Ape calme

MOTO: Am avut timp sa ma gandesc la faptul ca aceia care imi citesc randurile blogului tind sa judece ceea ce strecor printre randuri, insa nu ma pot lupta cu acest aspect-fiecare crede ce doreste, insa repet „realitate si fictiune printre randuri.”

A trecut aproape o luna de la ultima batalie din fata Portii Sangerii-perioada in care am preferat sa vizitez pentru ultima oara locuri care mi-au fost dragi mie in lumea de dincolo de Portile Curtii Piramidei.

E adevarat ca au fost cateva coltisoare in care m-am simtit bine si m-am regasit insa cum cu o floare nu se face primavara, asa am mers intotdeauna acolo unde a fost nevoie de mine mai mare dar nu inainte de a cantari daca pretul cerut suporta si consecintele, daca se merita sacrificiul.

Sunt constienta ca Robert, care a implint cu 2 zile inaintea bataliei 63 de ani a primit o palmuta urata in acea noapte nesttind daca sora lui va supravietui, Andrei a stat si el cu un ghimpe urat in coaste de ziua lui. Marlena, la cei 6 anisori ai sai ar putea sa fi intuit ceva, dar, dintre toti, Misha a avut cel mai amar gust pe limba dintre toti.

Orisicat, as zice, Neridor a dat de veste ca locul meu nu este inca intre cei din Lumea lui de Dincolo, dar cine sa creada pe el? Oamenii? Poate, dar dwarfii nici gand, nu inca, dar…Severus si Madalina, cu care am o legatura aparte, n-au confirmat decesul, Sonia si Becca nu simt golul lasat de sora lor geamana teoretic decedata, iar lipsa unui corp intre cei morti ii duce pe toti cu gandul la Thrain si lipsa lui intre cei macelariti la un moment dat.

O vreme, cum spuneam, am lasat lumea sa fiarba binisor la foc mic si stiu ca ar trebui sa imi fie rusine, pentru a putea sa ma despart de ultimile ramasite ale unei lumi care chiar daca mi-a facut bine la un moment dat, a ajuns sa imi faca mai mult rau decat bine acum. Ca mai scot nasul in acea lume in mod sporadic mai mult de nevoie decat de voie, atunci pot spune ca am socotelile incheiate in proportie de 90%.

Si daca aceste socoteli au cam fost incheiate, atunci am hotarat sa imi fac simtita prezenta: mai intai la padocuri unde, nazurosul meu Whitestar, a inteles ca stapana lui este cu ceva treaba departe de el si a fost extrem de cumintel. Nea Gheo, care oricat de pensionar ar fi, nu are stare acasa si nu se abtine niciodata sa apostrofeze ca magarusul ratacit in ceata apare de nicaieri ca o stihie a naturii numai buna sa sperie pe cei din jur, asa, pe nepusa masa.

-Si ce scarmaneala buna ti-ar trebui tie, Domnita…bine, fie, Conita, ca pui omu asa pe jar!

Stie el, Nea Gheo, ca oricat de bine m-ar sti el pe minte, nu voi inceta niciodata sa il uimeasca.

Murgul Soniei intelege ca stapana lui nu-i cu mine, dar se arata dornic sa ne insoteasca. Nu ca ar fi prima oara cand ar iesi cu mine si Whitestar la plimbare, cu sau fara Nea Gheo ca insotitor in locul Soniei.

Aflu cu ocazia asta ca apele sunt relativ calme in „Murg”, lumea isi cam vede de treaba, dar tare s-ar dori sa se stie de capul meu. Nu ca asta ar fi o problema, pentru ca am lasat totul in ordine inainte de batalie. Imi voi face simtita prezenta si intre ai mei cat de curand, insa cea care va scanci totusi ceva, va fi poate, chiar Sonia, caci il suna pe Nea Gheo sa intrebe de cei doi cai care nu dispar ei asa, cu de la sine putere, dar se linisteste cand afla ca sunt cu dansul, dar nu afla nimic de mine. Daca sor`mea banuieste ceva, nu da de inteles nimc si nici vocea nu o tradeaza.

Dupa plimbarea de seara, stiu ca trebuie sa imi spal cumva obrajorul fata de de cei care si-au avut ziua de nastere de curand si carora le-am umbrit bucuria.

Si am inceput sa pun la copt bezea pentru tort. Partea mai dificila a fost ca mi-am pus in minte sa personalizez tortul pentru fiecare in parte. Pentru Marlena si Robert a fost usor: un tort pentru amandoi impartit jumi-juma, frateste, fiecare cu partea lui.

Andrei a avut parte de tortul lui, pentru Carmen si Brandusa, care inca sunt componente ale lotului de volei senioare, un tort impartit frateste si aici, fiind nascute la 3 zile una de cealalta, Luana o sa puna ceva grame pe ea, caci i-am facut un tort exact pe gustul ei stiind cat de mult ii place cu martipan in loc de galzura uzuala, in timp ce nepoate Keilani si Misha au fost nevoiti sa imparta un tort, caci niciunul nu se poate hotari cum e bezeaua mai buna: cu ciocolata alba sau cu ciocolata neagra, amaruie. Asadar, jumi-juma.

Dupa livrarea dulciurilor, primesc un mesaj tipic pe telefonul mobil: „Bun rau, dar te man`c de vie cand oi pune mana pe tine!”

De la o singura persoana putea sa vina, insa tac chitic si-mi rad in barba cu Nea Gheo. Stie si el cine ar putea fi expeditorul mesajului. Nu raspund provocarii.

Copil ascultator fata de un om cu trei fire de par alb ramase in cap, ne intoarcem la padocuri. Ducem caii inaintru, un rand de tesalat, apa si hrama cu paturi pe spate, ca s-a cam lasat frigul. Observ ca batranul face un pas inapoi cand da sa iasa si-mi arunca o privire ingrozita.

-Conita, e grava treaba. Cred ca te cam asteapta artileria grea cu pregatita de atac.

Asa cum ma asteptam, fiecare dintre rasfatatii cu tort simte nevoia sa-si spuna parerea legat de absenta mea si tot felul de idei trecute prin cap cand ia-ma de unde nu-s si nicio veste. Am fost iertata de tirul cu bezea cand mi s-a vazut fata supta si cenusie si s-au simtit frisoanele care imi strabateau corpul cu regularitate. Tre sa recunosc ca mi-a iesit bine ceea ce am copt o noapte intreaga aproape.

Galadhriel a linistit pe toti zicand ca imi voi reveni din epuizarea fizica, apoi ne putem bate cu tort daca dorim. Totusi, ar merge si pentru Domnia Sa o cana cu vin fiert si scortisoara si un coltisor cald.

O baie fierbinte, vinul cu scortisoara, inconjurata de ai mei, Paun cu ambii ochi pe mine si o noapte de somn neintors bun, mi-au scos pamantiul din obraji, ochii au iesit din fundul orbitelor si albul lor s-a limpezit. Cumva, stiam ca Dally trimisese mesajul de pe telefonul tatei, caci e fana bezea de mana mea si mereu ma ia de urechi daca nu iese bine. Pune degetul exact pe buba. Si nu s-a inselat niciodata.

Ulterior, am aflat ca a trecut si Tornstenn sa ma vada in timp ce dormeam. A crescut mult si s-a facut cat un munte ingrozind pe multi care-l stiam la un metru jumate, dar si asa era voinic, fara pic de grasime pe el. Am putut presupune ca Paun i-a permis sa ma vada, finalul bataliei lamurind multe.

-Fata draga, acu ca ti-ai mai revenit o idee, trebuie sa te pun in tema ca ma doare capul rau de pe urma ta. Nici eu, nici mama ta, nu mai scapam de petitori. Si e bataie mare pe capul tau.

-Rezolvam imediat-il scurtam si-l dam…

-Pfui, oare la ce puteam sa ma astept?!

-Taica-al meu, oare nu te-ai obisnuit ca n-am niciodata toti sacii in caruta, stolul de pasari acasa si toata tigla pe acoperis?

-Mda, mai uit si eu, deh, varsta! Ce sa mai, om batran…

-Dar stiu ca cineva s-a trezit din morti, isi face Maicuta simtita prezenta insotita de Torstenn, lordul Elrond, Galadhriel, Ulmo si Paun. Tony, Robert…

-Stim, Maicuta, raspunde Robert pentru el si pentru Tony, nu-i lasam pe juniori s-o oboseasca prea tare. Pana si tripletii stiu sa stea cuminti, daca nu, ii despartim de Nadia.

-N-ai ce le zice, daca ei inteleg atata lucru, intervine Billy.

-Inteleg pentru ca au simturile foarte ascutite si o cam stiu pe pielicica lor. O constientizeaza.

-Dar stiu ca te-ai facut cat un munte, Tornstenn, zic masurandu-l din cap pana in pcioare. Bratul ce-ti face?

-E aproape vindecat, fac antrenamente usoare. N-as mai vrea o asa sperietura niciodata, cred?!

-Inseamna ca inca nu ma cunosti?!

-Presupun ca ar trebui…

-Maicuta, Misha spune ca-l doare capul. Si ca bantuie lumea cu petitul pe aci? Se marita careva din surorile mai mici potrivite ca varsta si eu nu stiu?

-Copil rau, de capul tau e vorba!

-Ziceam si eu ca ma scutiti de-a mai duce munca de lamurire.

-Noi stim, copila, ca tu stii ce-i mai bine pentru tine si noi nu ne putem amesteca in gandurile tale, dar nu scapam de petitori.

-Am si pentru asta o idee pentru ca stiu ca sunt vanata datorita statutului meu chiar daca am succesoare pe tron, stiu ca dau multe fantezii domnilor noaptea, insa idealul meu in viata nu este sa fiu mireasa, o mama cu casa plina de copii, sa stau intretinuta acasa si sa fiu sluj noaptea in patul sotului meu. Dar cum cu nebunii nu te pui, stiu cum pot sa le traduc mesajul pe limba lor si or sa se rasgandeasca ei singurei. Totusi, n-as mai astepta ca cineva anume sa lase sa treaca inca 20 de ani sa inceapa sa devina extrem de gelos cu ghilimelele de rigoare, dar constient la ce se inhama. Si stie ca nu cer marea cu sarea doar nu ne-am cunsocut ieri sau azi. Si nu-ti mai rade in barba ca ramai fara ea! Of, nu gasesc niciodata o penseta cand am nevoie de ea! Pfui!

-Trebusoara de fite penseta asta, sor`meo!

-Vine ea ziua ta, Dally! Vezi otrava si arsenic frumos dichisite pe tort, ce zici tu? Numa bune de pus pe limbuta, ca doar ti-o ploua in gura, zic?!

-Nadia, de altfel, pai?! Vaz io de tronul meu acolo, ca nu`s in stare sa fac ce faci tu, dar numa sa te dai jos din pat odata.

-Uite asa s-a invatat lumea cu narav, oare de ce sa ma mai mir?

Stiu si sunt constienta ca decizia luata in acele ultime clipe al bataliei, ultimul drum la pas in lumea exterioara curtii, discutia din aceasta seara, deciziile luate de-a lungul anilor din momentul in care am vazut limpede ce ma facea sa fiu diferita de cei din jurul meu, toate m-au indreptat spre acasa, spre curtea Piramidei „Murgul Maicutei Moise,” spre Poarta Sangerie si dincolo de ea, intr-o lume care atata timp a hibernat pe masura ce timpul trecea pana cand a inceput sa revina la viata odata cu venirea mea pe lume. Si daca am fost rotita care a pus totul in miscare, putin imi pasa ca mi se da toata stima si mandria pentru tot, am facut ceea ce am considerat ca este mai bine, am indreptat lucrurile acolo unde gresit si mi-am asumat greselile facute invatand din ele, am constientizat ca va trebui sa ma invat pe mine sa-i pot invata si pe altii ca mine cand va veni timpul, sa nu uit trecutul si sa inteleg prezentul ca viitorul sa fie bun si linistit cat se poate.

Padure fara uscaturi nu va fi niciodata pe fata pamantului, insa fiecare stie mai bine ce-si doreste de la viata si trebuie sa stie ca trebuie atentie sporita la ce ne dorim ca sa nu ne miram ca ni se intampla si cum ne asternem, asa dormim.

Stiu si sunt contienta, din nou, ca multa vreme voi avea de tras, voi mai pica din picioare pe nepusa masa, dar stiu ca incet-incet voi primi ajutor pe masura ce vom invata fiecare foarte bine felia lui si cum putem sa-i ajutam pe cei din jur, degrevand, insa nu stiu cati vor rezista asa cum rezist eu. Nu toti sunt la fel ca mine asa cum doua picaturi de apa nu seamana intre ele.

Poate ca s-au dezvaluit anumite lucruri in aceasta perioada, poate ca semnalul de alarma a fost tras ca epuizarea mi se citeste pe fata, uneori, se simte, dar este la fel ca furtunile de vara care apar din senin, de nicaieri.

Stiu si sunt constienta ca intre ai mei am un mic ajutor, fiecare dupa puterile lui, insa va mai trece vreme pana va veni pe lume un altul ca mine, dar nu va fi de la mine, caci de multa vreme mi-am luat gandul de la copiii pe care nu-i voi avea niciodata si stiu ca oricat de mult as trai in mijlocul celor mici, unde ma simt bine, povara neamului meu, pe care o port pe umeri singura, va ramane doar a mea. Chiar si dupa ce vremea mea in lumea celor vii va ajunge la final.

Am plecat capul acestei poveri stiind ca este a mea sa o duc la final, insa am mai primit si altele cu draga inima cand nimeni altcineva nu le mai facea fata si am invatat sa vad de rostul meu si alor mele, dar nu tot din tarlaua mea se stie si acest va fi al meu va merge cu mine in mormant.

Ape calme

MOTO: Am avut timp sa ma gandesc la faptul ca aceia care imi citesc randurile blogului tind sa judece ceea ce strecor printre randuri, insa nu ma pot lupta cu acest aspect-fiecare crede ce doreste, insa repet „realitate si fictiune printre randuri.”

A trecut aproape o luna de la ultima batalie din fata Portii Sangerii-perioada in care am preferat sa vizitez pentru ultima oara locuri care mi-au fost dragi mie in lumea de dincolo de Portile Curtii Piramidei.

E adevarat ca au fost cateva coltisoare in care m-am simtit bine si m-am regasit insa cum cu o floare nu se face primavara, asa am mers intotdeauna acolo unde a fost nevoie de mine mai mare dar nu inainte de a cantari daca pretul cerut suporta si consecintele, daca se merita sacrificiul.

Sunt constienta ca Robert, care a implint cu 2 zile inaintea bataliei 63 de ani a primit o palmuta urata in acea noapte nesttind daca sora lui va supravietui, Andrei a stat si el cu un ghimpe urat in coaste de ziua lui. Marlena, la cei 6 anisori ai sai ar putea sa fi intuit ceva, dar, dintre toti, Misha a avut cel mai amar gust pe limba dintre toti.

Orisicat, as zice, Neridor a dat de veste ca locul meu nu este inca intre cei din Lumea lui de Dincolo, dar cine sa creada pe el? Oamenii? Poate, dar dwarfii nici gand, nu inca, dar…Severus si Madalina, cu care am o legatura aparte, n-au confirmat decesul, Sonia si Becca nu simt golul lasat de sora lor geamana teoretic decedata, iar lipsa unui corp intre cei morti ii duce pe toti cu gandul la Thrain si lipsa lui intre cei macelariti la un moment dat.

O vreme, cum spuneam, am lasat lumea sa fiarba binisor la foc mic si stiu ca ar trebui sa imi fie rusine, pentru a putea sa ma despart de ultimile ramasite ale unei lumi care chiar daca mi-a facut bine la un moment dat, a ajuns sa imi faca mai mult rau decat bine acum. Ca mai scot nasul in acea lume in mod sporadic mai mult de nevoie decat de voie, atunci pot spune ca am socotelile incheiate in proportie de 90%.

Si daca aceste socoteli au cam fost incheiate, atunci am hotarat sa imi fac simtita prezenta: mai intai la padocuri unde, nazurosul meu Whitestar, a inteles ca stapana lui este cu ceva treaba departe de el si a fost extrem de cumintel. Nea Gheo, care oricat de pensionar ar fi, nu are stare acasa si nu se abtine niciodata sa apostrofeze ca magarusul ratacit in ceata apare de nicaieri ca o stihie a naturii numai buna sa sperie pe cei din jur, asa, pe nepusa masa.

-Si ce scarmaneala buna ti-ar trebui tie, Domnita…bine, fie, Conita, ca pui omu asa pe jar!

Stie el, Nea Gheo, ca oricat de bine m-ar sti el pe minte, nu voi inceta niciodata sa il uimeasca.

Murgul Soniei intelege ca stapana lui nu-i cu mine, dar se arata dornic sa ne insoteasca. Nu ca ar fi prima oara cand ar iesi cu mine si Whitestar la plimbare, cu sau fara Nea Gheo ca insotitor in locul Soniei.

Aflu cu ocazia asta ca apele sunt relativ calme in „Murg”, lumea isi cam vede de treaba, dar tare s-ar dori sa se stie de capul meu. Nu ca asta ar fi o problema, pentru ca am lasat totul in ordine inainte de batalie. Imi voi face simtita prezenta si intre ai mei cat de curand, insa cea care va scanci totusi ceva, va fi poate, chiar Sonia, caci il suna pe Nea Gheo sa intrebe de cei doi cai care nu dispar ei asa, cu de la sine putere, dar se linisteste cand afla ca sunt cu dansul, dar nu afla nimic de mine. Daca sor`mea banuieste ceva, nu da de inteles nimc si nici vocea nu o tradeaza.

Dupa plimbarea de seara, stiu ca trebuie sa imi spal cumva obrajorul fata de de cei care si-au avut ziua de nastere de curand si carora le-am umbrit bucuria.

Si am inceput sa pun la copt bezea pentru tort. Partea mai dificila a fost ca mi-am pus in minte sa personalizez tortul pentru fiecare in parte. Pentru Marlena si Robert a fost usor: un tort pentru amandoi impartit jumi-juma, frateste, fiecare cu partea lui.

Andrei a avut parte de tortul lui, pentru Carmen si Brandusa, care inca sunt componente ale lotului de volei senioare, un tort impartit frateste si aici, fiind nascute la 3 zile una de cealalta, Luana o sa puna ceva grame pe ea, caci i-am facut un tort exact pe gustul ei stiind cat de mult ii place cu martipan in loc de galzura uzuala, in timp ce nepoate Keilani si Misha au fost nevoiti sa imparta un tort, caci niciunul nu se poate hotari cum e bezeaua mai buna: cu ciocolata alba sau cu ciocolata neagra, amaruie. Asadar, jumi-juma.

Dupa livrarea dulciurilor, primesc un mesaj tipic pe telefonul mobil: „Bun rau, dar te man`c de vie cand oi pune mana pe tine!”

De la o singura persoana putea sa vina, insa tac chitic si-mi rad in barba cu Nea Gheo. Stie si el cine ar putea fi expeditorul mesajului. Nu raspund provocarii.

Copil ascultator fata de un om cu trei fire de par alb ramase in cap, ne intoarcem la padocuri. Ducem caii inaintru, un rand de tesalat, apa si hrama cu paturi pe spate, ca s-a cam lasat frigul. Observ ca batranul face un pas inapoi cand da sa iasa si-mi arunca o privire ingrozita.

-Conita, e grava treaba. Cred ca te cam asteapta artileria grea cu pregatita de atac.

Asa cum ma asteptam, fiecare dintre rasfatatii cu tort simte nevoia sa-si spuna parerea legat de absenta mea si tot felul de idei trecute prin cap cand ia-ma de unde nu-s si nicio veste. Am fost iertata de tirul cu bezea cand mi s-a vazut fata supta si cenusie si s-au simtit frisoanele care imi strabateau corpul cu regularitate. Tre sa recunosc ca mi-a iesit bine ceea ce am copt o noapte intreaga aproape.

Galadhriel a linistit pe toti zicand ca imi voi reveni din epuizarea fizica, apoi ne putem bate cu tort daca dorim. Totusi, ar merge si pentru Domnia Sa o cana cu vin fiert si scortisoara si un coltisor cald.

O baie fierbinte, vinul cu scortisoara, inconjurata de ai mei, Paun cu ambii ochi pe mine si o noapte de somn neintors bun, mi-au scos pamantiul din obraji, ochii au iesit din fundul orbitelor si albul lor s-a limpezit. Cumva, stiam ca Dally trimisese mesajul de pe telefonul tatei, caci e fana bezea de mana mea si mereu ma ia de urechi daca nu iese bine. Pune degetul exact pe buba. Si nu s-a inselat niciodata.

Ulterior, am aflat ca a trecut si Tornstenn sa ma vada in timp ce dormeam. A crescut mult si s-a facut cat un munte ingrozind pe multi care-l stiam la un metru jumate, dar si asa era voinic, fara pic de grasime pe el. Am putut presupune ca Paun i-a permis sa ma vada, finalul bataliei lamurind multe.

-Fata draga, acu ca ti-ai mai revenit o idee, trebuie sa te pun in tema ca ma doare capul rau de pe urma ta. Nici eu, nici mama ta, nu mai scapam de petitori. Si e bataie mare pe capul tau.

-Rezolvam imediat-il scurtam si-l dam…

-Pfui, oare la ce puteam sa ma astept?!

-Taica-al meu, oare nu te-ai obisnuit ca n-am niciodata toti sacii in caruta, stolul de pasari acasa si toata tigla pe acoperis?

-Mda, mai uit si eu, deh, varsta! Ce sa mai, om batran…

-Dar stiu ca cineva s-a trezit din morti, isi face Maicuta simtita prezenta insotita de Torstenn, lordul Elrond, Galadhriel, Ulmo si Paun. Tony, Robert…

-Stim, Maicuta, raspunde Robert pentru el si pentru Tony, nu-i lasam pe juniori s-o oboseasca prea tare. Pana si tripletii stiu sa stea cuminti, daca nu, ii despartim de Nadia.

-N-ai ce le zice, daca ei inteleg atata lucru, intervine Billy.

-Inteleg pentru ca au simturile foarte ascutite si o cam stiu pe pielicica lor. O constientizeaza.

-Dar stiu ca te-ai facut cat un munte, Tornstenn, zic masurandu-l din cap pana in pcioare. Bratul ce-ti face?

-E aproape vindecat, fac antrenamente usoare. N-as mai vrea o asa sperietura niciodata, cred?!

-Inseamna ca inca nu ma cunosti?!

-Presupun ca ar trebui…

-Maicuta, Misha spune ca-l doare capul. Si ca bantuie lumea cu petitul pe aci? Se marita careva din surorile mai mici potrivite ca varsta si eu nu stiu?

-Copil rau, de capul tau e vorba!

-Ziceam si eu ca ma scutiti de-a mai duce munca de lamurire.

-Noi stim, copila, ca tu stii ce-i mai bine pentru tine si noi nu ne putem amesteca in gandurile tale, dar nu scapam de petitori.

-Am si pentru asta o idee pentru ca stiu ca sunt vanata datorita statutului meu chiar daca am succesoare pe tron, stiu ca dau multe fantezii domnilor noaptea, insa idealul meu in viata nu este sa fiu mireasa, o mama cu casa plina de copii, sa stau intretinuta acasa si sa fiu sluj noaptea in patul sotului meu. Dar cum cu nebunii nu te pui, stiu cum pot sa le traduc mesajul pe limba lor si or sa se rasgandeasca ei singurei. Totusi, n-as mai astepta ca cineva anume sa lase sa treaca inca 20 de ani sa inceapa sa devina extrem de gelos cu ghilimelele de rigoare, dar constient la ce se inhama. Si stie ca nu cer marea cu sarea doar nu ne-am cunsocut ieri sau azi. Si nu-ti mai rade in barba ca ramai fara ea! Of, nu gasesc niciodata o penseta cand am nevoie de ea! Pfui!

-Trebusoara de fite penseta asta, sor`meo!

-Vine ea ziua ta, Dally! Vezi otrava si arsenic frumos dichisite pe tort, ce zici tu? Numa bune de pus pe limbuta, ca doar ti-o ploua in gura, zic?!

-Nadia, de altfel, pai?! Vaz io de tronul meu acolo, ca nu`s in stare sa fac ce faci tu, dar numa sa te dai jos din pat odata.

-Uite asa s-a invatat lumea cu narav, oare de ce sa ma mai mir?

Stiu si sunt constienta ca decizia luata in acele ultime clipe al bataliei, ultimul drum la pas in lumea exterioara curtii, discutia din aceasta seara, deciziile luate de-a lungul anilor din momentul in care am vazut limpede ce ma facea sa fiu diferita de cei din jurul meu, toate m-au indreptat spre acasa, spre curtea Piramidei „Murgul Maicutei Moise,” spre Poarta Sangerie si dincolo de ea, intr-o lume care atata timp a hibernat pe masura ce timpul trecea pana cand a inceput sa revina la viata odata cu venirea mea pe lume. Si daca am fost rotita care a pus totul in miscare, putin imi pasa ca mi se da toata stima si mandria pentru tot, am facut ceea ce am considerat ca este mai bine, am indreptat lucrurile acolo unde gresit si mi-am asumat greselile facute invatand din ele, am constientizat ca va trebui sa ma invat pe mine sa-i pot invata si pe altii ca mine cand va veni timpul, sa nu uit trecutul si sa inteleg prezentul ca viitorul sa fie bun si linistit cat se poate.

Padure fara uscaturi nu va fi niciodata pe fata pamantului, insa fiecare stie mai bine ce-si doreste de la viata si trebuie sa stie ca trebuie atentie sporita la ce ne dorim ca sa nu ne miram ca ni se intampla si cum ne asternem, asa dormim.

Stiu si sunt contienta, din nou, ca multa vreme voi avea de tras, voi mai pica din picioare pe nepusa masa, dar stiu ca incet-incet voi primi ajutor pe masura ce vom invata fiecare foarte bine felia lui si cum putem sa-i ajutam pe cei din jur, degrevand, insa nu stiu cati vor rezista asa cum rezist eu. Nu toti sunt la fel ca mine asa cum doua picaturi de apa nu seamana intre ele.

Poate ca s-au dezvaluit anumite lucruri in aceasta perioada, poate ca semnalul de alarma a fost tras ca epuizarea mi se citeste pe fata, uneori, se simte, dar este la fel ca furtunile de vara care apar din senin, de nicaieri.

Stiu si sunt constienta ca intre ai mei am un mic ajutor, fiecare dupa puterile lui, insa va mai trece vreme pana va veni pe lume un altul ca mine, dar nu va fi de la mine, caci de multa vreme mi-am luat gandul de la copiii pe care nu-i voi avea niciodata si stiu ca oricat de mult as trai in mijlocul celor mici, unde ma simt bine, povara neamului meu, pe care o port pe umeri singura, va ramane doar a mea. Chiar si dupa ce vremea mea in lumea celor vii va ajunge la final.

Am plecat capul acestei poveri stiind ca este a mea sa o duc la final, insa am mai primit si altele cu draga inima cand nimeni altcineva nu le mai facea fata si am invatat sa vad de rostul meu si alor mele, dar nu tot din tarlaua mea se stie si acest va fi al meu va merge cu mine in mormant.

Generatii II

Asadar, ca orice parinte, Maicuta si Misha au incercat sa fie ce-au considerat ei ca este mai bine pentru fiecare dintre noi, copiii lor.

Pe undeva, soarta si-a cam facut de cap pe seama lor, caci foarte tarziu si-au dat seama care dintre copii avea sa fie cel insemnat, intr-un fel de a spune. Poate ca a fost mai bine asa, deoarece fiecare dintre noi avea sa se formeze in felul sau.

Afirm acest lucru deoarece s-a simtit cand ne-am adunat toti sub acoperisul casei parintesti-cei ramasi acasa aveau sa ne ajute sa ne obisnuim cu viata din Piramida, iar noi aveam sa aducem un suflu nou. Ma bucura faptul ca am reusit sa ne acomodam unii cu altii si sa invatam unii de la altii in scurt timp.

De altfel, nu degeaba simteam ca sunt urmarita de ochi din umbra, insa nu ma asteptam la nea Gheo sa fie chiar asa vigilent chiar daca in cativa ani aveam sa incep sa-l cunosc binisor si sa stiu cand glumeste, cand e serios si cand treaba e treaba. Curios lucrur este faptul ca niciodata pe Severus nu l-am simtit ca pe un junghi in coaste, daca imi permiteti, ci ca pe o senzatie de liniste.

In momentul in care Maicuta a terminat de povestit, s-a lasat o tacere vecina cu linistea din cimintirul de care inca ai mei inca se sperie si inca rau. Nu o sa reusesc sa inteleg de ce au acest sentiment insa poate voi afla vreodata cand s-or lamuri si ei.

-Asadar fac nazbatii de mica, sa inteleg? E ceva care ar mai trebui sa stiu despre mine?

-Cred ca o sa ne uimesti pana in cea din urma clipa, imi raspunde Misha. Ai fost mereu cea care, desi mereu in pericol, ai facut ce-ai facut si ai reusit sa te pazesti si pe tine si pe noi, intr-un final.

Oare or stii ei toti ca nu-i chiar asa si de cate ori am fost si cu al doilea pas in Lumea Mortilor, dar ceasul nu-mi batuse inca? Nu cred ca vor stii niciodata, iar seniorul Elrond, chiar daca a vazut-o , iar Galadriel a simtit-o, nu cred ca fie au constientizat, fie tin pentru ei.

In concluzie, sunt cea care avea sa va puna pe toti sub semnul intrebarii inca de cand am venit pe lume, fie ca dintre voi erau deja in viata, fie ca mi-ati urmat ca varsta. As zice ca fratii mai mari au dat pentru o vreme de inteles ca Maicuta va naste doar baieti, iar fetele nu vor vi o alinare pentru dansa cand nu va mai putea. As fi tare curioasa daca vom trai sa vedem ca maica noastra nu va mai putea sau se va prabusi pur si implu?! Cred ca acest lucru il pot afirma si despre Misha, caci trage in ultima vreme de atata timp alaturi de Maicuta.

Nu as vrea sa par rautacioasa.

Pot spune ca desi nu imi amintesc foarte multe despre ceea ce s-a intamplat inainte de 1988, vise si banuieli am.

De ce spun 1988?

A fost anul in care m-am rupt de casa vreo saptamana pentru a face cunostinta prima oara cu un spital. Cel de oftamologie. Strabism de cand ma stiu si, da, puteti sa radeti, ma uit crucis cand imi sunt foarte obositi ochii, dar n-ati observat niciunul. Acu ca v-am spus, sigur o sa trageti cu ochiul…niciodata n-ar fi prea tarziu. Tony stiu ca s-a gandit ca sunt de fita, dar nu.

Tot in acel an, am avut si primul deces de care sunt constienta in familia gazda-strabunica. Nu mai stiu cati ani avea, dar tin minte ca nu prea mai stia ce face si ne mai trezea in toiul noptii mai mereu in ultima parte a vietii.

A urmat a doua internare in vara anului 1989. Dupa ce mi-am revenit, am petrecut ultima parte a verii in batatura bunicilor din partea mamei. N-am apucat sa incep clasa I acolo, desi asta ar fi vrut mama. Adesea am auzit-o spunand ca i-a fost greu sa tina casa si sa aiba grija de toata lumea. Un lucru care imi revine uneori in minte si ma face sa ma intreb de ce o marturisea. In fine, intr-un fel poate din acest motiv nu prea inghit oamenii care zic una si fac alta sau nu se tin de ceea ce spun-dar oare de ce mai spun daca nu fac nimic? Ca sa se afle in treaba? Sa fie retinu acest aspect, deoarece acolo unde intorc spatele, ramane intros definitiv si nu tin cont cine este.

Nu stiu cand a trecut primul an de scoala chiar daca am prins revolutia din 1989 si am luat reforma din invatamant de la zero. Manuale schimbate, uniforma a iesit din obligativitate tarziu, gen eram clasa a III-a. Stiu doar ca am scapat in clasa a II-a de mult urata bentita cu pampoane, de sambete la scoala, de careuri si de imnul cantat la inceputul si sfarsitul orelor. Ce rebela as fi fost!

Ei bine, totul s-a prabuit in jurul meu in februarie 1991, cand am simtit pe propria piele, in mod constient, ce inseamna sa se rupa din tine o bucatica si sa nu mai fie cale de intoarcere.

Sa astepti ca acea persoana sa se intoarca chiar si azi, la atatia ani distanta, sa constientizezi ca nu se poate si sa faci in asa fel incat sa alungi propriul poltergeist care te bantuie pe tine si ii ingrozeste pe altii.

Sa iti dai seama, copil fiind, ca ai fost ferit de multe din ceea ce trebuie sa infrunti singur din acel moment in tot drumul vietii care ti se intinde inainte. Sa constientizezi ca esti asa diferit de toti ceilalti din jurul tau, dar sa nu iti poti da seama de ce si in ce mod; sa vrei sa pleci dintr-un mediu care devine mai nociv pe zi ce trece, dar cum sa faci acest lucru cand esti un copil si sa nu ai unde sa te duci.

Timpul cumva a trecut, am fost mutata la o alta clasa unde l-am cunoscut pe cel cu care aveam sa imi devina un prieten apropiat. Peste ani, colegii de generala de atunci, au crezut ca ne-am luat si nu aveau nevoie decat de o confirmare care nu avea sa vina niciodata. A fost stiut ca si dupa ce am plecat din tara in afara, am pastrat legatura. O pastram si acum, dar nu va fi nimic intre noi, dar poate ar fi fost o alternativa, la un moment dat, daca altfel ar fi stat lucrurile.

Eram deja cu clasa a IV-a pe final, cand am implinit varsta de 10 ani. Crescusem destul de mult pentru anii mei si nu aveam sa mai cresc foarte mult pana la intaltimea mea actuala. Undeva la maxim 7-10 centimetri.

Phoenixul se trezise la viata in momentul decesului Bunului meu.

Am inceput sa vad lumea cu alti ochi, sa constientizez altfel totul in jurul meu. Copilaria a ajuns la final, am sarit peste adolescenta si am devenit un mic adult in corpul unui copil. Chiar si asa, fusesem catalogata ca fiind precoce pentru anii mei si foarte isteata. A fost un paravan foarte bun, am constientizat de-a lungul anilor.

Daca Maicuta spune ca a avut vise premonitorii, ca au fost semne inaintea nasterii mele, ei bine, pot spune ca in momentul in care a batut de crucea noptii si am trecut in al zecelea an de viata, m-am trezit brusc. Un cer senin plin de stele si o luna plina,mare, sangerie, abia rasarita imi inunda camera cu lumina ei.

M-am dat greu jos din pat si mi-am vazut reflexia in geamul unei biblioteci care cred ca tot acolo este. Ceea ce am vazut nu m-a speriat, ci mi-a dat foarte multe raspunsuri intr-o secunda.

Am stiut ca nimeni nu trebuie sa ma vada asa-riscam prea mult. Am simtit auzul mai fin, mirosul mai fin…toate simturile mi se ascutisera intr-o secunda. Ce era de facut oare? Fra`miu cu care am crescut para tot parintilor si inca multe altele. Atentie sporita din partea mea pe cat posibil si, foarte recomandabil, sa nu ies din tiparele cu care se obisnuisera cei din jurul meu. Tot atunci, chemarea Piramidei, sau piramidelor la acea vreme,a devenit foarte clara si foarte puternica-eram chemata foarte clar acasa. Dar cand urma sa ajung acasa? Asta nu stiam, dar trebuia sa aflu, cu calm si rbdare. Daca ajunsesem aici, toate aveau sa vina la timpul lor.

Nu stiu cand a trecut finalul clasei a IV-a si vara. In fiecare noapte imi intindeam aripile-mai intai stangaci, apoi tot mai sigura pe mine. Am invatat sa simt curentii de aer, sa planez fara sa fiu vazuta de prea multi ochi curiosi. Sa mai mentionez ca locuiam pe o sosea aglomerata cu vecini peste tot, inclusiv in blocurile alaturate, acum inca goale dupa ce proprietarii de drept au trecut in lumea celor drepti, iar urmasii lor sunt imprastiati in lume, fiecare dupa rostul lui? Avantajul meu, sa zicem, blocul are 10 etaje, iar eu am crescut la 7.

Clasa a V-a, in urma testului de limba engleza dat inaintea inceperii anului scolar, a adus colegi noi astfe a trecut pe nesimtite. De asemenea, stilul materiei si profesorului mi-a cam dat batai de cap, dar avea sa ma obisnuiasca pentru ceea ce aveam sa gasesc in Jersey si, ulterior, la Colegiu.

Clasa a VI-a a inceput vertiginos fara a da un vreun semn ca avea sa imi aduca vreo idee ca ceva este pe cale sa se schimbe.

Imi aduc aminte ca in urma unei compuneri la limba romana, profesoara de atunci avea sa descopere ca am o imaginatie foarte bogata si ca pot aborda aproape orice tema foarte usor si foarte organizat. Efectiv nu a avut unde sa pun pixul rosu pe hartie in conditiile in care tema a fost libera. Mi-a atras doar atentia ca am un limbaj cam slobod; probabil anii de dinainte de 1989 inca nu isi stersesera umbrele, dar cred ca am avut si eu partea mea de „vina”. Oricum, la acea vreme nu ratam niciun episod Star Trek la televizor, am fost catalogata aeriana si branza buna in burduf de branz. Dar ce-mi pasa mie atata timp cat nu eram descoperita in adevarata mea forma si-mi vdeam linistita de ale mele?

Nici nu am inceput bine anul scolar, ca in octombrie am fost diagnosticata cu apendicita acuta. Daca nu ma operam, nu cred ca apucam vacanta de iarna pana la peritonita. De cand ma stiu nu am stare, ci dau dovada de energie pura pana cad din picioare, dar cred ca nu trebuie sa va mai povestesc de asta, nu?

A doua saptamana a lunii octombrie mi-am petrecut-o in spital. A fost un timp de gandire-oare cat avea sa mi se simta lipsa la scoala? Poate deloc, deoarece nu faceam parte din niciun grupulet si nici nu intrasem in vreo bisericuta. Mai bine asa, sa zic.

M-am internat duminica seara, luni m-am operat, iar vineri am iesit din spital. Aveam sa ma intorc pentru scoaterea firelor abia in saptamana urmatoare, marti. Intre timp, sambata, am facut cunostinta cu wrestlingul, categoria grea-pe atunci se numea WWF, dar F urma sa devina E cativa ani mai tarziu. Aproape imediat, Undertaker avea sa devina febletea mea si nu tin cont ca imi este cumnat astazi, mi-a atras atentia Tatanka pe a carui sora mai mica aveam s-o cunosc cat de curand; de-a lungul ultimilor luni pe care aveam sa le mai petrec in tara, mi-au mai sarit in ochi Owen Hart, British Bulldog, Kevin Nash. Altii wrestleri ai anilor 90 erau inca la inceput de drum pentru ca acum sa fie parte a cremei wrestlingului cu toate subcategoriile lui. Si tare greu a mai prins fenomenul din 1994 si pana in prezent. Dar in prezent, in afara de cativa, restul inca cer confirmare, dupa umila mea parere. Un lucru pe care nu voi reusi sa-l inteleg niciodata este faptul ca nu se mai acorda drept de transmisie televiziunilor. Este adevarat ca nici nu prea mai ai ce vedea dupa ce wrestleri cu vechime si buni in ceea ce faceau au inceput sa se retraga? Dar oare ce-mi bag eu nasul in treaba domnulor de la parlament?

Una peste alta, cu un alt hobby la. pachet, a trecut weekendul, a venit si ziua de marti.

Am fost insotita de mama pana la spital, apoi daca a vazut ca ma simt bine, am venit singurica acasa. Pe drum, m-am ciocnit de Ted DiBiase senior. Cumva, am stiut ca acela este momentul in care mi se asterne in fata portita pe care mi-o doream de multa vreme-evadarea din acel mediu care devenise un iad caruia cu greu ii mai faceam fata.

Ziua a trecut repede si greu, in acelasi timp. Am realizat ca pot parasi mediul in care am trait pana atunci, iar asta ma bucura. In acelasi timmp, ma stapanea o groaza greu de definit si atat de densa, incat o simteam de-a dreptul palpabila. Si mai ras intrebari legate de cum pot crea poltergeisturi atat de negre si inspaimantatoare.

Seara a venit, fra`miu a venit de la scoala, ai mei de la munca. La putin timp dupa masa de seara, apare si Ted insotit, printre alti caitva, de nimeni alta decat de Maixuta Moise. Deja faptele ei incepusera sa ajunga la urechile tuturor si devenea din ce in ce mai cautata si temuta, in acelasi timp atat pe plan scolar, cat si pe plan sportiv. Munca ei devenea cunoscuta si incepea sa isi construiasca un nume greu pe care doar elevii dansei il puteau mentine sus si nimeni altcineva.

In acea seara aveam sa risc totul, dar am mers pana la capat. Nu am cedat un milimetru constienta de riscul pe care mi-l asum, dar stiam ca batrana femeie nu avea sa ma lase la nevoie. Din acea noapte, nu am mai ridicat de nicaieri poltergeisturi dandu-mi de treaba singura, am devenit mai linistita stiind ca totul s-a terminat si am inceput sa zbor pe orice vreme, chiar daca uneori operatia de apendicita ma mai supara cu cate un junghi sau doua.

Trebuie sa marurisesc ca tare greu mi-a trecut timpul pana am primit vesti de la Ted.

Sarbatorile de iarna din acel an au fost ciudat de linistite. Chiar daca aveam cu ce imi ocupa timpul, parca acesta statuse in loc. Stiam ca mi se ridicase o piatra de pe inima care imi atarna greu in suflet. Ca o ultima confirmare, ultima zi a anului, am primit vesti de laTed. Imi spunea ca totul este aranjat, ca primisem bursa integrala de studiu. Devenisem ca inexistenta pentru ai mei. Isi pierdusera sursa de venit, iar faptul ca devenisem ca o fantoma sacaitoare pentru ei, imi picase foarte bine, dar nu m-am culcat pe o ureche fiind prea multe in joc. Pana si atmosfera din casa se linistise. Aveam sa aflu ulterior, ca Bunelul nu avusese pace pana in clipa acea, dar acea particica din mine care plecase cu el in Lumea Mortilor va ramane mereu cu el, pe vecie. Pana la urma, am mai rupt o particica din mine in momentul nasterii mele.

Cand a venit momentul plecarii, cam la o saptamana dupa trecerea in noul an, am stiut ca cea de doua fatasma a lui ne Gheo avea sa prinda chip si ca o voi recunoaste dupa vorba.

Asa e, Sonie. Te stiu de la primul zbor in Piramida. Opreai adesa in Curtea Piramidei, in partea de vest, la statuia Murgului, unde un armasar, care ascundea un skin changer, te astepta. Padocurile erau urmatoarea oprire si niciodata nu v-ati oprit mai departe de unde astazi sta Centrul „Casa Portii Sangerii”. Poarta Sangerie ai vazut-o tarziu, insa s-a ridicat cand am venit, toate trei, pe lume.

Pentru o clipa fac o pauza. Observ reactiile celor din jur, dincolo de linistea mormantala care s-a asternut in jur. Mastile sub care ne ascundem adesea au cazut de mult si fiecare isi arata adevaratul chip, iar ochii scot la iveala ceea ce fiecare traieste in suflet, in acea clipa. O clipa cu care nu se va mai intalni niciodata. Povestea Maicutei a avut impactul ei, dar cele povestite pana cum de mine par sa sporeasca acel immpact si mai mult. Cumva, cei ramasi acasa, simt un ghipe pentru ca ei au avut parte de confortul casei parintesti, in timp ce fratii trimisi departe in lume au avut parte de o siguranta sporita fata de cei ramasi in urma lor fara dreptul de a alege.

Asadar, copilul rebel al familiei, ckudat si aerian in acelasi timp, continui povestea, a ajuns la final de viata chuinuita si se indreapta spre necunoscut. Disperarea portitei de iesire isi gasise linistea si avea sa infrunte o lume pe care nu o stia, insa avea un frate aproape, pe coasa estica, nu departe de Jersey City, in caz de nevoie, dar ce stiam eu atunci?

Daca acea voce soptita a prins sonoritate, chipul mereu ascund de umbrele Piramidelor mi s-a dezvaluit la aeroport, nu m-am putut abtine sa nu ma intreb ce se va intampla cu acel murg frumos si bine dezvoltat. Whitestar al meu nu a luat niciodata chip de om, cel putin niciodata in prezenta mea.

Am putut observa la aeroport ca Mark a aprins drag de Sonia din prima clipa, insa a fost mereu constient ca esti inca o copila si ca va trebui sa indure trecerea tipmului pana vei mai creste nitel. A hotarat sa lase tipmul sa isi urmeze cursul si sa accepte ce drumul vietii ii va scoate in cale. La final, aveam sa va cunun cu mana mea. Sunteti constienti amandoi ca in acesti ani petrecuti in New Jersey, am vegheat asupra voastra, am ascultat pe fiecare in parte si am aparat pe fiecare in parte.

Beca, in schimb, a fost o totala necunoscuta pentru mine. Adolescentul tipic, a trait adolescenta la maximum, dar ce-a fost al ei, a fost pus deoparte. O astepta in tara si tot mana mea avea sa-i dea unire pe viata.

Am legat prietenie stransa cu Flanny aproape imediat inca din prima zi. Mi-a fost colega de camera in Jersey; cu Martha s-a intamplat la fel. O a treia persoana cu care am legat prietenie stransa imediat este Kathrine Chamberline. Ulterior, la Murg, aveam sa leg prietenie instantanee cu Anai, Bria si Anna Doriath. Nu stiu cum si de ce, insa si acum la fel de apropiate, la fel ca in prima zi. Chiar si asa, fiecare are secrete doar de fiecare in parte stiute.

Ce m-a determinat sa cobor din tribune in acea ultima zi de preselectii pentru echipa de volei, sa infrunt tirul de tun al Donnei si chinul indurat timp de 30 de minute? Nu am stiut decat in ziua in care i-am spus ca ma voi intoarce in tara, definitiv, si cam nevoie de acodrul ei pentru transfer.

„Uneori, trebuie sa vezi dincolo de ceea ce ochii tradeaza. De aceea am ales sa va urmez in tara voastra natala, insa asta s-o stii pana in momentul in care trebuie sa o dezvalui.”

Atunci am constientizat ca mana ei intinsa a fost imboldul de care avea nevoie, de fapt. Si mi-a intins mana cu toate cele 5 degete: aveam talent, instinct, rapiditatea vitezei de reactie si puteam deveni liderul echipei de care era nevoie, asta daca putea trece peste ceea ce avea sa se intample in prima faza, in interiorul echipei. Cumva, trecuse si ea prin asa ceva la un moment dat, la inceputul carierei sportive. Si, in scurt timp, fetele aveau sa inteleaga ca liberoul si coordonatorul echipei au alte treburi decat ale capitanului. Din acel moment, aveam sa fim de neoprit.

Pe masura ce participam la antrenamente, cantonamente si meciuri amicale, munca la ferma lui nea Billy, m-au intarit si m-au ajutat foarte mult, nu doar omul, ci si Phoenixul. Echipa continua sa se inchege si sa sa prinda putere. Recunosc ca dupa primele meciuri oficiale, ofertele au inceput sa curga de la diferite licee, insa nu ma batea gandul sa plec de la Hudson deloc. Aveam alte planuri, alte vise, gandurile mele care trebuia sa le duc la indeplinire.

Au fost momente in care nu mai puteam face fata antrenamentelor, zborurilor, scolii si, in acelasi timp, sa nu dau nimic de banuit. Deja trecusem de limitele Portii Sangerii si nu puteam lasa lumea gasita dincolo de aceasta Poarta care avea sa aduca o gramada de belele la un moment dat in timp. Capac la toate, aceste belele au devenit o amenintare certa la orizont. Niciuna nu ati stiut cand plecam si cand ma intorceam. Nici Sonia nu a stiut ca stiam de ea, de incursiunile ei si ca am avut grija de relatia ei cu Mark inca din fasa. Poate Mark banuia ceva.

Puteti sa ma judecati aspru, dar in afara faptului ca „iarasi am stat toata noaptea treaza” nu ati vazut ce se ascundea sub ochii rosiatici de la oboseala, cearcani negri si tot asa. Repet, puteti sa ma judecati aspru pentru tacerea mea, insa nu va invinuiesc.

„Sacrificiu de sine sa mearga altora bine, fara sa ceara nimic in schimb” se aude o voce dintre cei care imi asculta mie povestea acum, asa cum toti am ascultat povestea Maicutei si a muncii sale, alaturi de Misha. Nu pot spune cu certitudine daca a fost Matia sau Birgitta, insa stiu ca a spus-o cu o maturitate prea timpurie, inainte de-a vedea finalul luptei care va veni in aceasta noapte.

Sunt constienta ca, imi reiau povestea, ca ma vedeti alaturi de Paun, asa cum colegii de la fosta scoala generala ma vedeau intr-un timp cu acel flacau cu care si azi tin legatura. Acest Phoenix batran mi-a fost alaturi din prima clipa de viata s i nu cred ca este cazul sa va spun mai mult de atat. Maicuta a spus destule in ceea ce-l priveste si chiar daca este Companionul meu, un indrumator, nu altceva, va sta curand alaturi de Dally, caci succesiunea Phoenicsilor a fost facuta.

Nu va uitati lung, nu imi doresc sa va certati intre voi. Daca am ales intr-o ordine anume, stiu de ce am facut-o, caci desi poate par cu mintea in alta parte sau cu prea multe pe cap, observ si inteleg ce se petrece in jurul meu. Sa tineti minte ca, indiferent unde este si ce face, un singur lucru stie: la nevoie, face prapad daca ma simte in pericol, altfel stie care ii este locul. Pana la urma, fiecare este naravs in felul sau, uneori, chiar si fara motiv, dar ne revenim, indiferent cine am fi. Din cate imi dau seama, pentru el sunt ca un pui chiar daca in ochii vostri sunt destul de mare sa imi port de grija. Un ochi vigilent, trecut destul prin destule in lunga-o viata, este bun de veghe, chiar daca din umbra si te mai scutura uneori. Deh, tigla de pe casa si stolul de pasari, as zice. Sacii din caruta, nu ies mereu la numar, nu?

Una peste atla, dupa ce-am terminat clasa a VI-a in State, a trebuit sa dau o fuga in tara natala pentru a imi incheia situatia de la scoala de unde plecasem. Au fost ultimile 3 saptamani ca elev al scolii. Terminand cu toate cele intr- saptamana, situatia scolara a plecat cu tot cu transfer aprobat din ambele parti la „Saguna” asa ca am avut timp liber inca doua saptamani. Am plecat la rudele din Braila si Galati. Mi-am revazut pentru ultima oara bunicii materni in viata. A fost frumos sa imi vad matusile, unchii, verii. Pe unii dintre ei i-am gasit pe Facebook, dar nu imi pare rau sa vad,chiar daca de la distanta, ce mai fac unii si altii. Ce-au stiut ei despre mine? Au stiut ceva vreodata? Cine stie? Nu am vorbit niciodata deschis despre ceea ce am ajuns si unde am ajuns, nici cu cea mai apropiata dintre verisoarele mele.

La „Saguna” a fost cumva mai simplu: ceva diferente, ceva echivalari totul depinzand de materiile obligatori si cele optionale alese. Mi-am gasit intotdeauna colt al meu, singura. Maicuta si Misha mi-au spus, mai in gluma, mai in serios, ca am precizia unui ceas elevetian uneori chiar depasind-o. E adevarat ca de multe ori mi-a fost greu sa tin Phoenixul in frau pana in momentul in care i-a venit timpul sa iasa la iveala. Turul complet, oficial, al Piramidei si Colegiului, aveam sa-l primesc la urmatoarea sosire in tara. Maicuta nu mi-a zis nimic atunci, ci abia dupa Jocurile Sagune/Olimpice din 1996.

Am continuat sa trag de mine, sa fiu atenta la ochii prea curiosi, sa fiu foarte rezervata, dar ma adaptam usor si ma integram cu mare usurinta in orice grupulet sau bisericuta, aflam secrete, dar nu le duceam mai departe, orientandu-ma lejer dupa ele.

Daca inca nu sunteti suparati pe mine, poate ar trebui sa va suparati?! Profitoare? Habar nu am.

Cumva, tot raul spre bine; daca va doriti cu orice pret sa va dati cu capul de sus sa vedeti pragul de jos, apai o rezolvam imediat. Sa fiu rautacioasa cateodata, asa un pic mai mult sau mai putin, nu cred ca ma pot abtine.

Probabil ca daca va apucati sa dati cu oua si/ sau rosii stricate dupa mine, macar stiu de ce o faceti.

Si a venit anul 1996 cu jocurile lui oplimpice/sagune, cu durerile lui de cap si cu niste copile care au dat peste nas unor voleibaliste care faceau prapad in competitiile la care luau parte. Si nu iertau nimic.

Integrarea in familie a venit usor, insa am avut in acea perioada si prima cadere efectiva din picioare, o cadere de care putini au stiut si de care nu s-a facut caz. Epuizarea si-a facut simtita prezenta.

Tot in acel an, tot prin noiembrie, s-a declansat si prima nebunie la Poarta Sangerie, deci n-a fost timp de zacut prea mult. Totusi, avea sa fie de incalzire, de tatonare. Nu ati primit niciun avertisemnt, insa am descoperit atunci ca Phoenixul are sange de dwarf in el si a prins ideea ca mai are de aflat despre acea lume de abia descoperita inca multe. Probabil din acest motiv am claia mare si rebela in cap, cu firul sanatos si tind spre muschi binisori formati si cam marisori fara preea mult efort si fara sa ma indop cu prea multa mancare. Gena ADN-ului, bat-o vina, dar aveam sa aflu ca mai port si alta amprenta in sange, al unui alt neam al Pamantului de Mijloc. Nu m-am putut abtine sa nu imi var nasul in biblioteca Lordului Elrond. Tot aici, am gasit si multe ramasite ale unei limbi tare mult urate si tare utila s-a dovedit la un moment dat limba Mordorului. Da, e vorba de cartile alea cu chinezisme in ea, despre care credeati ca erau mai bune cu pozele in ele decat cu semnele alea neintelese…sa zicem ca merge sa aruncati si cu orice alta leguma/ fructa stricata numa sa nimeriti la tinta, da?

Tot atunci am descoperit ca pot manui si pot duce ciocan si secure de razboi. Nu va ganditi la jucarele, da? Neridor, daca vad rugina la plaselele lui Narsil, jar man`ci e putin spus!

Stiu ca voi ati vazut mai mult cu ochiul omului din ceea ce se putea vedea cu ochii mintii umane, insa poate ati intuit ca ar mai fi ceva nestiut de nimeni. E adevarat ca ni se mai nazare la toti cateodata, insa l-as sfaui pe Severus sa nu mai mustaceasca si sa lase asta pentru cand se afla la Hogwarts si se burzulieste la elevii care in marea lor majoritate nu-l sufera.

Singura care a voiciferat, cat de cat, a fost Kathy-o liniste interioara de-a dreputl palpabila. Nu o contrazic, dar am stiut ca a fost semnalul ca vor mai fi rabufneli in jurul Portii Sangerii si am stitu ca familia Maicutei nu mai este de mult ceea ce ar fi vrut sa para.

Tot atunci am inteles ca un neam se naste din propria cenusa si am devenit curioasa daca mai erau si altii ca mine. Cred ca acesta a fost punctul culminant al dezvoltarii mele, iar in sange se trezeau la viata si alte legaturi, tot de sange.

La cum erati obisnuite cu mine, nu mai surprindea pe nimeni daca dadeam semne de adolescenti care mai dadea cate un cot copilei mult prea batrane pentru anii ei.

Si, printre antrenamente, scoala, cantonamente, meciuri, uneori si pe acasa prin vacantem am ajuns in primavara anului 1998, anume in luna mai.

De aceasta data, a rabufnit Hogwarts-ul. Aici am invatat efectiv sa stapanesc magia care isi facuse loc cu coatele la surparafata si cerea cu disperare sa fie cizelata. L-am cunoscut pe Severus si am simtit ca ceva mai puternic decat magia ne leaga.un fel de nod care nu poate fi dezlegat sub nicio forma. Reactia lui dupa testari? Mi-a trantit in brate de cares tia ca voi avea nevoie caci a vazut ce zace in mine-”pentru cand va fi nevoie” a zis el atunci, ca sa am stapanire de sine. Norocul meu a fost curiozitatea si mintea brici-curand avea sa fie nevoie. Chiar foarte curand.

Ziua de 2 mai a anului 1998 a fost ziua in care am vazut cum unul dintre ffratii mei este pus la Somn de Odihna de veninul unui sapre, dar am stiut ca nu este timpul pentru Somn de Veci, nu era timpul ca el sa moara, ci doar sa se odihneasca. Si de atunci am constientizat ca mai am o grija pe cap. Una pe care o port de atunci-am grija de odihna si somnul de veci al celor din Pamantul de Mijloc.

In anul 2000 am venit definitv acasa. Cu Donna si cateva coechipiere la pachet, in bagaj. Nu ne-am lasat pana n-am facut prapad la Jocurile Saguna/Olimpice, dar a fost singurul moment in care pe terenul de volei au jucat surori contra surori si niciuna nu a lasat de la ea. Pe teren, eram adversare si nimic altceva. Cea mai buna echipa, indiferent pe cine avea in teren, avea sa castige. Dovada ca nu fac rabat-treaba e treaba, restul e restul. Cu asta am spus tot, caci am avut si eu de infruntat cutite care au injunghiat binisor insuflet si am avut de tras pana sa-mi revin in cosmare. Toate au trecut, de ambele parti, cand am ajuns acasa, in sanul familiei. Nici Becca, nici Nadia nu au dus-o mai bine dupa acele Jocuri pana nu am fost toate trei impreuna. N-a fost raca, n-au fost resentimente, ci a fost ce a trebuit sa fie-volei pana la capat si fiecare echipa a tras pentru victorie. Dupa aceste Jocuri, echipele de volei ale Colegiului au ajuns la 4 si toate faceau prapad in competitiile la care luau parte.

Anul 2001 a adus alte scantei in jurul Portii Sangerii si iarasi nu ati stiut nimic. De aceasta data, elfii nu erau doriti inapoi in salasurile lor din Pamantul de Mijloc. Dwarfii care au rezistat celui de-al saptelea Durin, multi dintre ei Phoenicsi, se dorea a fi redusi la tacere. Ironie a sortii, o legenda a lor spunea ceva la un moment dat despre o a opta casa a dwarfilor, insa a fost redusa la poveste de adormit copiii, fiind considerata o baliverna si tratata ca atare. Un semn de intrebare s-a ridicat in 1982, dar in 1996 s-au ridicat si mai multe semne de intrebare. Pana la un punct, nu am dat nimic de banuit, insa in 2001 parintii dwarfilor celor 7 case s-au trezit din nou la viata din somn, insa nu s-au amestecat in treburile actualilor dwarfi. Impreuna cu ei, s-au retrezit la viata si alti dwarfi din vremuri de demult.

Mai marii elfilor si-au indreptat si ei o atentie sporita deoarece si elfii aveau si povestile lor, legende care continua sa ridice semne de intrebare din negura timpurilor de demult si care pareau sa nu primeasca raspuns. Dar elfii s-au intors la salasurile lor in tinuturile lor, salasuri si tinuturi de care am avut grija, insa la dwarfi nu m-am bagat.

Balorgii si dragonii de foc s-au trezit si ei la viata, insa dragonii au stat cuminti, caci balorgii au inteles in acel an 2001, ca pot stinge fara probleme vapaia lor si cel care mi-a incaput pe mana a fost mai marele lor.

In Rohan si Gondor, viata s-a facut simtita din nou.

Am inteles atunci ca exista cineva sau ceva care nu dorea ca Pamantul de Mijloc sa revina la viata, caci cel de-al patrulea ev, al omului, a indreptat acest colt de lume spre hibernare, spre o iarna lunga si tacuta.

In aceasta perioada, acasa, natura adormita a celor de un neam cu mine, incepea sa se trezeasca la viata. Am vazut ca Maicuta mi-a citit traducerile facute heroglifelor interioare si exterioare de pe Piramida. S-a implicat, insa nu m-am bagat niciodata peste dansa si treburile ei. N-am zis vreodata si nici n-o sa zic ca eu am dreptate, dansa nu si invers, dar cine nu are batrani sa-si cumpere. Asa zice o vorba. Incet-incet am intrat pe fagas normal cu adaptarea in familia mea, am inceput sa urmez cursuri univeristare, faceam prapad pe terenul de volei, dar trebuia sa dau de cap si Pamantului de Mijloc. Copalc peste pupaza, inca nu stiam chiar tot despre ceea ce fusese inainte dincolo de Poarta Sangerie, nu stiam nimic despre obiceiuri…oricat mi-ar face placere o bucatica de istorie chiar si acumm ajunsesem la un moment dat sa nu mai suport sa aud de asa ceva, dar trebuia sa ma lupt cu ea, sa inteleg mentalitatea celor care au locuit de la inceputuri in aceste pamanturi, de la gandire la obiceiuri si nu numai.

La fel ca intotdeauna, am studiat retrasa, am incercat sa ma integrez, responabilitatile cresteau, dar aveam un paravan dupa care ma puteam ascunde fara sa duc lumea de nas, prea tare. Daca as fi fost vreodata intrebata, as fi raspuns.

Pe nea Gheo nu-l poti duce prea tare de nas cu fofarlica. Whitestar are si el un pic de amestesc in trebusoara asta si chiar daca e nazuros si mofturos, are el logica lui si nu minte niciodata.

In 2008 am disparut ca magarul in ceata, insa imi vedeam de scoala, Whitestar era cuminte. Semn ca sunt in viata. A fost unul dintre anii in care voleibalistele au primit vacanta indelungata, aci vorbind de senioare. Jocurile Saguna/Olimpice din 2004 au fost crema de pe tort, iar cireasa a venit in 2008.

Am reaparut in fata Portii Sangerii aproape de crucea noptii la trecerea dintre ani. Era prapad efectiv, caci Casuta Centru de la aceasta poarta de acum extrem de sacaitoare se dorea rasa de pe fata pamantului inainte de-a fi data in folosinta. Atunci au inteles Maicuta si Misha ce copii au adus pe lume, caci atat cei mari, cat si cei mici au dat semne ca zace in fiecare ceva peste puterea lor de intelegere, ceva aparte.

Aici era, deja, treaba mea, sa-mi vad de frati si de surori, iar cu Bria, Anna si Anai facusem deja cunostinta. Si fiecare stia ce neam este si cam ce-i poate pielea.

In tot acel iures, Paun imi adormea si se trezea. Stiam ca anii lui, chiar si cei dati de minte, erau pe final. Severus s-a trezit si el la viata caci din ce in ce mai multi dadeam semne de puteri nebanuite. Daca restul familiei a avut parte de un tratament mai special, eu am inghitit cu lopata dincolo de saturatie. Severus a avut grija sa fie foarte neiertator cu surioara lui mai mica-zgatia este capabila, prinde repede, are indemanare, deci poate.

Mi-am maritat 3 surori, de fapt sunt 4, o verisoara draga mie, m-am invatat sa imi dadacesc fratii si surorile mai mic, sa fiu utila peste tot in spatele Maicutei si a lui Misha, sa ma descurc cu Casuta Centru, sa scot fire de par alb in cap celor mai mari ca mine, totusi simteam ca raul nu este gata.

Si a venit anul 2011 cand am pierdut in fata Portii Sangerii 5 dintre frati si surori, toti mai mici vazand cum parintii isi plang copiii adormiti inaintea lor si am simtit cu o familie este pe cale sa se prabuseasca in haul disperarii. Am vazut prieteni dragi mie adormiti in odihna sau in veci. A fost o perioada neagra pentru mine, neintelegand de ce traisem acesti 11 ani, oare?

Am refuzat sa cad in disperare si am tras de mine sa ma lupt cu voi toti. Am tras de mine pe branci si in genunchi cand a trebuit. N-as fi suportat sa raman a nimanui, sa va pierd pe toti. Oare de ce mai venisem acasa? Oara de ce am creat echilibrul de care aveam nevoie, ca familie, dupa ce cateva potarnichi fuserera imporastiate pentru a ne reuni toti in final? Ce rost ar mai fi avut toate? La ce bun incercasera parintii sa ne protejeze daca se ducea totul de rapa? Si inca eu gasisem destule acasa, dar fratii mai mari imprastiati in lume? Ei ce aveau sa gaseasca la intoarcere in afara de nimic? Oare asta meritau dupa ce fusesera trimisi departe? Nimic si ai nimanui?

Si inca mai erau atatea de facut impreuna!

Cei adormiti s-au trezit dupa cativa ani de odihna in care s-au recuperat. De Paste, cand crestinii cred ca Isus infrange moartea si invie. Pentru iertarea pacatelor tuturor. Echilibrul familiei s-a refacut. Aveti idee cat mi-ati dat de furca? Nimeni nu are nici cea mai vaga idee? Daca as avea mai multe maii, v-as urechea pe toti acu si v-as rupe picioarele! Pfui!

Si dupa tot acest prapad, au venit pe lume mezinii familie, in martie 2013.

Am tinut pe umeri povara imensa a muncii parintilor nostri. Uneori ii simt lipsa, sper doar ca Misha si Maicuta sa nu faca vreun caz legat de asta si sa le mai treaca tot felul de idei prin cap.

Simt lipsa celor care au hotarat sa se retreaga. Le respect dorinta.

Am tacut atata timp deoarece stiam ca imi va veni si randul meu, insa toti erati mai importanti ca mine. Nu puteam lasa nimic din toate cele in urma mea. Trebuia sa fie totul bine, echilibrat. Iar astazi ma uit in urma mea si vad unitate, toate la locul lor, dar nu uitati ca ajutandu-va pe voi, m-am ajutat oe mine. N-aveti idee de cate ori!

Astazi, in fata Portii Sangerii, voi sunteti cei mai importanti. Fiecare aveti o picatura de sange care imi curge in vene si am fost martora la unitatea dintre elfi si dwarfi, oamenii s-au unit unii cu altii si au venit in ajutorul celor doua semntii care se urasc atat de mult, de prea mult timp. Si pentru ce?!

Parca ar fi toti copii, nu adulti in toata firea?!

Succesiunea imediata a fost lasata deja cu aplicare imediata. Astazi, aceasta batalie, imi poate cere viata. Dally, il ai pe Paun sa te indrume si sper ca ai bagat ceva la cap in aceste cateva luni. Ranjitii aia de acolo iti vor capul…daca te unge cu ceva, nu chiar asa de mult ca pe al meu, insa daca al meu cade de pe gat…ei bine, trebuie sa te descurci cu toate cele, caci esti pe cont propriu si vreau ca voi, ceilalti, sa o ajutati si sa fiti cuminti! Altfel, va bantui pana va bagati mintile in cap, auziti?! Si nu glumesc!

Pentru o clipa se lasa iarasi liniste. Stiu ca am dreptate si ca se va ajunge si la asta, intr-un final. Dar cum va fi acest final nu am reusit sa vad. Sincer, nici nu mi-am batut capul, mi-am facut treaba si atat. Pana la urma, ne nastem, traim o viata si murim. E foarte clar. Depinde de noi doar cum ne traim viata si, astfel, cum murim.

Sunt constienta, continui, ca voi lasa rani adanci intr-o inima si un suflet care imi apartin de vreo 20 de ani…sa tot fie de atunci. Nu ma ganditi la Paun pentru ca ganditi prost, da? Sper ca ati cascat urechile la ce v-am spus pana acum, daca nu, e pe turta voastra. Stiu ca ma judeca pentru ca am disparut din viata si din drumul lui sperand ca isi va impietri inima si sufletul, ca isi va trai viata. Constanta ca nu s-a intamplat nimic din toate acestea. S-ar putea ca tatal prezent aici, de fata, sa vada cum fiul sau cel mic se prapadeste inca tanar si in putere, de inima rea. E un pret prea mare pentru un parinte. Nu-l cer, ci sper doar sa fie putere destula sa mearga mai departe, atat fiul, cat si tatal. Oare ce as mai fi putut face in cazul lui? Nu stiu si nu am pace…nici pentru mine, nici pentru flacau si nici pentru batranul lui tata.

Astazi, necromatul pe care l-am tinut la tacere va avea de infruntat un altul care face nazuri inca din zorii primului ev. Are experienta si puterea a mii de ani. Nu stiu daca ii voi putea supravietui cu putinul stiu de mine. Nu pot vedea ce va fi si stiu ca acest moment avea sa vina inca de cand priveam neputincioasa la parintii care isi plang cei 5 copii cazuti.

Nu voi fi singura impotriva a ceea ce vedeti. Inaintea voastra se afla lupta unui singur sange cald care, poate, va primi ajutor din partea celor cazuti de mult si se vor ridica asa cum au fost cei care ii aveti in fata ochilor acum.

In crucea noptii, pe 21 noiembrie 2016, Domnita Phoenicsilor, indragita de cei mici, in mijlocul carora prefera sa traiasca, lupta cu propria-i viata gaj ca altii sa traiasca liberi si nestingheriti impotriva ultimei rabufniri a unei ramasite de umbre, mai rea decat propriul stapan caruia i-a facut candva umbra.

Totusi, aceasta noapte nu este noapte in care viata ei ajunge la final, ci noaptea in care viata ei merge mai departe. Pretul este totusi mult prea mare pentru anii ei fragezi-renastere din propria-i cenusa. Chiar si cu acest pret, platit cu varf si indesat, mai are inca multa treaba de facut de ambele parti ale Portii Sangerii si, din cand in cand, dincolo de portile Curtii Piramidei, desi fuge de lumea de dincolo de portile proprii bataturi orice i-ai zice, dar face pentru ca mai trebuie, cateodata…

Fapt implinit

Dawn of a Centuary

Reusesc intr-un final sa ma linistesc.

O alta noapte alba aproape de final din multe nopti nedormite care incep sa isi spuna cuvantul.

Sunt foarte ursuza si simt ca ma prabusesc. Imi las totul in ordine dupa inca o verificare, mai fac un rond si las vorba ca daca sunt probleme sa stiu.

Acest aspect este impamantenit de Maicuta Moise asa ca nu am de gand sa-l schimb pentru nimic in lume, mai ales cand se vede clar ca nu mai pot si am nevoie de o clipa de respiro.

Primul instinct este sa merg spre Padocurile Vestice pentru a scoate pe Whitestar la plimbare, insa imi amintesc ca am facut deja plimbarea de dimineata. Mai pe seara pot amana trebusoara aceasta.

O alta cotitura de coridoare din multele ale Piramidei si, din nou, pasii vor sa ma duca in alta parte decat vrea mintea mea obosita.

Ma opresc locului inainte de-a mai face inca un pas.

Sa aiba ziua 26 de ore din 24 si saptamana 8 zile din 7, dar, efectiv, nu mai pot! Am obosit atat psihic, cat si nervos, dar nu imi pot permite mai mult de un moment de respiro, mai ales in an Olimpic.

Mi s-a intiparit in minte expresia de pe fetele fetelor la antrenamentul de volei avut de dimineata…ingrijorare si cam albe la fata, insa cred ca as avea aceeasi reactie daca as fi in locul lor si m-as uita mai des in oglinda. Daca ma gandesc bine, cred ca toti cu care am intrat in contact azi au fost cam ingrijorati si albi la fata. Daca mi-as face curaj sa ma uit in prima oglinda care imi iese in cale, voi vedea un chip livid, cu cearcani negrii sub ochi si, aparent, puternic, bine legat, cu tinuta eleganta si mana sigura, un trup firav care emana o oboseala sfasietoare in jurul sau.

Ma ridic in picioare-ma curpinde ameteala. Ma sprijin de perete si nu reusesc sa ma gandesc la Paun, chemandu-l astfel, caci nu mai pot singura.

O hieroglifa aparte o simt in palma stanga-este semnul lui Anubis alaturi de Ankh. Palma dreapta simte o alta hieroglifa-hieroglifa Phoenixului alaturi de simbolul renasterii. Nu este timpul ca eu sa renasc din cenusa. Corpul uman nu mai poate duce oboseala pe care o resimt in acest corp micut. Dar ce pot face daca se alfa inca multi oameni noi peste tot in Colegiu si Piramida care nu stiu ce li se poate nazari ca vad in coltul ochiului, dar sunt si multi vechi care sunt egali cu cei noi din acest punct de vedere.

Oftez si ma resemnez ca nu ma pot folosi de puterea Phoenixului, caci am amortit in aceasta forma micuta de doar 1,63 intaltime care cantareste doar 47 kg. Printre cei de-un neam cu mine, tot mitica de inaltime sunt ca si in forma umana. Prind putina putere gandindu-ma la mezinii familiei.

Practic, vizitele lor din ultima vreme au fost singurele mele momente de respiro. I-am simtit agitati, citindu-le in suflet ca imi simt oboseala. Oare sa fi simtit si ceilalti ca incep sa obosesc si ca sunt la un pas de a ma prabusi?

Nu stiu, dar trebuie sa ma odihnesc. Acum!!!

Severus, insotit de Elrond, Cirdan si Galadriel…Chiar daca seara se lasa si inca nu s-au aprins luminile peste tot, pe Galadriel o vad stralucind de la mare distanta, umbra lui Elrond o intuiesc, pe Severus il vad cu ochii mintii, in timp ce pe Cirdan il simt ca briza placuta a marii, linistitoare si calduta.

Un scancet de copii imi ajunge la urechi. L-as recunoaste oriunde dintr-o mie de scancete. Sunt la un pas de a ma repezi plina de furie spre locul in care se afla insa faptul ca Gandalf este cu ei ma linisteste.

-Daca n-ar fi fost micutii cu Severus ar fi fost rau, imi spune Gandalf. A simtit ca micutii sunt foarte atasati de tine si te-au simtit ca esti la limita puterilor.

-Nu vreau sa stiu de ce-ai fi in stare daca li s-ar intampla ceva micutilor.

-Nu cred ca ar vrea nimeni sa stie, Galadriel, vreodata de ce sunt capabila cand vine vorba de fratii si surorile mele. Cocolin, fii baiat cuminte, Dja e obosita, incerc sa-mi linistesc fratele, care, atat cat poate, isi intinde aripioarele firave, semn ca vrea sa isi protejeze sora.

O clipa de liniste se asterne peste cei prezenti. Stiu ca in ochii lor este ceva ce face cat nici cat o mie de cuvinte. Stiu ca Severus a venit special cu cei mici. Niciunul dintre cei prezenti nu este familiarizat decat cu cateva drumuri dintre serpentinele Piramidei. Si cred ca este printre singurii care in aceste momente poate sa te mai tina putin pe picioare.

-Inteleg ca nu te mai asculta picioarele, Nadia?

-Nu ca nu m-ar asculta, insa am un mod de viata atat de organizat, aproape o rutina continua fara prea mult timp de respiro, incat mersul lucrurilor mi-a intrat in reflex. Cand imi permit o clipa de odihna, stiu clar ce las in urma mea asa incat pot atipi linistita, Severus. Nu este prima oara cand ajung in acest stadiu avansat de oboseala si sunt constienta ca ma voi prabusi. Imi revin eu…

Dar pana imi voi reveni, trebuie sa ajung in camera mea din coltul meu de mansarda. Cu Coco in brate, urmata de Galadriel, Gandalf si cei 3 cavaleri, pornesc spre casa. In timp ce Coco maraie incetisor la fiecare intersectie de coridoare, sunt atenta si la cele doua fete care s-au cuibarit la Gandalf in brate.

In usa casei, Maicuta si Misha ma asteapta cu sufletele pline de ingrijorare . Surorile mele i-au povestit cu siguranta ca nu arat bine deloc si ca am plecat de ceva vreme spre casa, insa am intarziat prea mult. Apoi, la Padocuri am fost negasit in timp ce Whitestar a facut un balamuc monstru, Severus a dat veste ca micutii sunt foarte nelinistiti si Madalina e total schimbata la fata inconjurata de negura. Si nu este singura.

Devin pamantii la fata cand ma vad.

Intru in holul de la intrare si raman muta de uimire cand ma uit in oglinda-pana si un corp in stare avansata de descompunere la 2 metri sub pamant arata mai bine ca mine.

In livingul mare observ ca sunt adunati, acum, de la cel mai mare la cel mai mic dintre copiii familiei Moise.

Desi abia astept sa urc in camera mea, ma alaturi celor prezenti, toti tacuti.

-Poate ar fi mai bine sa o lasam pe Nadia sa se odihneasca, Maicuta. Nu arata bine deloc.

-Stiu, Misha. Sunt total debusolata si nu stiu ce ar trebui sa fac.

-Dja face nani, scanceste Coco.

-Dja nu face nani, Coco.

-Nada nu mai poa, intervine pe limba lor Georgiana.

Simt cum mi se rupe sufletul. Dasa se ghemuieste langa mine. Citesc si in ochii ei ingrijorare.

-Neridor?

-Maicuta, Misha, elfi, Gandalf…am cerut astazi sa fiti toti prezenti deoarece Nadia, acolo unde ati gasit-o datorita celor mici, a pasit nu doar fizic, cat si psihic, in lumea noastra, a Mortilor, dar sangele cald ii curge in vene. I s-a mai intamplat de doua ori pana acum si mereu sangele ei cald a pulsat viata, caci viata ei este foarte lunga, ca a oricarui alt Pheonix. Daca ea se ingrijeste de noi, preferand uneori sa stea in pragul usii dintre viata si moarte, ne ingrijim si noi, cei morti, de ea. Daca Aragorn ne-a iertat de datorie si ne-a dat linistea, pot spune ca, benevol, am ambii ochi pe tine. Si nu sunt singurul, stii bine.

-Stiu.

-As vrea sa te rog sa ai mai multa grija de tine. Un poltergeist ca tine sperie si pe cei morti, nu doar pe cei vii,

-Am aruncat un ochi in oglinda de la intrare si stiu ca am nimerit destul de des in coltul vostru de Pamant de Mijloc pana ne-am vazut si la fata, dar nu inteleg ce treaba are Poltergeistul cu voi, cei morti?

-Ai puteri mai mari decat banuiesti tu, insa cine te poate invinui cand ai reusit sa dai de cap tuturor lucrurilor tu singura in momentul in care parintii vostri si-au asumat riscul de-a va imprastia pe unii dintre voi in cele patru colturi ale lumii?

Liniste din nou.

Mezinii scancesc semn ca nu mai au stare. Ii cred, ca nici eu nu mai pot trage mult.

Paun isi face simtita prezenta. Un ochi atent imi spune ca asa cum eu as face prapad pentru ai mei, acum este in stare sa nu prea mai tina cont de prea multe.

-Sa o lasam pe Nadia sa se odihneasca. Maicuta, facem un tur de Piramida?

-Facem, iar voi fiti potarnichi dragute si imprastiati-va pentru ca sora voastra sa se poata odihni in liniste. Stiu ca Paun va veghea asupra ei, asadar nu imi fac griji.

Ma ridic, reusesc sa fac 2-3 pasi si ma prabuesc efectiv. Totul se intuneca in jurul meu.

Ma trezesc tarziu in. Paun citeste, insa vad destul de clar pe chipul lui cat de mult l-am speriat prabusindu-ma fara niciun avertisment. Stiu ca i-am speriat pe toti in jurul meu, doar Becca si Sonia stiu ca au mai foat astfel de momente la care au fost martore de-a lungul timpului si tot ele stiu ca doar eu ma pot ridica singura in picioare.

-Mi-as dori sa nu ma mai ingrozesti in felul asta si nu imi place sa aflu ca s-a mai petrecut si in trecut, imi spune Paun ridicand ochii din carte.

Vad ca are ochii in lacrimi si ii simt disperarea din suflet. Oftez.

-Pana la urma toti avem un punct critic, raspund. Presupun ca Becca si Sonia au cerut sa urce cat am zacut?

-Da, insa Misha si Maicuta au fost destul de stricti.

-Sa tii minte ca in momentul in care ii auzi ca dau imprastierea potarnichilor, nu e de gluma cu ei. Stiu ele doua ca am mai cazut eu din picioare de la epuizarea fizica de vreo doua ori in cei 6 ani petrecuti departe de tara. O sa imi revin. Asa e legea firii mele si nu cred ca acest aspect se va schimba vreodata.

-Te las sa te odihnesti. Dau o fuga la padocuri.

Faptul ca Misha si Maicuta au plecat sa inspecteze Piramida cat de mare este ea nu ma pune pe ganduri prea mult. Au mai facut cate o plimbare sau doua de acest gen si in trecut.

Ma ridic si arunc un ochi pe geam la cerul plin de stele apoi imi cobor privirea spre Poarta Sangerie, il vad pe Paun indreptandu-se spre aripa vestica insotit de Severus si de Sonia. Nu le citesc gandurile, banuiesc cam ce ar putea discuta.

Elfii, impreuna cu Gandalf, sunt la Poarta Sangerie alaturi de Brianna, Anai si Anna Loth-Lorien. Becca este si ea cu ei. Presupun ca tot eu sunt subiectul principal. Maicuta si Misha au luat-o pe Madalina cu ei.

Intuiesc ca pentru toti trei am fost un semnal de alarma; simt o prapastie adanca in sufletul Madalinei, simt o teama enorma in sufletul parintilor mei si simt ca voi ramane singura care va face fata Piramidei „Murgului Maicutei Moise”, Colegiuluicu Program Sportiv „Andrei Saguna”, Centrului „Casuta Portii Sangerii” si intregii Curti a Piramidei.

De asemenea, Olimpiadele bat la usa cu toate concursurile premergatoare lor.

Nu-mi ramane decat sa ma ridic si sa merg mai departe prea multe lucruri depind de mine si care, cu ajutorul celor din jurul meu, le pot metine la standardele impuse tot de mine si pe care cred ca le voi putea depasi la un moment dat in timp daca voi putea face acest lucru si voi putea sa-i ridic si pe ceilalti. La un moment dat, generatiile mai tinere ii vor inlocui pe cei cu care am creat istorie si am tinut flacara aprinsa.

Aceste generatii ii vor include sau nu si pe cei mai mici dintre frati si surori, nu toti sunt ai Colegiului Sportiv si toti care vin aici aduc un suflu nou pe care subconstientul meu il intuieste si il studiaza pe masura ce se concretizeaza adaptandu-l.

Curand „Generatia de Sacrificiu” va lasa mostenirea ei celor care o pot duce mai departe, asa cum Misha si Maicuta au lasat mostenirea lor cui o poate duce mai departe…

Generatii

Povestea mea incepe pe 31 ianuarie 1882 intr-un colt nestiut de nimeni, care nici in ziua de azi nu apare pe vreun petec de harta.

M-am nascut in toiul unei nopti de iarna dupa ce in ziua precedenta viscolul a troienit totul in jur, apoi norii s-au rispit lasand in urma lor troiene, dar si un cer luminat de o luna plina, rosie si plin de stele. Nu s-a mai intmplat pana atunci asa ceva.

Familia mea nu a avut atatia copii cati am eu in jurul meu astazi insa am fost ultimul lor copil adus pe lume. Toti au interpretat luna rosie chiar si la apus in zorii primei mele zile de viata ca fiind un semn ca voi avea vremuri tulburi in viata mea.

Ce stia mogaldeata ce-o asteapta in viata?

Si am crescut inconjurata de frati si surori, care si-au intemeiat familii si au inceput sa apara nepotii, caci diferenta intre mine si ceilalti frati si surori era destul de mare.

Nu ne deranja, insa pe masura ce am crescut, mi-am dat seama ca sunt diferita de toti ceilalti, nopti la rand aveam vise legate de o Piramida care nu-si avea rostul in locul unde o vedeam, aveam cosmare, premonitii care apareau si dispareau in toiul noptii cu o frecventa neregulata. Uneori am crezut ca mi se nazare si nu prea le-am dat atentie pana in jurul varstei de 18 ani cand am simtit ca este momentul sa imi parasesc confortul casei parintesti si ca rostul meu este departe de pamanturile natale.

La Poarte Vestica a Piramidei aveam sa ajung in 1901, in ziua in care am implinit 19 ani. Misha parca ma astepta. Iarna isi facuse de cap dupa cum am putut observa in jurul meu, insa pana in primavara aveam un adapost din calea gerului si o masa calda.

Cosmarele au devenit din ce in ce mai rau prevestitoare si abia daca ma puteam odihni. Stiam ca nu mai sunt cosmare si premonitii trecatoare-ajunsesem in locul unde trebuia sa fiu, sa imi alung copii de acasa, sa-i chem inapoi pe cei care vor voi sa se intoarca si am devenit constienta ca la un moment dat voi avea de indurat ani la rand fara cinci dintre copiii mei. Lui Misha nu i-am zis nimic din acestea era un strain care ma adapostea de frigul iernii.

Iarna lui 1901 sau ce-a mai ramas din ea a trecut repede, asa ca din luna martie am inceput cu ce s-a putut, iar pe masura ce primavara alunga iarna, munca noastra s-a mutat in exrerior. Pana in 1945 am muncit pe branci, zi lumina si n-a fost usor.

Localnicii nu s-au aventurat niciunul deoarece considerau locul bantuit si blestemat de spiritele cimitrului in care sincer nici in ziua de azi nu ma aventurez nici eu ziua in amiaza mare. Razboaiele mondiale au venit si au plecat cu toate problemele lor fara sa ne afecteze prea mult viata.

Cand am considerat ca facusem cam ce se poate face intr-un loc in care ai toate anotimpurile fiecare la timpul sau, mi-am dat seama ca mi-am petrecut o viata intreaga cu Misha si am hotarat sa ne luam caci niciunul nu ar fi avut vreo sansa sa aduca din exterior pe nimeni doritor sa locuiasca alaturi de noi.

Am facut cale intorsa spre casa parinteasca pentru a prezenta parintilor pe cel care si aastazi imi va sta alaturi. Lui Misha si nimanui altcuiva nu am spus pana acum de noptile cu vise, cosmare si premonitii. Nu stiam ce ma asteapta acasa si nici daca imi voi mai gasi familia acolo unde am lasat-o. Nu am avut nici o supriza cand i-am gasit pe toti schimbati la fata si la trup, cativa dintre ei se prapadisera de-a lungul anilor, nepotii crescusera si ei, avand copii la randul lor. Nu mi-a placut atmosfera apasatoare pe care am simtit-o, dar stiam ca avea sa fie ultima oara cand aveam sa ii intalnesc pe cei care mi-au dat viata, alaturi de cei langa care am crescut.

Cu o noapte inainte sa plec din sanul familiei fara a ma mai intoarce prea curand in tinuturile natale, am visat o creatura care si acum imi este imposibil sa o desenez, dar s-o mai descriu care mi-a spus ca fiica mea va plati cu viata din primele clipe pe care le va respira singura, ca fantasma sa fie alungata de o alta creatura care imi inspira liniste si incredere. Nu stiam ce sa mai cred, dar imi era clar ca voi avea copii cu Misha si ca va trebui sa ii protejez indifrent ce inseamna acest lucru, mai cu seama nu doar fetele, poate si baietii cu toate ca vreo 5 i-am vazut adormindu-mi in brate ca apoi sa se trezeasca la viata iarasi.

Deja nu mai intelegeam mare lucru si nu stiam cum sa imi pun gandurile in ordine. Simteam ca innebunesc, insa Misha a inceput sa aiba si el premonitii si tot felul de vise ciudate. Am vorbit despre ele, dar despre ccea ce eu deja traiam noapte de noapte nu i-am spus nimic pana azi, cand va povestesc si voua.

In iarna lui 1949, pe 18 ianuarie, a venit pe lume Billy. Speriati amandoi, l-am dat intr-o familie gazda departe de aceste meleaguri. Obligatoriu trebuia sa stim de baiatul nostru. Si familia gazda s-a tinut de cuvant. As dori, Billy, sa-mi cunosc nepotul Darren si cei 4 stranepoti pe care i-a adus doamna lui, la un moment dat. Angel, desi adoptata, a furat din fasa trasaturile familiei si cine nu stie, ar zice ca este bucatica rupta din tata-sau.

Ce ironica este viata uneori!

Al doilea baiat al familiei, Robert, s-a nascut pe 19 noiembrie 1953 si nici el nu a stat prea mult in sanul familiei. Aceeasi teama ca orice ar, fata sau baiat, trebuie sa fie in siguranta, asa ca si el a plecat departe intr-o familie gazda cu obligativitatea de a sti de capul lui. Si nu am pierdut prea multe din cate vad, caci pe Marlena o cunoastem cu totii si ma bucur sa fie eleva a Colegiului cu Program Sportiv „Andrei Saguna”.

Al treilea baiat al familiei, Severus a dovedit din fasa ca nu-i de el sa stea in ochii rai si iscoditori ai oamenilor asa ca l-am trimis intre cei cu puteri ca ale lui. S-a nascut pe 9 ianurie 1960. o viziune mi-a aratat ca pe 2 mai 1998 s-a intins la somn de odihna si ulterior la Poarta Sangerie care s-a si intamplat ulterior in timp.

Oare eu de ce nu am stiut ca pana in decembrie 2001 a dormit si am trait 3 ani plini de griji, Nadie? Nu cred ca merge”ntz, nu crez ca as avea idee?” Imi zici tu pe urma, nu amu!

Scott Anthony a fost primul dintre fratii si surorile care i-au urmat nascut intr-o zi mai deosebita in randul crestinilor ortodocsi, respectiv catolici, anume pe 8 septembrie 1964. zurbagiul asta mic a fost de mic zbanghiu, dar asta nu l-a impiedicat sa fie dat spre familie gazda. Inteleg, Scott, ca trebuie sa o cunosc pe noua ta doamna, daca nu-i cu suparare, la un moment dat?

Dracusor de copil ce-ai fost mereu, dar n-ai fost niciodata primul la acest capitol! Mustacelile le vad si cu ceafa, aviz stim cu toti cui!

David a venit pe lume in ianuarie 1969, in a 18 zi a lun ii si a fost ultimul dintre copii care a plecat din sanul familiei pana sa inteleg ca acel copil avizat, va da un semn, dar David deja plecase in Washington, DC, fiind mult mai aproape dintre toti cei 5 copii plasati in familii gazde. As fi tare incantata s-o cunosc pe Keilani, de-o varsta cu Matia noastra, dar si pe Athena, de-o varsta cu Brigitta. Cred ca Jacob si Aiden sunt doi stranepoti de care Keilani este o mama foarte mandra.

Coral a fost primul dintre copii care a ramas acasa. A venit pe lume putin dupa Anul Nou, pe 3 ianuarie 1979, imediat dupa nasterea lui aparandu-mi la marginea patului de la neonatologie acea creatura care-mi inspira liniste si incredere. Mai micuta de statura fata de cand am vazut-o ultima oara, dar tot fara a-i vedea fata, mai firava, dar cu acelasi glas calm, dar plin de incredere, imi spune sa-mi tin baiatul acasa si sa incep sa ma gandesc la a-mi chema copiii imprastiati in lume inapoi, dar fara graba, caci apele abia incep sa se tulbure, asta daca vreau sa-i am in viata langa mine, nu la doi metri sub pamant. Premonitii rele abia acum incep sa prinda viata, curand incep sa prinda contur si nu peste mult timp vor face prapad. Dar toate la timpul lor si voi sti cand ii va veni vremea sa se nasca, nu se va maste singura. Iar Coral a ramas acasa.

Deci o fata!

Si o fata s-a nascut pe 31 decembrie 1980, cu putin inainte de-a trece in 1981, insa s-a nascut fara vreun semn, in liniste, la fel ca si fratele ei mai mare, Coral. Mi s-a parut ciudat la Dally, totusi, coloana vetebrala, insa avea sa creasca frumos si fara probleme medicale.

Abia cand s-a nascut ea, am realizat ca toti acesti ani de temeri, de acum abia incep sa prinda contur si curand vor navali fara avertisement, ca o furtuna de vara, iscata de nicaieri dupa o zi senina si torida.

Misha deja stia ce stiam si eu si avea aceleasi premonitii ca ale mele, vedea aceleasi semne ca si mine.

Ziua de 21 mai a anului 1982 a fost zbuciumata inca de la primele ore ale diminetii, cand nici macar geana rasaritului nu se ivise la orizont. Am nascut trei fete sanatoase, totusi, cea de mijloc mi-a atras atentia. Era mai micuta ca surorile ei chiar daca este mijlocia intre ele, iar dupa prima portie de aer singurica in plamani si un scancet care ar trezi si mortii din somn, a facut un lucru la care nu se astepta nimeni-a dat, benevol, 30 de ani de viata lui Paun a carui viata a ajuns in acea noapte la finalul anilor lui de Phoenix.

Si semnele au urmat imediat unul dupa celalalt-un cutremur care a despartit Piramida in doua, heroglifele care le vedeti azi pe peretii interiori si exteriori au luminat ca soarele ziua, iar pe corpul micutei care a bagat in sperieti pe toata lumea prezenta in jur au aparut semne clare, ciudate, care chiar si asa te bagau la idei. Am stiut ca fetele trebuie sa plece imediat dintre zidurile Piramidelor, de acum, de indata ce vor fi in siguranta. Luna rosie din noaptea nasterii mele a rasarit din nou cu o seara inainte si a ramas pe cer trei zile. Severus mi-a spus ca acest semn este un pericol care totusi protejeaza daca se actioneaza la timp, iar fetele acestea vor face lucruri mari. Batranii mei mi-au spus sa imi ascult copilul ca nu vorbeste prostii, iar semnele sunt clare ca ceva se intampla, dar n-au reusit sa afle nimic de la mine.

De asemenea, Poarta Sangerie a rasarit de nicaieri in timpul cutremurului, viata a inceput sa se treazaca din nou intr-un colt de lume in care timp de 3 evuri a fost o nebunie totala, iar al patrulea ev, al omului, a dus-o spre adormire cu promisiune unei treziri la un moment dat in timp, mai aproape sau mai departe.

Daca fapta fetii nu fusese de ajuns din prima clipa de viata, nu ajungea nici cutremurul, luna sangerie, Poarta aparuta de nicaieri si nici vorbele batranilor, o atmosfera apasatoare s-a astenut peste tot in jur, totul a prins o tenta plumburie chiar si la lumina soarelui, iar cimintirul atat de nesuferit mie, a prins un pui de ceata atat de neguros incat, daca ar fi fost dupa mine, nici nu as mai fi trecut pe langa el in veci!

O prostie evidenta, dar tot nu-mi place coltul acela de curte si puteti sa radeti de batrana voastra mama.

Cele trei fete au fost primele care mi-au adus o sarcina multipla si ulterior, am adus arar copii singuri pe lume. Nu aveau sa mai plece asa departe, insa aveam sa cunosc prin ele Lumea Omului de dincolo de porti, asa cum nu o mai facusem pana in acel moment inainte.

Iar riscul asumat era enorm. Ce incercasem sa evit si ce faceam acum? Inconstienta? Poate! Ma judecati, voi, pe care v-am trimis asa departe de casa? Nu va condamn, insa cred ca acesta a fost mersul lucrurilor, asa o fi fost sa fie? Cred, nu stiu.

Pentru o clipa Maicuta isi trage suflul. Toti o ascultam fara sa o intrerupem pentru ca toti suntem constienti ca povestea ei nu va mai fi spusa a doua oara, insa stiu ca va fi scrisa. Observ o liniste mormantala peste tot. Elfii s-au oprit din treburilor lor, dwarfii nu mai ciocane in piatra, nu mai slefuiesc pietricelele pe care le scot la iveala, vulturii s-au oprit din survolurile lor pe piscurile muntilor, mortii nu mai bantuie chiar daca s-au trezit din somnul lor de veci si asculta atenti. Valurile marii nu se mai sparg de tarm, lasand marea calma si linistita la mal, mai marii elfilor, valarii, au prins contur, la fel si parintii dwarfilor.

Fiecare dintre triplete a ajuns la cate o familie gazda in aceeasi zi, iar in ziua aceea mi-a venit in minte ideea orfelinatului. Oare cati copii nu aveau sa-si cunoasca parintii pentru ca acestia ii abandonasera si oare cati au adus lumina in viata parintilor lor insa din diverse motive nu pot fi intretinuti de acestia?

Pana in 1984, cand Antonia a venit pe lume in august, deja gasisem un coltisor pentru acesti copilasi, sistemul de atunci nu s-a ivit in curte sa nationalizeze totul cum facea in lumea de afara probabil din aceleasi motive pentru care nimeni nu indraznea sa ne calce curtea, desi s-au gasit cativa care au lasat la poarta gura lumii si au intrat, incet incet curtea prinzand viata. Cei mai multi dintre cei abandonati aveau malformatii mai mult sau mai putin evidente, care mai tarziu se vor dovedi felul lor normal de a fi.

Tripletele au fost ultimile care au plecat de acasa.

Dupa Tony, a venit randul lui Andrei sa vina pe lume pe 30 noiembrie 1986, iar cu Iosif in brate, pe 19 martie 1988, mi-a trecut prin minte un nou sistem de invatamant. Sistemul impus de comunisti nu avea sa mai reziste mult, fiind o chetiune de timp, caci oamenii ajungeau la saturatie de atatea privatiuni si cate altele. Puteam sa inteleg aceste aspecte de la cei care venisera la noi in curte si faceau fata cu greu din ce in ce mai mult sa lase in urma , la poarta, viata gasita aici, cand venea timpul sa plece acasa. Si asa, am gasit de munca la Orfelinat, la padocuri si cum imi venise in minte ideea scolii, aveam de gand s-o pun in practica, dar ce imi trebuia pentru a face acest vis posibil? Si nu mi-a luat mult timp sa aflu caci nu aveam prea multe pe cap atunci ca acum. Cumva mi-am ocupat timpul cu mana mea, iar Misha ma ajuta la fel de mult ca acum.

Pe 15 septembrie 1989, am primit aviz de functionare provizoriu nesperat. Aveam timp ca pana pe 15 iunie 1990 sa dovedim ca se poate si cu sistem alternativ, insa putin au fosr romanii care au stiut in acel moment de el. Coral si Dally mergeau deja la scoala in acel an Coral fiind clasa a III-a, in timp ce Dally era clasa a II-a. Nu i-am retras de la scolile lor neavand garantia ca voi putea trage linie si indeplini conditiile impuse la final de an scolar. M-a batut gandul, tousi, ca Sonia, Becca si Nadia sa devina elevele mele, dar simteam ca nu este timpul sa le iau din familiile gazda.

Raul nu trecuse.

Profesorii pe care i-am ales au fost nevoiti sa inteleaga un sistem altfel gandit, cu o strctura diferita de cea pe care o cunosteau si toti abia iesira de pe bancile facultatii.

Practic, ceream si ofeream imposibilul.

Nu aveam de unde stii daca va functiona sau nu.

Si a venit decembrie 1989 cu Revolutia lui si nu s-a schimbat nimic pana in iunie 1990 cand elevii au terminat anul scolar asa cum fusese gandit pentru a face loc altui sistem de invatamant, gandit altfel. La Colegiul cu Program Sportiv „Andrei Saguna” nu s-a schimbat nimic din primul an si vad ca rezultatele sunt la fel de bune ca in acel prim an de studiu, ba chiar cerintele pe care si le impun elevii sunt chiar mai mari decat cei care s-au numit, mai in gluma, mai in serios, „Generatia de Sacrificiu”.

Micuta Matia a venit pe lume cu vreo doua luni mai devreme decat sorocul ei, pe 14 mai 1990. Stresul prea mare legat de Colegiu, emotiile si-au spus cuvantul. A urmat transferul lui Coral, dar si al Dallyei. Singura care a facut parte din prima generatie a Colegiului, chiar daca cu intreupere de 6 ani, a fost Becca. Si m-am bucurat ca o am sub ochi, o vad cum creste, dar nu ii puteam spune ca are un frate si o sora la clasele mai mari si nici sa-i dau vreo idee ca stiu cine este sau ca mai are inca doua surori gemene de care am despartit-o pentru binele lor.

Din 1991, am reusit sa aduc in Colegiu ramuri sportive diferite, moment in care Coral si-a urmat senseiul, iar Dally antrenorul. Cred ca Robert nu mai are nevoie de prezentare. Fiecare antrenor a venit cu o mana de oameni care puteau face performanta la nivel inalt, iar preselectiile nu s-au lasat mai prejos. Becca a intrat in echipa de volei, dar nu i-am spus nici in acel moment ca Dally este sora ei mai mare. Asemanari mari intre ele au fost vazut imediat, insa doar Robert a stiut secretul celor doua fete din lotul lui de volei. Si amandoua aveau stofa pentru asta.nu au avut idee nici cand Becca a plecat peste granita in ianuarie 1995 impreuna cu surorile ei gemene.

In acel an, 1991, am simtit semne tulburatoare din partea Nadiei. Luna februarie a acelui an a adus primele schimbari majore din viata Nadiei si dincolo de Poarta Sangerie a inceput sa se simta mai multa miscare ca oricand si negura se intindea incoace din ce in ce mai mult si mai neagra. Punctele de nord, est si nord est erau din ce in ce mai intunescate si mai de rau augur. Misha a spus o vorba mare atunci ”de acum incepe totul.” Momentul inceputului a culminat cu nicio opreliste care sa imi mai apere fata de cele ce aveau sa vina.

Acel moment a fost moartea bunicului patern. Am aflat ca a fost un Phoenix ajuns la apusul vietii si ca zgatia mea de fata i-a facut trecere in nefiinta mai lina, mai usoara, in pace. Paun mi-a spus ca totul depinde de Nadia acum, care tare mult se atasase de batranul Phoenix care a si-a vazut Domnita incepand sa creasca de la o mogaldeata in fasa, dar n-a mai vazut-o mare si nici nu i-a mai putut fi alaturi in acesti ani care i-au urmat somnului de veci.

Copila mea a crescut intr-o clipa-a lasat imediat copilaria la o parte, a sarit peste adolescenta si a devenit un mic adult al carui Phoenix s-a trezit la viata si incepe sa se dezvolte vazand lumea in jurul ei cu ochii unui adult intr-un trup de copil. In momentul decesului batranului, legatura mea cu fata a devenit precara, caci familia pe care o alesesem drept gazda nu era asa cum ar fi vrut sa fie, dar pe turta altuia. Din cand in cand, simteam amaraciune, suparare si durere sufleteasca, insa cum puteam sa o scot de acolo? Ce era de facut?

In 1992 a venit pe lume Brigitta, pe 23 iulie. Tony incepuse deja scoala, Andrei venea si el tare din urma. Balamucul crestea de la o zi la alta, copii cresteaua, dar continuam sa ne dorim copii. Incepusem sa vad ca Dally si Coral incep sa se implice in cresterea celor mici atat cat le permitea timpul liber, competitiile sportive incepeau sa se zareasca la orizont…simteam ca innbunesc, insa stiam ca trebuie sa imi stabilesc prioritatile si sa nu uit ca ceea ce facusem, facusem pentru a-mi proteja copiii indiferent de ceea ce vor crede despre mine la un moment dat in viitor, caci nu stiu cat as fi putut sa va protejez daca Nadia ar fi ramas acasa si ar fi murit inainte de a isi indeplini menirea, caci stiu ca a fost adesea la un pas de moarte si totusi a luptat pana la capat pentru ca nu ii venise inca timpul cand hada cu coasa i se protapise inaninte.

Ca un facut, in octombrie 1994, drumul Nadiei s-a intersectat cu al lui Ted DiBiase. Cum familia gazda nu putea lua decizii majore in privinta fetei care le devenise mult prea ciudata si atipatica pentru a o suporta, dar faceau rabat pentru ca era o sursa de bani, a fost nevoie sa se faca apel la familia ei de fapt si de drept.

Nu stiu cand a fost ultima oara cand am vazut-o pe Nadia inainte ca Buni sa moara, insa la inmormantare am ramas socata, insa am ramas si mai socata cand am vazut-o in acea seara de octombrie 1994. Doar nu puteam sa dau buzna in casa oamenilor fara repercusiuni pe care doar de mana mea le suportam. Efectiv, m-am ingrozit sa vad o batranica in trupul unui copil, un suflet care a dat deja o bucatica din el atlcuiva, a mai sfasiat o bucatica cand si-a ingropat Phoenixul care i-a vegheat primii pasi in viata, iar ochii tradau ceva ce abia mai tarziu aveam sa inteleg. Bia si Norbert, avand doar patru luni in acel moment, au ramas in grija lui Misha insa tare agitati i-am gasit la intoarcere.

Am ramas surpinsa ca fata a avut curaj sa se rupa dintr-un mediu care ii facea rau, dar care ii era caldut si sa plece spre necunoscut. Ar fi fost bine ca baietii cei mari sa fi ramas acasa si sa plece ea? Nu stiu, insa avea rude de gradul I in Statele Unite si David era aproape de New Jersey. Ted a inteles imediat situatia, caci stia ceva povesti din copilarie de la ai lui despre ceea ce era dincolo de Poarta Sangerie si a fost indeajuns sa vina o data la Piramida pentru a imi da seama ca sangele apa nu se face si ce zace adormit revine la viata cand timpul ii este sa se trezeasca.

Ce turnura ciudata luau lucrurile!

In ianuarie 1995, mi-am vazut tripletele una langa alta dupa aproape 13 ani. Becca era langa surorile ei. Sonia crescuse si ea frumos, insa Nadia a ramas micuta de statura chiar si acum. Atunci am vazut cat a avut de tras in casa familei gazda si cat de mult a avut de tras sa inteleaga lumea din jurul ei pana sa se destinda macar un pic. Este o persoana caruia nici dupa o viata intreaga nu ii poti castiga increderea. Stie ea ce ceva ce noi nu vom intelege niciodata.

Trupul micut si firav avea un chip pe care se putea citi usor neincredere, suferinta si prea multe intrebari care se ascundeau in spatele unor ochi obositi, dar cu simturile mereu in alerta.

Tinea legatura cumva mai mult cu familia gazda, insa socul cel mare a fost iunie 1996 la Jocurile Sagune si Olimpice din vara acelui an. Daca mai primeam vesti de la Becca din cand in cand, nu ne asteptam sa vedem ceea ce ni s-a derulat in fata ochilor. La final, am putut afirma pe jumatate intreba daca piticutul acela este fiica noastra si tocmai ne-a dat peste nas la toti. Asa, pe fata, pe nepusa masa. Oare ce nu am vazut atunci in vestile pe care Becca le trimitea familiei gazda, care, la randul ei, alaturi de familia in care Sonia a crescut, ne-au aratat ce noua ne era privat. O singura mentiune a aparut intr-o scrisoare a Soniei care trebuia sa ne dea de banuit macar ceva: „in ultima zi a preselectiilor la echipa de volei, Nadia a coborat din tribune. Nimeni nu stia ce avea sa ni se astearna dinaintea ochilor-nimic din ceea ce a facut Donna, antrenoarea, nu a doborat-o. Efectiv, daca nu le-as cunoaste, as zice ca sub chipul acesta asa uman, se ascunde ceva pentru ca, privind inapoi in timp la acele momente, totul a fost de-a dreptul inuman! Iar aceasta fata, Nadia, oricat de la zero cu foarte multe virgule a plecat, ne duce in acest an la Jocurile Sagune. A avut cel mai mult de tras, a primit postul de libero si a invatat tot ce se putea si adaugand libero-ului responsabilitatile unui coordonator, a ajuns sa atinga cel mai inalt nivel de pregatire, lasandu-le in urma chiar si pe cele cu experienta in teren.”

In alt pasaj al scrisorii, Sonia scrie: „Becca imi spune ca fata asta are ceva in ea care efectiv o propulseaza in sus si se poate observa ca Donna si tehnicienii nu o iarta. E capabila, munceste mereu suplimentar pentru ca poate face asta, iar pe noi, Nadia a ajuns sa ne motiveze prin felul ei de a fi. Stie ca nu a fost inghitita de fetele cu experienta in spate, a avut frigidere pline cu de toate cand lumea s-a luat de ea. Ea nu s-a burzuluit la noi, ci a preferat sa isi vada de treaba. Faptele ei ne-au dat peste nas si am inteles ca este liderul de care avem nevoie, dar nu obliga pe nimeni pentru ca stie ca nu merge cu de-a sila, ci benevol.

Daca a ajuns sa fie un sportiv apreciat si respectat, un elev foarte bun, pot spune ca pe masura ce o cunosti, incepi sa o apreciezi ca om. A vegheat mereu asupra mea, asupra Beccai, are grija de noi toate, dar o vedem mereu supta la fata, cu ochii infundati in orbite, cu cearcani negri sub ochi si ne intrbam cum poate sa reziste. Mi-e teama ca intr-o zi va cadea din picioare si noi ce vom putea face pentru ea in afara de griji?

Nu stiu ce sa cred, insa a ajuns sa-mi fie foarte draga.”

Gazdele Beccai confirma ca in scrisroile ei, fata povesteste mereu despre Nadia, dar niciuna nu mentioneaza ca Nadia noastra a cazut de doua ori din picioare de la epuizare si apoi s-a ridicat in picioare pentru a o lua de la capat. Efectiv, aceasta copila nu stie ce este un punct si atat.

Asadar, Nadia a reusit sa creasca doar plecand dintr-un mediu din care prea tarziu ne-am dat seama cat de nociv ii este. Uitandu-ma la ea in acel an, mi-am dat seama ca ochii fetei ascund un secret pe care il cunoaste si este constienta ca ceva i se asterne in fata.

Severus, Paun si nea Gheo mi-au spus ca sunt nopti in care doua fantasme strabat cerul curtii Piramidei. Niciodata impreuna, dar amandoua se opresc la grajduri. Murgul si Whitestar sunt cei mai naravasi, dar de aceste doua fantasme asculta fara carteala. Una dintre ele bantuie si coridoarele Puramidelor, dar nu te sperie. Asta se intampla din 1992 incoace. Efectiv, simt ca innebunesc dar ce pot face?

Dupa acel an nebun, in care Filip s-a nascut pe 3 mai, au urmat minuni in fiecare an, in 1998 au venit pe lume Mada si Danel, iar dupa ei, in 2000, Dorina si Cristi.

Anul 2000 a fost anul in care fetele mele ratacitoare s-au intors toate acasa, dar ceea ce am vazut atunci cu Misha, este alta poveste, care cere completare de la Nadia, caci lacune si sincope avem destule. Daca nu este cu suparare, vom deschide corespondenta Soniei si Beccai din ceea ce ne-a fost pus la dispozitie, cu acordul fetelor.

Fapt implinit

Dupa trei saptamani petrecute la Rio pe cai mari, am ajuns inapoi la Piramida „Murgului Maicutei Moise”, insa am revenit cu inima cat un purice si un mare nod in stomac.

Fetele mele au fost toate pe cai mari si a dat ce-a avut fiecare mai bun in ea, iar acest lucru s-a vazut din plin-am ramas sus de tot, in varful piramidei, cu aurul la gat.

Dar acest aur a avut, in acest an, pretul lui, caci oricat de ravnit este aerul rarefiat al varfului de munte, muntele si-a cerut tributul lui si a fost cam neiertator-am simtit pe pielea mea vorbele Donnei de acum cativa ani bunicei, prin 2000, cand am ales sa ma intorc pentru continuare de studii la CIPS „Andrei Saguna” din Bucuresti si am cam lasat chel in urma mea, caci in proportie de 80% din coechipierele de atunci au ales sa faca demersurile necesare pentru a ma urma in tara natala.

Mi-a zis atunci, mai in gluma, mai in serios, ca spera sa nu incerc pe pielea mea, acel gust amarui pe limba si golul imens in suflet pe care le traieste in acele clipe ale deciziei mele darze si irevocabile.

Recunosc ca mi-a trebuit mult curaj si un dram mai mult decat mare de nebunie in acele momente, insa stiam ca orice inceput va avea si un sfarsit mai mult sau mai putin frumos.

Si am ajuns la Rio cu dorinta de-a tine steagul sus si l-am tinut nesperat de bine, dar pe masura ce meciurile curgeau unul dupa celalalt am realizat ca fetele mele dau ce au mai bun in ele, caci sunt destule intre ele care au ajuns la final de cariera sportiva si vor sa plece frumos, cu capul sus, asa cum au pasit pentru prima oara in lumina reflectoatelor pe terenu competiilor de volei-niste copile nestiute de nimeni, care incercau marea cu sarea si au avut curajul sa-si atinteasca privirile sus de tot si sa spere ca vor ajunge acolo unde si-au propus.

Si au luptat minge cu minge, punct cu punct, serviciu cu serviciu, set cu set si meci cu meci.

Si rodul muncii lor a avut un gust dulce si le-a placut. Si au decis ca vor sa munceasca pe branci la antrenamente, ca vor sa dea tot ce au mai buna in ele pe teren si sa lupte pana la capat. \

Si au facut toate acestea si in aceste 3 saptamani la Rio-au luptat pana la capatul drumului sus, in varful muntelui, dand ce-au avut mai bun in ele pana la ultimul strop de energie si fructificand fiecare clipa de antrenament petrecuta in sala.

Cand facliile tarilor participante la Rio, fie la Jocurile Olimpice, fie la Jocurile Sagune, s-au stins, stiu ca s-au stins si pentru viata competitionala a multora dintre voleibalistele mele.

Si asta ma doare, caci „Generatia de Sacrificiu” a predat stafeta mai departe, o stafeta chinuita si muncita pe branci, dar care si-a cules roadele pana la final.

Daca au fost situatii cand stand pe malul oceanului, sunetul valurilor m-a linistit, acum, sentimentul acesta imi este foarte strain si nu reusesc sa-mi tin in frau lacrimile care imi curg pe obraji fara incetare. Nu stiu daca este bucuria implinirii, durerea rupturii care avea sa vina la un moment dat in timp si „niciodata” nu ar fi intrat in carti deloc la inifinit. Stiu ca toate au un punct final, dar oare unde imi este puterea de-a accepta acest punct final?

-De ce iti uda obrajii lacrimile, Nadie? Nu voi incerca sa te consolez, nu iti voi tine teorie, ci voi sta alaturi de tine, privind cum valurile oceanului se sparg de tarm si voi privi alaturi de tine in reveria meciurilor care s-au incheiat si te voi insoti pas cu pas in gandurile tale care au fost si ale mele dupa Olimpiada si Jocurile Saguna ale anului 2000, imi spune o voce pe care o cunosc atat de bine. Sentimentul il stiu prea bine si stiu cat doare, dar de tine depinde totul in continuare.

-Esti minunea la care nu am sperat niciodata, intervine Robert, sustinand spusele Donnei. Antrenoarea ta din New Jersey mi-a aratat cam ce-ai facut pe acolo, am comparat cu munca mea de la „Saguna” si am inteles amandoi, ca ne poti ajuta mai mult decat ne-am putea ajuta singuri. Si am acordat incredere libero-ului coordonator de echipe-da!, mai multe echipe decat am sperat vreodata, pe care nimeni nu prea il inghitea la inceput nici de-o parte nici de alta a oceanului si caruia nu i se dadea nicio sansa pe teren…prima infrangere la Jocurile din 1996 am zis ca este un accident nefericit pentru noi si un noroc chior pentru voi, dar faptul ca ne-ati cam tot dat peste nas la fiecare meci chiar si in toanele voastre proaste de atunci incoace…ei bine, asta te pune pe ganduri binisor.

-Si am invatat cu timpul, ca putem avea iincredere in tine fara a ne pierde ca antrenori pe drum, Nadie. Si vom ramane antrenori ai echipelor de volei apartinand Colegiului pana la final, chiar si dupa momentul in care nici tu nu vei mai juca si indiferent pe ce drum vei alege sa mergi.

Pentru o clipa se lasa tacere si doar miscarea ritmica a valurilor se aude.

Daca Donna a avut o portita, eu nu stiu in ce situatie ma aflu, decat una care nu imi prea place, la modul cel mai sincer. De fapt, nu imi place absolut deloc, dar oare o fi dupa mine? Presupun ca nu prea, caci nu doar eu contez intr-o echipa, ci conteaza intregul pe care il alcatuieste echipa in sine.

-Fete rele ce sunteti, ma lasati in pielea goala! (…)Ei bine, daca astea-mi sunteti, cred ca trebuie sa-mi fac si eu bagajele odata cu voi. Doamne, unde ajung eu mergand pe mana voastra?”

-Sa tot fie vreo 16 ani de atunci, Flanny, iar tu ai raspuns…

-La balamuc sigur! Totusi, nu va fi un balamuc pe care il vei indura de una singura. Iti suntem alaturi si dorim sa te sustinem. Dorim sa mergem alaturi de tine pe drum, indiferent cat de greu va fi drumul care ni se asterne in fata, ai scris istorie din prima clipa a vietii tale, ne-ai dus si pe noi sus de tot si doar tu stii cate s-au sacrificat, nestiute de noi, ca sa ajungem si sa ramanem sus.

-Presupun ca nu trebuie sa ti se mai spuna cate injuraturi si blesteme ti-ai luat, dar de care ai fost iertata cu fiecare reusita, pentru a face loc la altele si la altele, mai dihai decat cele initiale.

Stiu ca fetele care vor ramane in echipa sunt capabile de eforturi aproape imposibile pentru a face minuni aproape inumane.

Am fost acceptata de fiecare in parte abia dupa ce fetele au invatat sa vada dincolo de aparente si sa inteleaga felul meu de a fi si modul meu de gandire. Ca sunt o persoana care deznoada lucruri complicate si se impiedica de lucruri simple.

-In concluzie, Donna, am ajuns la o intrebare care mi-a fost lasata ca mostenire de o antrenaore care a crezut intr-o copila aparuta de nicaieri si care nu avea nici cea mai mica idee cu ce se manca voleiul in general, ca sa nu mai spun ca nu dadea semne ca ar avea nici cea mai mica inclinatie spre asa ceva.

Si intrebarea ramane suspendata pentru o clipa in aer asteptand sa vada daca va fi luata de manuta si dusa la o plimbare anevoioasa in cautarea unui raspuns sau va ramane suspendata pentru o vrreme care poate atinge vesnicia fara a primi raspunsul, indiferent de felul lui…

Simt ca in jurul meu s-a strans intreaga delegatie venita de la Colegiu si fiecare intelege ca aceste Jocuri Saguna, alaturi de Olimpicele 2016, sunt un punct de cotitura in istoria Colegiului: in 1989 a plecat la drum „Generatia de Sacrificiu” pe foarte multe fronturi ca discipline scolare, iar in acest an, „Generatia de Sacrificiu a Volebalistelor” a ajuns, in mare parte, la final de drum si lasa o mostenirea muncita pe branci si tare grea celor care vin din urma si vor avea curajul sa o duca mai departe. Si totusi, trecerea de la o generatie la alta nu se face brusc, ci cu grija si cu atentie.

-Si pot presupune ca aceasta intrebare va fi dusa mai departe dupa ce ii voi gasi un raspuns, la randul meu. Dar oare cati dintre voi si cei care vor veni pe drum alaturi de voi, vor reusi sa supravietuiasca drumului care vi se asterne in fata? Greul de aici incolo incepe, iar cateva blesteme si injuraturi nu cred ca va vor ajuta decat sa va linistiti pe moment…

Stiu ca Donna, Robert si fetele care raman la echipa rasufla usurati, dar sufletul meu este rupt in mii de aschii. Nu stiu cate dintre aceste aschiute vor mai gasi drumul spre casa, insa stiu ca lumea mea se indeparteaza pe zi ce trece de la lumea omului si ca fiecare clipa va fi traita din ce in ce mai intens in Pamantul de Mijloc si doar putini vor fi cei care vor face fata acestui Taram.

Mai stiu ca este momentul sa mai las o bucatica de istorie in urma si sa iau in piept ceea ce viata imi va scoate pe drumul care mi se asterne inainte.

Ma astern drumului: imi sunt alaturi cei cu care am scris istorie atatia ani la rand. Port departe de ochii tuturor sufletul sfasiat ca pagina lor de istorie a ajuns la final si lasa in urma lor a alta pagina in istorie pentru a fi scrisa de cei care vin in urma lor.

Imi sunt alaturi cei langa care am crescut si m-am facut mare, cei langa care m-am format ca om.

Si vor fi langa mine mereu, in fiecare clipa a vietii pana in ultimul ceas.

Oare ce este mai dureros: faptul ca pagina lor de istorie s-a terminat aici sau ultima bataie a inimii lor in aceasta viata?

„-In drumul care ti se intinde inainte alaturi de cei care vor lua locul celor retrasi, sa tii minte, vei avea suportul tuturor si, mai ales, vei fi propriul tau ajutor, prin calitatile pe care le ai si, mai ales, prin defectele care iti dau batai de cap cand iti este lumea mai draga si tot ele, defectele, te vor ajuta pentru ca mereu ai invatat din ele lucruri bune…Toate la timpul lor, copila, sa tii minte asta cand ii va veni vremea…”mi-a spus cu ani in urma Paul Bear, la putin timp dupa ce am ajuns in New Jersey si nu stiam mare lucru despre lumea cea noua in care abia intrasem si abia daca avea idee ce se petrece cu mine departe de ochii curiosi ai oamenilor…cand a plecat si el dintre cei vii? Si cate sfaturi bune a putut da unui copil pe care abia daca il cunoastea…sfaturi care il ajuta acum, la maturitate….

Nu stiu cand ajungem la Satul Olimpic unde se da o mica petrecere la care iau parte tarile care au ramas in lupta pana la finalul Jocurilor. Nu putem refuza un pahar mic de sampanie.

Nu stiu cand se face dimineata si, dupa un dus rapid, furnicarul din Satul Olimpic se indreapta spre aeroport, fiecare indreptandu-se spre coltul sau natal de lume luand cu sine un mic bagaj in plus care nu va putea fi cantarit in niciun fel…bagajul aminitirilor atarna usor sau greu in sufletul fiecaruia si nu poate fi masurat in bani…

Rusoaicele coboara inaintea noastra la Moscova. Ciudat traseu a fost ales, insa nu ma deranjeaza ca s-a ocolit putin caci am timp sa-mi studiez co-pasagerii.

Oare cand au trecut 21 de ani?

%d blogeri au apreciat asta: