa I, iar alţii s-au alăturat pe parcurs. Poate voi afla sau nu răspunsul la multele nelămuriri adunate de-a lungul timpului şi care  nu-mi dau încă pace. Şi totuşi sunt atâtea lucruri mărunte la care mă gândesc încât mă mir că nu-mi ia foc creierul.

Chiar dacă ziariştii au început să ne ridice în slăvi înainte de-a ne întoarce acasă, răutăcismele nu au întârziat nici ele să apară, mai ales că este pentru prima oară când, la o competiţie majoră, nu suntem însoţiţi de Măicuţa Moise şi Misha sau măcar de unul dintre ei. A fost o surpriză de proporţii şi pentru noi când am aflat, dar am înţeles că noi suntem destul de departe pe drumul sportului de performanţă şi faptul că am plecat singuri trebuie să ne facă să înţelegem că şi aceia care vin din urmă au nevoie de antrenorii care au stat cu ochii şi cu gura pe noi de-a lungul anilor şi va veni ziua în care activitatea noastră sportivă se va încheia definitiv şi unii dintre noi vor rămâne să-i înveţe şi să-i pregătească pe alţii la rândul lor.

Cele câteva ore de zbor către casă m-au făcut să-mi amintesc de primul drum peste ocean, pe când aveam aproape 13 ani. Simpla întrebare a Soniei mă face să zâmbesc şi îmi aduce puţină melancolie în suflet şi în ochi. La fel ca în urmă cu 17 ani, Elena şi Sonia vorbesc de zor despre una şi alta, iar eu le ascult aperent absentă. Din când în când îmi mai adresează câte o întrebare sau îmi cer părerea asupra unui aspect sau altul, mereu chicotind, căci realizează că sunt atentă la ce se discută în jurul meu chiar dacă par cu gândurile departe. Lipsesc din peisaj Ted, Chris, Mark, Steve şi Sable. Au fost şi ei cu ochii pe noi, la fel ca Donna Hart şi cei câţiva profesori care au mai rămas la catedră din colectivul liceului Hudson în vremuri de demult.

M-a tulburat să aflu că nea Mike ne-a părăsit nu demult, urmărind evenimentele sportive de la Londra. Nu a încetat niciodată să spună povestea celor trei fete care au revoluţionat niţel viaţa liceului şi căminului, au făcut minuni în ultima clipă pentru o echipă sportivă a şcolii spre care arăta mereu cu mândrie ca a ajuns mare. Nici cei de la ferma de peste gard nu ne-au uitat, căci nici noi nu am uitat pe nimeni şi mai mereu am dat câte un semn de viaţă.

Mă ridic de la locul meu şi mă îndrept spre colţul însoţitoarelor de zbor. Le fac semn că nu am nevoie de nimic, o las pe Maria Marcu să treacă şi privesc în ansamblu-cândva eram nişte copii la un pas de adolescenţă, astăzi suntem oameni în toată puterea cuvântului care au dat dovadă încă o dată că nu se dezmint şi când zic că fac treaba treabă, aşa este şi strâng cam tot ce înseamnă medalie de aur, dar şi câteva de argint şi bronz.

Ştiu şi sunt conştientă că nici eu nu voi face sport de performanţă la nesfârşit la cel mai înalt nivel, dar la fel de conştientă sunt că deja mi se aşterne drumul pe care îl am de parcurs în faţă. Confirmarea a venit în ultima zi a anului trecut şi în primele zile ale anului 2012, iar lunile care au urmat, au avut şi ele un cuvânt de spus, căci nu mi-a fost uşor ca după o aşa palmă primită de la viaţă să pun pe picioare pe aceia care îşi luaseră prin multă muncă biletul de participare la Olimpiadă şi Jocurile Şagune.

-Aşadar, primul master îl faci în afara „Şaguna”?

-Probabil doar primul an. Măicuţa şi Misha îşi vor copii cât mai mult pe acasă, în jurul lor, Dally. Cred…

Se lasă un moment de tăcere.

 

31decembrie 2011

MOTO: Nu tot ce zboara se mananca si a citi printre randuri este o arata, spun cateva vorbe din popor. Reamintesc ca stilul meu de a scrie cuprinde atat lucruri reale, cat si fictive asadar rog mare atentia in a trage concluzii pripite.

Se pare ca anul 1992 va fi pentru mine anul de referinta la care ma voi intoarce intotdeauna. Este anul in care am lasat copilaria in urma in mod brutal si definitiv, am sarit peste adolescenta si problemele ei, ca sa ajung mai devreme decat ar trebui-adult. Dezvoltarea brusca atat a aspectului uman, cat si a Phoenixului ascuns sub chipul omului in acelasi timp a atras dupa el si dezvoltarea unor puteri prea mari pentru un copil de numai zece ani care a constientizat mult prea devreme ca puterea mintii este foarte periculoasa-cea mai mica ezitare, greseala sau clipa de neatentie pot fi fatale in primul rand pentru posesorul ei indiferent de scopul in care este folosita. Cei multi ii zic magie in lipsa unui alt termen cu care ar putea fi definita.
Bucurandu-ma totusi de anumite atuuri, pot spune ca am reusit sa-mi controlez mintea cu ajutorul instinctului si istetimii in asa fel incat sa nu fiu propriul meu inamic si pericol inainte de a-i pune in pericol pe cei din jurul meu.
Anul 1996 m-a pus in fata Bataliei Sangeroase, batalie care a dat si denumirea Portii Sangerii sau Sangerande, situata langa Casuta Centru. Personal prefer prima denumire. In acel an, am primit in grija Lumea Mortilor. Am trecut printr-un oarecare soc cand am vazut cate vieti pot fi curmate intr-o clipa, dar avea sa ma pregateasca psihic pentru ceea ce avea sa urmeze de-a lungul timpului.
A urmat doi mai tarziu Batalia de la Hogwarts. Prima. Daca Batalia Sangeroasa, prima serioasa la care am luat parte o intuisem destul de bine, aceasta a doua batalie o vazusem cu ochii mintii. Aveam sa aflu unde este situat castelul-scoala in clipa bataliei, in seara zilei de 1 mai 1998, caci unora dintre aparatorii scolii nu le era sortit sa treaca in Lumea Mortilor, ci sa stea in asteptare, in timp ce trupurile lor dormeau intr-o stare de coma mai mult sau mai putin profunda in aripa spitalului sub privirile ingrijorate ale tuturor, asteptand cu teama clipa in care pacientii aveau sa moara sau aveau sa se trezeasca, sa se ridice si sa umble din nou. Daca Albus Dumbledore se afla deja in aceasta stare de asteptare si de coma in mormantul sau, Lupin, Tonks, Alistor Mad Eye Moody, gemenii Weasley sau Severus Snape erau si ei sortiti asteptarii. Dintre ei, Severus a fost cazul cel mai grav, caci Nagini trebuie sa fi fost tare insetat de sange cand si-a infit adanc in carnea lui coltii plini de venin. L-am prins pentru o clipa treaz inainte de-a cadea in coma profunda. Chiar si starea in care se afla, putea sa se opuna Oclumantiei, dar nu a facut-o.
-Nu stiu cum ai reusit sa treci de la spectatorul-martor in randul apartorilor castelului intr-un timp atat de scurt, mi-a spus.
-Am nevoie ca scoala si profesorii ei sa ramana acolo unde le este locul si in stare de functionare, chiar daca profesorii vin si pleaca, unii ies la pensie in timp ce altii le iau locul. Am inca multe de invatat pentru a putea sa-mi controlez cum trebuie mintea si trupul ori nu pot sa ma ajut singura mai mult decat am facut-o pana acum.
-Oare ce puteri zac in tine?…si s-a cufundat intr-o coma foarte profunda.
Din acel moment si pana in martie 2009, nu am mai calcat la vedere in Hogwarts, ci am preferat sa ma strecor nevazuta si sa asist nestiuta in clasele cu coltisoarele cele mai intunecoase din castel.
M-am bucurat sa observ cum fiecare pacient aflat in coma incepe sa se trezeasca, sa se ridice si sa se indrepte fie spre catedra, fie sa-si reocupe locul intre elevii scolii. Severus a ramas ultimul. Multa vreme toata scoala a venit pe rand la capul patului sau si sa intrebe pe Madame Pamfrey ce sanse are cel mai urat si temut profesor al scolii sa se trezeasca. Nu cred ca as fi vrut sa fiu in sosonii bietei femei si sa fac febra musculara ridicand aproape zilnic din umeri nestiind ce sa mai raspund aceleiasi intrebari. Am continuat sa-l veghez din ungherele mintii si sa-l vizitez pe ascuns ori de cate ori am avut ocazia. In ziua in care s-a trezit, vegheam din coltul cel mai intunecat al camerei pe care o ocupa la infirmerie, caci Minerva McGonagall, Alistor Moody si Albus Dumbledore se aflau la capul lui ingrijorati ca e de prea mult timp in aceasta stare si totusi refuza sa decida daca alege moartea sau torturarea actualilor si viitorilor elevi ai scolii.
S-a trezit brusc strigandu-mi numele, in timp ce ma cauta frenetic cu mintea, speriindu-ma chiar si pe mine, mereu prezenta in umbra gandurilor lui. Nu m-am aratat niciodata de cand mi-a permis sa-i intru in marea gandurilor pe care le purta la momentul caderii in coma. Am avut ocazia sa-l cunosc asa cum este el de fapt si de drept, de ce este temut si urat de elevi, de ce se poarta intr-un fel sau altul. Am reusit sa aflu ce este de retinut si unde ar trebui sa-mi vad de oala mea, am reusit sa ma punct la punct cu Potiunile, Aparare impotriva Magiei Negre si cate altele.
Vrand nevrand, am fost nevoita sa ies la lumina, caci nu s-a putut opune lui Dumbledore.
-Asadar, noi suntem domnisoara Nadia, gandeste cu voce tare Albus.
-Da, eu sunt Nadia…Moise, ma prezint cu o oarecare teama vizavi de numele de familie. Sunt in custodia Maicutei Moise pana la implinirea varstei de 18 ani moment in care imi pot schimba numele de familie daca doresc fara a fi nevoie sa ma marit pentru acest lucru.
-Oare ce se ascunde intr-o minte atat de puternica intr-un corp aparent firav care isi ascunde varsta reala atat de bine? se intreaba cu voce tare Moody. N-as trage concluzii de oricare fel ar fi ele daca n-as cunoste-o pe Maicuta Moise destul de bine sa stiu cam ce-i poate pielea si as indrazni sa spun ca nu te-am vazut cand ai intrat in castel, concluzioneaza Moody.
Pe undeva ma simt incoltita, insa rezist privirii lui Dumbledore si pot observa ca profesoara McGonagall intuieste ceva, dar nu are siguranta asupra gandurilor pe care le nutreste. Stie bine sa-si pazeasca gandurile.
-Eu zic sa nu tragem concluzii pripite si sa luam in calcul profetia celei de-a Cincea Case, spune femeia cu voce tare.
-Si eu m-am gandit la asta, Minerva. Dar sa luam loc si sa povestim putin, propune directorul scolii, un refuz nefiind recomandat.
Aflu ca o profetie legata de scoala spune ca va fi o copila venita din  partile „Murgului Maicutei Moise,” masteranda la Colegiul International cu Program Sportiv „Andrei Saguna,” Bucuresti, cu sau fara vreo legatura aparenta cu Maicuta Moise care va aparea de nicaieri in momentul in care se va trezi ultimul cazut in coma in Batalia de la Hogwarts. Acesta fata ce inseala toate aparentele va fi fondatoarea Casei Phoenix, a Cincea Casa a scolii si va face multe din umbra mai mult sau mai putin simtita in  folosul castelului si tot ea va fi cea care va reusi la fondarea propriei case sa atinga record dupa record la examinari. Va fi iubita si temuta atat intre elevi, cat si intre profesori. Va fi mereu acolo unde trebuie si misterul va fi scutul ei de nepatruns. Chiar daca va invata multe din mers alaturi de cei carora le va preda, nu va inceta sa uimeasca oriunde va fi prezenta chiar daca va fi mereu pusa in situatii limita carora nici cei mai experimentati abia daca le pot face fata. Severus tace si asculta cu atentie.
La randul meu, i-am permis sa-mi patrunda in amintiri, asa cum sunt ele de fapt si de drept. Este foarte atent la ceea ce afla, insa nu reuseste sa vada anumite lucruri pe care nici eu nu am siguranta concreta si nici ca umbra este aliatul meu de nadejde. Sunt anumite lucruri pe care fiecare dintre noi prefera sa le tina doar pentru sine insusi.
In prima saptamana a lui martie 2009  am insotit alaturi de Maicuta si Misha (sau Strainul cum mai este cunoscut), un grup de apropiati care au dovedit ca au puteri prea mult timp tinute sub tacere. In acel moment, profetia a inceput sa se contureze. Am fost examinata la sange, atat practic, cat si teoretic. Daca NOV-urile si examenele finale au fost facute in asa fel incat sa transpir un pic si sa ma doara capul, la partea practica, am avut mult de furca mai intai cu Dumbledore si Moody, in timp ce Severus nu m-a iertat deloc. Era si normal, caci el a fost in mare parte cel care m-a invatat cele mai multe despre magie. Nici profesoara McGonagall nu s-a lasat mai prejos avand in vedere eu insami sunt un patronus, plus inca alti patru pe care ii pot produce fara probleme in acelasi timp; subscriu pentru Phoenix, caprioara, gargui, vultur si pantera. Am lasat o multime de oameni fara grai si inca era loc de mai mult.
Cu Severus am facut un adevarat specatol care, insa, ne-a bagat pe amandoi in spital timp de o saptamana. Am ramas suprinsa de cat de profunda este Magia Neagra, ce poate face si, mai ales, ce poate face mintea omului. La un moment dat am dat impresia ca ne vom omori unul pe altul, in timp ce in duelul cu Alistor Moody am folosit blesteme dintre cele mai urate, inclusiv Abracadabra, Imperio, Cruciatus si altele care mai de care mai temute si cam strict interzise de parca era in toi Al Treilea Razboi Mondial.
-Doresc sa-i felicit pe toti care au fost examinati astazi, ati trecut cu brio examenele si, dupa ce se va face o noua sortare a tuturor elevilor datorita celei de-a Cincea Case, vom sarbatori cum se cuvine, spune cu voce tare Albus Dumbledore. Ar fi fost de ajuns si o vorba in soapta in linistea mormantala care se asternuse timpul examinarii practice. Nadia si profesorul Snape sunt rugati sa predea armele la infirmerie abia dupa masa festiva in cinstea noilor elevi si a fondatoarei noii Case, asta daca este cu putinta, evident. Sfatul medicului este rugat sa astepte, multumesc, Madame Pomfrey!
Trebuie sa recunosc ca in acea zi m-am surprins si pe mine de ce pot face. Am putut citi uluirea celor din jurul meu, am putut sa ma vad prin ochii lui Severus in lupta, l-am vazut pe el cat poate trage si de ce este in stare, Moody stiam ca va veni sa ma verifice ca pe un Auror autentic dupa intamplarea din ziua trezirii din coma a lui Severus, McGonagall a avut si dansa felia ei deoarece pot transfigura cei patru Patronusi mobili in animale respectiv pasari reale si inapoi in starea initiala, iar Dumbledore este printre putinii care pot face vraji fara bagheta, ori bagheta cam lipseste dintre rechizitele mele si, respectiv, armanentul din dotarea unui vrajitor. Mi-a fost pus in vedere faptul ca s-ar putea ivi posturi de asistenti sau lectori la diferite materii si, daca as fi interesata, as putea fi intrebata de sanatate.
Mi-a suras ideea de-a ma reintoarce la Hogwarts din cand in cand pentru cateva luni de relativa liniste pe an.
Anul 2010 mi-a adus un dus cald, altul rece si tot asa. In prima parte a anului, am primit diaconatul in ramura catolica a celtilor, ramura ce are la baza Biserica Veche Catolica avand si o tenta de reforma fata de Biserica Catolica a zilelor noastre. Multa vreme am fost singura crestina intre 16 frati si 2 parinti, botezata si miruita la ortodocsi, dar fara prea mare tragere de inima spre cele sfinte vreme indelungata. Nimeni nu a avut nimic impotriva, insa mereu a trebuit sa fiu atenta datorita a ceea ce sunt si ce ascund sub chipul omului.  A doua jumatate a anului a adus 2 decese-spre sfarsitul  lunii august s-a stins singura bunica pe care o stiam, iar 2 luni jumatate mai tarziu s-a stins din viata si un unchi, frate mai mic cu mama adoptiva. De fiecare data am fost anuntata, insa am preferat sa ma rezum doar la politeturile de rigoare.
Am inceput sa simt ape tulburi si nisipuri miscatoare sub talpi. Urat sentiment este nesiguranta zilei de maine si ce-ti aduce. In octombrie am inceput sa frecventez cursurile unei scoli biblice romano-catolice in apropierea casei parintilor adoptivi, insa am mentinut tacerea. M-am prezentat ca un om normal, cu o viata normala, cu ceva ape tulburi, ca tot omul. Am inceput sa simt incantare si placere fata de aceasta ramura catolica, insa nu am uitat niciodata cine si ceea ce sunt.
Am intrat nelinistita in 2011. Prima parte a anului a fost plina de incantare si voie buna-din ianuarie si pana in aprilie, am avut parte de pregatire catehica, a urmat Duminica Floriilor unde s-a putut vedea cu ochiul liber incantarea ce-o purtam in suflet, a inceput Saptamana Patimilor in care am avut parte de prima Spovada urmata de prima Impartasanie, apoi a venit si Noaptea Invierii si a trecut si Pastele. Tot in aceasta perioada, odata cu terminarea primului an scolar, am avut parte de hirotonire ca preot. In prima parte a lunii august, patru dintre surorile mele au facut nunta: Dally cu Tudor, Elena cu Mircea, Antonia cu Robert si, cireasa de pe tort, Sonia cu Mark.
Inainte de a-i putea cununa, au fost nevoiti sa treaca prin Botez, Mir, Spovada si Impartasanie. Aceasta ocazie ne-a unit pe toti cei 16 copii ai Maicutei si ai lui Misha Moise. Cred ca aceasta era ultimul semn de intrebare care plana asupra celor doi de multa vreme, insa nu multa lume a avut urechi sa auda acest lucru. Un pic tragi-comica situatia insa am avut timp sa ne acomodam unul cu altul intr-o saptamana si sa gasim o modalitate de-a tine mai usor legatura. Mda, asta da tupeu sa crezi ca tata are numai fete…multa vreme am ras pe tema asta cu Dally, Sonia, Elena si Antonia ulterior.
Din a doua parte a anului, norii de furtuna ancorati in sufletul meu au devenit atat de numerosi incat era noapte in plina zi. In acea perioda am inceput sa ma inchid in mine si sa dispara orice urma de incantare pe care o aveam la inceput de an. Si nu erau doar probleme avute cu familia adoptiva. Mai era ceva ancorat in intuneric si nu-l puteam vedea sub nicio forma!
Stiam ca este acolo, dar parca orbisem.
Luna decembrie ne-a gasit pe toti la „Murgul Maicutei Moise” cu aceleasi planuri la final de an, dar si cu mici modificari ici si colo; Diana Sandru si Cristina Neriador cu zi de nastere pe 21, urmate de Dorina si Cristi cu zi de nastere pe 25, pe 26  decembrie gemenele Tanase, pe 27 Stefania Endall, pe 28 gemenele Anemona, pe 29 Kathy Chamberline si pe 30 o zi de relaxare pentru a putea sarbatori pe Dally si inceputul noului an cum se cuvine.
Totusi, ultima zi a anului 2011 nu va fi uitata prea usor: micuta petrecere tinuta de Dally intr-un mediu foarte retrans a fost tulburata de Maicuta Moise aratand foarte ingrijorata.
-Hogwarts este pentru a doua oara sub asediu, Cap-de-Mort si Sauron s-au aliat in mod inexplicabil si fac prapad la castel.
-Asta inseamna ca ne va afecta si pe noi in mod direct, spun pe un ton foarte serios. Poarta Sangerie si Casuta Centrul nu sunt doar un punct de trecere intre cei vii si cei morti sau intre Lumea Omnului si Pamantul de Mijloc, sunt si un punct de legatura intre Incuiati sau Non Magici si Magie.
In aceste clipe mi s-a aratat in fata ochilor o victorie grea si scump platita, insa socul avea sa vina in prima zi a anului 2012, zorii zilei aducand cu sine multe cutite adanc infipte in inimi care au dus familii intregi la un pas de destramare.
Pentru prima oara de cand ma stiu am avut parte de un soc atat de puternic incat am pierdut pentru o clipa contactul cu realitatea…ii vedeam pe Tudor, Mircea, Robert in pragul usii dintre Lumea celor Vii si Lumea Mortilor asteptandu-ma. Li s-au alaturat destul de curand Andrei, Iosif si Norbert, alaturi de Brigitta si Bianca si nu realizam ce cauta cei trei cumnati, trei frati si doua surori acolo pana nu mi-am vazut cele trei surori ramase vaduve plangandu-si sotii, o mama plangandu-si copii cazuti in lupta, un tata disperat ca nu este capabil sa faca fata propriei dureri  si ca este incapabil sa-si sustina familia in aceste momente, alaturi de ceilalti frati si surori ramasi in viata, plangandu-si mortii. Ma uitam in lumina rasaritului de soare si ma gandeam ca este doar un vis urat din care voiam sa ma trezesc cat mai repede, dar nu puteam. Madalina, una dintre surorile mele cele mai mici, a reusit sa ma readuca cu picioarele pe pamant:
-De ce ii plangi pe cei plecati din aceasta lume cand ii poti vizita in alta lume oricand?
Asadar ii trebuia un astfel de soc pentru a iesi la iveala darul sau nenorocul de-a pendula intre doua lumi diametral opuse. Pe langa mortii familiei, am mai pierdut inca 15 persoane apropiate mie, insa trei dintre ele au facut cat pentru ceilalti 12-dupa moartea Dashei Domnitzu, din 2002, Constin Gheorghe-sau Coco cum ii spuneam-alaturi de Lissa si Robert Domnitzu mi-au devenit foarte apropiati, considerandu-i ca si cum am fi frate si sora. Mi-am dat seama ca nu degeaba am tras atat cu diferite obiceiuri din tot atatea confesiuni cate gasesti in curtea cimintirului „Anubis” din incinta „Murgului Maicutei Moise” si de ce am primit ca parohie biserica de acolo. Mi-a fost greu sa slujesc singura in fata altarului fiecarui decedat in ritul sau, pe limba sa, in fata unei multimi de oameni care a facut biserica neincapatoare, la fel si curtea cimintirului, blocand un sfert de Bucuresti pe ambele sensuri. Au venit de la rude si apropiati pana la colegi, profesori, cunostinte, au venit oameni dornici sa fie sprijin indoliatilor daca le este permis…o adevarata nebunie!
Nu stiu cum am reusit sa-mi ingrop mortii cu picioarele taiate si cu o voce care  abia daca o puteam stapani…dar stiu ca dupa inmormantare, Maicuta a albit de tot, a slabit intr-atat incat nu o mai recunosti si pare ca face parte din peisajul „Murgului” in timp ce Misha incearca sa-si revina eroic.
-As aprecia daca poti lua pentru o vreme treburile mele si ale mamei tale pe umeri macar pana unul dintre noi isi va reveni cat sa te putem ajuta.
-Doar nu va ganditi sa-mi lasati toata munca voastra de o viata pe maini! In astfel de momente nu este cazul sa luati o asa decezie, dar va pot da o mana de ajutor macar pana se mai linistesc apele. Toti cei aflati in scoala vor merge la Hogwarts?
-Absolut toti veti fi inscrisi la Hogwarts, fiecare dupa nivelul scolar la care este inclusiv tu, Dally, Elena, Sonia si Antonia. E mai bine asa pentru mama voastra. Sper sa nu o luam razna cu totii! Madalina cum se descurca?
Tu in ce stadiu esti cu masterul?
-Invata incet-incet. O las in ritmul ei, stiu mie cat mi-a luat sa invat si nu vreau sa o fortez. In ceea ce priveste masterul pot spune ca deja ma incadrez la asistent sau lector, deci predau. Astept sa vad unde voi fi incadrata.
-Bine, dar sa stii ca „Murgul Maicutei Moise” si Colegiul International cu Program Sportiv „Andrei Saguna” si tot ce tine de ele sunt ale tale din clipa in care te-ai nascut, incheie tata discutia fara drept de apel.
Nu mi-a ramas decat sa incerc sa-mi fac un plan de bataie si sa ma inham la un jug mai mare decat pot duce sperand ca voi reusi sa duc totul la bun sfarsit. Am avut totusi nevoie de aproximativ o luna de pauza si am ales sa plec vreo 3 saptamani departe de Bucuresti, anume in Morteni, Dambovita Am realizat pe 26 martie, cand am venit in Bucuresti si am avut timp sa particip la o bucatica din slujba de Buna Vestire, ca nu pot sta pe termen lung departe de Capitala. Aproape ca am izbucnit in plans la o portiune de cantica atat de draga mie…si care mi-a lipsit mai mult decat credeam.
Si tot nu m-am intors in Casuta Centru, oprindu-ma in apropiere pentru o vreme la cineva in gazda, pe strada Agricultorilor. Nu voi zabovi multa vreme aici. Nu-mi place felul de a fi al gazdei si cu cat o iau mai repede din loc cu atat este mai bine. Nu mi se pare normal sa platesti niste bani de care nu prea beneficiezi de mare lucru, in conditiile in care sunt bani munciti. Poate ar fi cazul sa ma intorc inapoi in coltul meu de lume si sa ma ocup de ceea ce am de facut.
Mi-am gasit totusi mama si tatal mai bine, mai impacati, in timp ce familia incepe sa se adune unul cate unul. Este semn ca fiecare incepe sa accepte piederile suferite si sa se intoarca unde ii este locul. Timpul le rezolva pe toate mai devreme sau mai tarziu.
Acum am reusit sa inteleg de ce Paun a ramas in preajma mea o vreme chiar si dupa ce-a luat decizia sa ia o pauza de odihna dupa atatia ani, in timp ce Severus mi-a fost mereu alaturi cu gandul.
-Esti un adevarat balsam pentru ranile adanci care par a nu se vindeca niciodata. Sper ca vei gasi in drumul tau pe cineva care sa te merite si sa aiba acelasi efect asupra ta precum ai tu asupra altora, mi-a spus inainte de-a parasi eu Bucurestiul. De asemenea, nu cred ca mi-as permite macar sa visez…
-Speram sa nu te lovesti de culoarea albastra a sangelui care imi acorda statutul de Domnita. Stiu ca n-am ce-i face si nu prea pot s-o intorc din condei, dar iti spun sincer ca prefer sa fiu un om normal cu un comportament normal. Am preferat sa raman omul din umbra care actioneaza doar la nevoie, altfel doar priveste, intelege si actioneaza in functie de situatie dupa ce trage conclziile de rigoare.
-Cand te voi vedea din nou? ma intreaba respectandu-mi dorinta de a pleca o vreme departe de tot acest cosmar care pare ca nu se mai termina.
-Stii prea bine ca ti-am fost mereu alaturi din 1998 incoace indiferent de situatie sau de starea mea de spirit.
-Altul este sensul intrebarii…
-Banuiam asta, insa vad ca nu-mi merge sa fiu rautacioasa cu tine. Vei stii singur momentul in care voi putea indura prezenta cuiva in jurul meu altfel decat pentru un sfat sau altfel de probleme. Te-as ruga sa inveti sau sa furi de la Paun cat poti si sa te gandesti bine. Viata alaturi de mine nu este tocmai usoara-ai observat ca sunt o fire solitara, tacuta in cea mai mare parte a timpului si nu iti pot cere sa te inhami la ceea ce mi-a fost lasat sa administrez temporar sau imi va fi mostenire.
-Bine, daca tu consideri ca este mai bine asa, asa vom face.
Am fost surprinsa ca n-a ripostat, insa pot spune ca un om ca el mai rar gasesti in zilele noastre si a fost un elev foarte bun fata de Paun. A constientizat de-a lungul timpului ca este capabil sa-mi fie alaturi: a inteles ca am supravietuit cancerului de 3 ori-o boala care poate reveni oricand si ma poate ucide fara drept de apel, am avut parte de o dezvoltare integrala si deodata, trebuie sa port permanent o masca fata de oameni, ca ma indrept vertiginos spre a ramane cu o legenda in administrare si ca sunt o fire care am renuntat de multa vreme la mine, imbatranind incet dar sigur din februarie 1991-la aproape 9 ani, mi-am pierdut bunicul din partea tatalui adoptiv, practic luandu-ma cu el in mormant. Cam la un an distanta, am inceput sa ma dezvolt prea brusc si prea rapid…mintea unui adult incepea sa fie pe masura trupului de copil in plina dezvoltare. Au urmat multe episoade care m-au imbatranit peste masura si totusi nu am cedat…am devenit o batranica in trupul unei tinere care, mental, este prea batrana pentru a se mai incadra intre tinerii de-o varsta cu ea. Bineinteles ca timpul nu este pierdut sa renunt la „baba-batrana” cum imi place mie sa zic, insa trebuie sa si vreau acest lucru…
Un scurt survol deasupra Hogwarts si „Murgul Maicutei Moise” mi-a dat de inteles ca viata incepe sa-si reia cursul normal, insa mormintele celor care m-au deramat psihic prin disparitia lor dintre cei vii sunt cutite infipte in rani inca in deschise si dureroase. O data in viata va trebui sa fiu putin egoista si sa-mi fiu propriul balsam…

%d blogeri au apreciat asta: