Mă uitam zilele trecute pe geamul camerei mele la oamenii zgribuliţi care încercau să se strecoare printre stropii ploii reci de toamnă.

Cunosc prea bine sentimentul. Nici mie nu-mi place să fiu udată până la piele-vara e o treabă, după o zi torindă, dar odată cu lăsarea frigului, mă transform într-un fel de mâţă fiţoasă căreia nu-i prea place că apa, alta decât cea caldă de la robinet, este cam udă…

Sătulă, la un moemnt dat, de atâtea feţe posomorâte, îmi dezlipesc ochii de la peisajul mohorât şi-mi dau seama că mă cam ia somnul. Da, ziua în amiaza mare.

Nici asta nu-mi place aşa că îmi caut de ocupaţie, ca să pot dormi la noapte. Unii mai lurează şi sâmbete şi duminici, mai ales ture de noapte, când nu se întâmplă nimic interesant. Dacă ai ghinionul să pici sâmbătă noapte, te gândeşti cu oarecare unghie în gât, că luni pici de zi…ori lunea nici iarba nu creşte, nimeni n-are chef de muncă şi dacă mai e şi balamuc…atunci poţi să numeri câte zile de vineri-13, vrei într-una singură.  Şi atunci să vezi distracţie, nu alta!

Dar oare de ce mă plâng, sunt alţii care şi-ar dori de un loc călduţ de muncă, unde ai oarece siguranţă a zilei de mâine.

O primă carte care îmi pică în mână este Criminologia. N-aş zice că este un czrs tocmai urât, dar nici să mori de încântare când mintea refuză să te asculte şi să proceseze de pe acum ceea ce n-ar trebui lăsat pentru nopţile primei stresiuni de masterand, căci neamţul oricât de rece ar părea la prima vedere, prost nu este, ba este chiar foarte calculat şi nu discută cu aşa numitele „putori.”

Din nou, aş zice că mă lovesc de sistemul american îmtr-o altă variantă, europenizată, unde cu zăhărelul nu prea merge. Ori ştii, ori nu ştii-de preferat să ştii.  Chiar şi aşa, pot spune că măcar am mintea ocupată cu ceva, căci cenuşiul de afară mă cam deprimă, deşi vara a fost cam secetoasă în multe părţi.

Nu ştiu cât timp petrec  cu acest curs în mână, dar ştiu că lumina zilei, şi aşa din ce în ce mai zgârcită în această perioada a anului, scade în intensitate. Uneori îmi place să pierd noţiunea timpului făcând ceva util.

Uneori am impresia că îmi este mai util să nu gândesc deloc, să nu fac nimic, mai ales în momentele în care ştiu că trec printr-o perioadă grea, încărcată fie de amintiri triste care-mi aduc aminte că am încă multe răni nevindecate sau incomplet vindecate, fie atmosfera din jurul meu este mult prea tensionată, mai ales că uneori oameni care mi-au trecut prin mână şi profesional nu am ce le zice, fac tot felul de pocinoage şi asta chia nu-şi are vreun rost. Mai sunt situaţii când  am parte de tot felul de surprize mai mult sau mai puţin plăcute şi, tot adunându-se, se umple şi îmi cam sare muştarul din te miri ce…zilele ploioase nu-mi plac pentru că mă şi amărăsc din acest punct de vedere gândindu-mă la cei care trag aiurea pentru ceea ce nu fac-„profesioniştii” fac greşeli pe care nu ar trebui să le facă şi în loc să-şi asume reponsabilitatea pentru ceea ce fac, împing pe cei care sunt la început de drum. Îi văd cu ochii minţii triştim întrebându-se ce rost au toate astea. Şi în aceste momente mă gândesc la o nouă triere chit că trebuie să trag iar şi iar să formez alţi oameni, dar îmi va veni din nou şi momentul în care va începe şi pentru mine o nouă perioadă de formare profesională pe care va trebui să mi-o însuşesc atât de bine încât să dau mai departe unor minţi care să pună informaţia în practică atunci când îi va veni momentul oportun.

Şi, din nou, privesc oamenii care trec pe stradă printre picăturile de ploaie şi ştiu că ceea ce observ zi de zi în jurul meu se regăseşte într-o formă mult prea violentă în paginile Criminologiei care, la rândul ei, mă va îndrepta spre alte pagini ale unei cărţi extrem de groase-psihologia. Din nou, vor urma nopţi nedormite şi gânduri răsucite pe prea multe părţi…