Posts tagged ‘Bucharest’

A fi sau a nu fi

Pentru o clipa ma trag deoparte din iuresul care m-a invaluit ca o pelerina de ploaie in ultima vreme. Nimeni nu a zis ca imi va fi usor-nici eu nu m-am asteptat sa aud sau sa observ acest lucru. Munca la Centru nu mi-a permis o clipa sa ma gandesc ca este viata este, in general, usoara sau grea. Este asa cum este, asa cum ti-o faci caci nu totul vine de la sine si, uneori, trebuie sa ne ajutam singuri in sensul bun al cuvantului. Sunt, pentru o clipa, uimita de culorile toamnei complet uitate in acest balamuc aproape total, de cum noii elevi si studenti se integreaza vietii de la „Murg”, de la Colegiu, in caminele adervarate furnicare, la Hogwarts. La Centru am ajutoare noi care se integreaza foarte repede fiecare pe felia lui, cei vechi ii ajuta cum pot tocmai pentru a le fi mai usor lor. Si abia daca s-a inceput scoala.

Vreau sa am o discutie cu cei vechi dupa ce ajutoarele vor termina perioada de practica-unii dintre veterani se vor retrage-majoritatea se vor pensiona si, asa cum a facut Maicuta obiceiul, internii au intaietate, apoi sfoara in tara si atunci sa vezi bataie. Arar s-a intamplat sa fie nevoie sa aducem oameni din afara. Multa munca si multa bataie de cap daca voi fi nevoita sa aduc oameni din afara. Multe sunt prejudecatile, multe sunt zvonurile care mai de care, labirintul culoarelor este destul de intortochiat chiar si pentru cei care participa periodic la evenimentul Portilor Deschise. O voi face si pe asta, oricat va fi nevoie de ghid o perioada mai lunga sau mai scurta de timp; nici cei care acum sunt fie elevi, fie studenti, fie in practica sau ca voluntari cu ceva vechime la noi nu pot spune ca stiu unde sa faca stanga sau dreapta si unde sa mearga inainte. E adevarat ca „Murgul Maicutei Moise” si „Andrei Saguna” arata ca niste adevarate intersectii, dar pana si eu mai am momentele mele in care pasii nu ma asculta si refuza vehement sa ma duca acolo unde am nevoie. Sunt uimita de aceste momente in care am nevoie de o clipa sa ma gandesc incotro trebuie s-o iau pentru a ajunge la destinatie, dar sunt constienta, in acelasi timp, ca a trecut multa vreme de cand nu am mai luat piramida la picior. Ultima oara era impartita in doua si orientarea in spatiu parca era mai usoara, dar acum am batatai serioase de cap.

Cineva mi-a spus ca ar trebui sa-m reiau obiceiul de-a bantui ca o umbra nelinistita pe culoare bagand spaima mai ales in pustanii indragostiti ai Colegiului, poate asa nu voi mai avea probleme de lipsus sau lapsus…sa nu uit, as zice eu, de papausa voodoo pe care am primit-o de curand de la o cunostinta care, mai in gluma mai in serios, mi-a spus ca ar fi tare utila (sau nu prea dupa umila mea parere) in situatia in care as avea vreo persoana care nu prea ma are deloc la inima…Nu cred ca s-a gandit prea mult caci imi este o persoana destul de apropiata si stie ca una din marile mele griji care-mi va fi ca o a doua umbra pe orice vreme este Lumea Umbrelor, iar cu spiritele suparate nu prea te pui. E adevarat ca gura lumii stie ea ceva din ceea ce zice, dar cat adevar graieste…nu cred ca va stii niciodata, cel nu putin din acest punct de vedere. Si daca vreodata va stii, s-ar putea sa se sperie binisor.

Daca pentru o clipa mi-am aruncat in curtea locului de munca si a scolarilor pe oricare treapta a invatamantului fie el si gradinita, m-am gandit ca ar fi cazul sa arunc un ochi si in ograda familiei.

Si observ ca Maicuta Moise si Misha au nevoie de o vacanta pe care cu greu s-au hotarat sa si-o acorde, chiar si acum cand li s-a luat mult din povara pe care au purtat-o atata timp pe umeri. O vacanta in adevaratul sens al cuvantului, fara prichindeii altora in grija pe cap, fara emotiile concursurilor sau mai stiu eu ce alte griji suplimentare, dar pe care incep sa le simt incetul cu incetul pe proprii mei umeri.

Nu cred ca vreunul dintre ei pare sa se fi schimbat prea mult din momentul in care am hotarat sa iau taurul de coarne si sa ma ocup cum se cuvine de ceea ce se presupune ca este al meu inca dinainte de-a fi venit pe lume. Hotarat de altii si de parintii mei pus in practica dupa o buna bucata de vreme de observat si meditat. Si daca n-as fi fost eu, atunci ar fi fost altcineva caci piramida si inscrisurile de pe peretii interiori si exteriori au propria lor lege. Ar fi fost, poate, Madalina chiar daca ar fi insemnat alti ani buni de asteptari, observatii si dezbateri departe de urechile copiilor in toiul noptii intr-un moment in care peretii nu au ochi si urechi. Din acest punct de vedere, Maicuta a avut intotdeauna o oarecare teama caci ii semn la aparea si disparea din senin, iar umbra mi-a fost intotdeauna buna prietena. Din toate punctele de vedere.

Nu a trebuit sa se uite mai mult decat cu coada ochiului la cei 11 copii ramasi in viata ca sa-si dea seama ca toti suntem curiosi unde vor sa mearga in bine meritata vacanta pe care si-au propus-o.

Sunt hotarati sa mearga intr-un fel de a doua luna de miere, in vizita la ceea ce a mai ramas din familia Maicutei in locul unde a vazut lumina zilei.

Isi doresc sa mearga acolo unde Maicuta a vazut lumina zilei. O parte a familiei a plecat de pe locurile natale dansei la scurt timp dupa ce aceasta a plecat sa implineaca ceea ce avea de implinit. S-au reintors cand Maicuta a ales sa-si intemeieze o familie alaturi de Misha, moment in care au plecat si mai multi dupa eveniment, fiecare pe drumul sau si cu destinatia sa fixata in minte. Au mai ramas cativa pe loc. O parte au trecut in Lumea Umbrelor si am avut ocazia sa-i cunosc asa cum n-am cunoscut pe mai nimeni din familia mamei mele. Tata este singur de cand tine minte si s-a descurcat cum a putut pana cand a cunoscut-o pe Maicuta noastra.

O parte a celor care au venit la nunta surorilor mele, dar si la inmormantarea celor care au aproape un an de cand nu mai sunt, am apucat sa-i cunosc si sa schimb cateva vorbe cu ei, dar nu as putea spune ca se poate cunoaste un om doar din atata lucru. Si din nou a mai migrat un numar de rude cine stie pe unde. Si au mai ramas doar o mana de oameni, pe care ii poti numara pe degetele de la maini. Pe ei Maicuta si Misha vor sa-i viziteze. Si acestia ii asteapta cu bratele deschise. Presimt ca nu vom fi lasati de capul nostru, inclusiv noi, astia mai mari. Nu s-ar dori nici stricarea vacantei si nici sa daramarea unei enormitati de piramida despre care cine stie prin ce eforturi s-a pus in picioare, la fel cum n-ar fi nici floare la ureche sa fie culcata la pamant.

-Da, asa vrem, concluzioneaza Maicuta. O mini vacanta pentru mine si tatal vostru. Am obosit si ne-am cam saturat de Bucuresti, drept pentru care vrem relaxare si sunteti destul de mari sa aveti grija unii de altii si de piramida, in special de partea „Murgului.” De Colegiu sa nu va faceti griji, caci am incredere in cei pe mana carora il las. Elevii si studentii stiu la ce sa se astepte cand ma voi intoarce, la fel si profesorii. Nadia, am toata increderea ca macar Casuta Centru si padocurile nu vor lua foc si le voi gasi in picioare cand ne vom intoarce si daca ai timp si putere, sa mai dai o mana de ajutor pe la Universitarul nostru. Nu stiu daca va fi nevoie, caci personalul stie ce program nebun ai si cam cat pot intinde plapuma in ceea ce te priveste.

-Nu-i bai, stii doar ca nu sunt genul de om care sa stea prea mult locului sa se odihneasca, dar imi cunosc limitele si ii cunosc o mare parte din oamenii pe care ii ai acolo, raspund. Apoi, am ajutoare, care pe unde stie si poate sa dea o manuta sau un piciorus de ajutor. Ne descurcam noi cei mari si vaccinati si cu ale noastre si cu un ochisor, preferabil doi, si la cei mici. Ca or fi buni si patru ochi in anumite cazuri, nu-i probliem, ii folosim cu incredere.

Stie ea mama ce pot face si cat pot trage. Stie ca atunci cand lumea incepe sa-mi fuga de sub picioare si simt ca nu mai pot, este un semnal de alarma. Mi-a fost invatatura de minte caderea avuta dupa cele doua examene teoretice la wrestling. Nu stiu daca am mai cazut de atunci din picioare sau am simtit ca mi se inmoaie genunchii incat sa nu mai pot sta in picioare. Chiar si asa, lipsurile de organe care au cerut, prin tumori, sa fie extirpate, mi-au introdus si ele niste limite. Lipsurile in organism ale unor elemente importante ca acesta sa functioneze normal nu sunt chiar atat de drastice, dar atentie marita tot se cere. Daca ma gandesc eu bine, stie ea Maicuta ce copii are la usa si cam ce poate fiecare. Niciodata nu ne-a dat de facut ceva care sa nu putem duce la bun sfarsit, iar daca treaba cere echipa, stie cum sa ne grupeze. Deja stim si noi ce putem face singuri si cui sa cerem ajutorul cand nu se poate altfel decat in echipa.

In ceea ce ma priveste, stiu mereu ca am pe cineva in spare gata sa sara la nevoie. Pe de o parte, a simti o rasuflare in ceafa ma cam deranjeaza in momentele in care as avea nevoie de putina intimitate. Totusi, stiu ca este pentru binele meu sa am pe cineva in umbra in caz de nevoie. Fiecare are un fel de inger pazitor al sau asa cum si eu am momente destul cand sunt ca o umbra pentru parintii mei, pentru fratii mei si surorile mele, dar si pentru cei apropiati mie, cu care am intrat intr-un contact mental atat de sensibil, incat stiu unde este, ce face, cu cine este, la ce se gandeste…pot vedea prin ochii persoanei respective, pot auzi cu urechile ei insa punand mare pret pe intimitate, prefer de cele mai multe ori sa arunc un ochi, sa trag cu o urechiusa. Prefer sa merg pe perceptie senzoriala a starii generale de spirit gen Deanna Troy din „Star Trek The Next Generation”. Ce mai urmaream serialul cand aveam o clipa libera!

-Asadar ma lasati cu gramada de plozi pe cap, pe care si asa nu-l vad, iar voi va duceti sa va faceti de cap…scanceste Dally, biata de ea, ramasa in continuare sora cea mare cu vreo 10 frati si surori mai mici in grija, cu o fata de ti se rupe inima. Unii mai sunt si majori vaccinati.

-Sa stii ca vom fi niste piticuti foarte draguti pe creierul tau cand ne punem pe dracii, ca niste dracusori impielitati ce suntem. Nu ne intereseaza ca nu putem, deci nu mai pierdem vremea sa intrebam daca se poate sau nu, vom trece direct la fapte! hotaraste Becca in numele tuturor.

Este un haz general cum n-a mai fost de multa vreme. Simt ca toti s-au obisnuit cu durerea ranilor care nu se vor inchide niciodata definitiv, ca sunt constienti ca viata merge inainte.

Buna dispozitie afisata de Maicuta Moise m-a surprins la inceputul discutiei, dar la o privire mai atenta, mi-am putut da seama ca este si starea sa interioara. Nu tin minte, cat am stat in preajma dansei, sa fi fost plecata in vacanta; ne-a fost insotitoare in cantonamente, la concursuri, plecata cu treburi…a muncit permanent fara vacanta timp de 18 ani si inca ar mai putea. Aceasta vacanta este binevenita si pentru Misha, care in toti acesti 18 ani a muncit si el pe branci, alaturi de dansa si de noi toti. Cred, asadar, aceasta luna  de relaxare fost la inceput doar un gand care s-a conturat intr-o idee care se concretizeaza incet-incet.

Simt o oarecare teama in sufletul celor doi, caci Maicuta a muncit continuu de cand a ajuns la piramida, in timp ce Misha i s-a alaturat pe parcurs. Amadoi au sacrificat multe, poate chiar tot ce au avut si au tras pe branci zi si noapte, pe canicula si viscol, in vremuri de pace si de razboi, s-au zbatut sub diferite regimuri aflate la guvernare si au ajuns intr-un punct in care noi, copii, trebuie sa luam fiecare in parte felia sa, asacum cei doi au muncit cot la cot pentru ca intregul sa reziste. In cazul meu, stiu in parte ce inseamna sa tragi de nebun sa stai in picioare si sa rezisti eroic pe baricade. N-as zice ca unul are mai putin de tras si mai putine responsabilitati. Pot spune ca fiecare este constient ca munca sa este importanta pentru ceilalti si asta am putut observa de cand am primit „hardughia” pe umeri. In cea mai mare parte a timpului, pot spune ca am putut sa punem in practica asa cum ne-am obisnuit umar de la umar si sa ne completam unul cu altul, iar unde s-a cerut o mana in plus de ajutor n-a ramas ramas fara ecou.

Simt ca le este teama sa plece atata timp in vacanta deoarece nu stiu cum vom reactiona noi, cei care vom ramane in urma, ce vor gasi pe pamanturile natale ale Maicutei si ce vor gasi la intoarcere. Pe undeva le inteleg teama. Amandoi se tem pentru mine, dar au toata increderea ca ma voi descurca.

Presimt ca Maicuta isi va vedea toate rudele, chiar si pe cele care au ales sa se risipeasca in cele patru zari ale lumii. Tragand putin cu ochiul in viitor, am o vaga presimtire ca s-ar putea ca toti sa lase pamantul natal in urma si sa se retraga la „Murgul Maicutei Moise” alaturi de „Maria lor, care a plecat a lasat totul si a plecat de mititica in lume, pentru a realiza o profetie de una singura, caci a crezut in ea si in ceea ce poate face si cat poate duce.” Misha are ceva emotii de cum va fi primit de familia soatei lui si la cum isi vor arunca acestea ochii peste copiii lor, copii care au crescut mari, s-a realizat fiecare in felul sau si isi ajuta parintii in munca lor.

Chiar si eu ma intreb cum va fi privita aceasta plecare de rude. Sa-ti lasi copiii de capul lor sa-ti administreze munca de o viata asa, dintr-o data, pe nepusa masa. Aici ma simt ca o babuta batrana stand pe o bancuta in gradina din fata casei si shpionand pe fiecare vecin si trecator in parte, fiecare frunza cazand in bataia vantului caci i-a venit vremea sa moara si sa faca loc unui nou mugur la primavara din care va iesi o alta frunzulita de-un verde firav, fiecare adiere de vant, fiecare raza de soare, fiecare fuior de fum sau fiecare norisor care traverseaza cerul albastru, sticlos si din ce in ce mai zgarcit in lumina soarelui.

Nu stiu ce reactie vor avea cand vor ajunge aici si vor vedea balamucul Bucurestiului, balamucul „Murgului Maicutei Moise” cu tot ce-l inconjoara si zumzetul ametitor al Colegiului International cu Program Sportiv „Andrei Saguna”. Ma sperie putin gandul ca Poarta Sangerie si Casuta Centru ii va ingrozi prin valul de mister care le inconjuara, nu mereu de bun augur si stiu ca elfi n-au vazut sau vreun locuitor al Pamantului de Mijloc. Aici stiu ca se vor speria de-a dreptul de iuresul caracteristic acestui punct de trecere intre trei lumi cu care eu una m-am obisnuit si multa vreme, ca mama mea, nu-l voi putea parasi nici sa vreau.

Stiu ca Maicuta a vorbit despre cea care o mosteneste si ca deja i s-a nascut si a doua fiica despre care profetia spune ca va fi o umbra a primei mostenitoare. Nu a fost nevoie sa mi se traduca faptul ca nasterea Madalanei nu este un accident; s-a nascut pentru ca oricand as fi putut refuza ceea ce profetia spune, as putea ceda oricand poverii pe care o am de dus sau as ajunge la fundul sacului cu zile printre cei vii. Sunt aspecte pe care un val cetos mi le ascunde, asa cum nici Elrond nu poate sa vada in viitor mereu cu claritate-sunt momente in care ceea ce se petrece in prezent isi pune pecdetea pe viitor la fel cum trecutul nu-l poti schimba. Nu o consider vreo rivala, ci am grija sa o pregatesc pentru ceea ce o va putea astepta mai devreme sau mai tarziu. Probabil ca voi face asa cum a facut Maicuta cu mine, caci eu una am in fata viitorul unui om solitar, singur in viata, dar mereu ajutat de cei din jur care stiu sa pretuiasca pe cei drepti si corecti,  sa incerce sa-i ajute pe cei care nu merg bine pe drumul vietii pentru a-i aduce pe drumul cel bun si sa-i indeparteze pe cei care prefera scurtaturile in viata.

De asemenea, ma bucur inca de prezenta lui Paun mai mult ca oricand-este constient ca sunt momente in care nu voi putea razbi de una singura. Am primit solii din partea elfilor si a majoritatii locuitorilor Pamantului de Mijloc ca ma vor ajuta la nevoie pe intreaga perioada in care Maicuta va fi plecata si spera sa putem avea o buna colaborare in rezolvarea problemelor care se vor ivi pe langa cele care sunt in curs de rezolvare. Si, cum altfel nu se putea, n-au intarziat nici tachinarile, alaturi de felicitari ca Maicuta si Misha imi acorda incredere asa de timpuri.

Aici au dreptate-un Phoenix la 30 de ani este in drum spre maturitate.

Sunt destui care considera ca am trecut prea repede de la a copilari la un adult in toata regula. Eu prefer sa cred ca traiesc prin cei din jurul meu-ma bucur de bucuria altora cand lumea mea se prabuseste bucata cu bucata intr-un hau negru si fara fund, ma intristez cand ii vad pe altii suparati, plangand sau in nevoie cand lumea mea este implinita din multe puncte de vedere (nu le putem avea pe toate doar!), trec prin anii pe care i-am pierdut de-a lungul vietii alaturi de fratii si surorile mai mici caci nu am avut parte de-o copilarie ca a lor, de  o  adolescenta tipica cu toate probleme ei, nu ma mai satur sa privesc copiii cum se joaca si se cearta din te miri ce, ca in inocenta lor, sa se impace in secunda urmatoare si tot asa.

Si, zi de zi, descopar cat de mult seman Maicutei mele, o femeie care a trecut si dansa prin greutatile vietii asa cum eu trec si eu prin greutatile vietii, fiecare in timpul sau si in felul sau…

 

Sfârşitul unei ere

 „O mână de oameni pusă pe fapte mari îşi reconfirmă valoarea maturităţii sportive la Jocurile Şaguna şi Olimpiada de Vară, Londra 2012…” Aşa a fost catalogat lotul Colegiului Internaţional cu Program Sportiv „Andrei Şaguna” din Bucureşti de presa internaţională participant la aceaste două competiţii simultane.

La orice competiţie mai mult sau mai puţin majoră, a existat dintotdeauna  tendinţa ca sportivii mai tineri să fie comparaţi cu sportivii „Generaţiei de Sacrificiu” care au deschis drumul multor generaţii care le-au urmat şi care nu au reuşit mereu să ţină steagul sus-să tot fi fost câţiva ani la rând în care ne-am temut că va veni vremea în care va trebui să lăsăm în urma noastră ceva care să ducă mai departe numele Colegiului fie sportiv sau teoretician şi nu prea aveai pe cine şi de unde alege. E adevărat că au fost vremuri tulburi vreo 3 ani după ce această „Generaţie” deschizătoare de drumuri a terminat studiile liceale pe toate fronturile sportive, cât şi in ramura teoretică a „Şaguna”, însă s-a conştientizat la timp că fiecare om are puterile sale şi nimic nu dăinuie la nesfârşit.

Ceea ce i-a făcut pe reporteri să ne caracterizeze aşa a fost faptul că lotul cu care am mers la Londra s-a împărţit în două: unii au participat doar la Jocurile Şaguna, în timp ce din restul de 51 de componenţi au fost câţiva care au strâns din dinţi şi au participat şi la 2-3 discipline sportive diferite. Evident, doar la „Şaguna” se pot întâmpla astfel de lucruri imposibile, dar regula asta exstă încă de la începuturi-imposibilul devine posibil când într-adevăr se vrea acest lucru. Uneori mă întreb dacă generaţia mea nu ar fi trebuit să se numească „Generaţia Săriţilor de pe Fix” dar bănuiesc că fiecare a făcut sacrificiile sale pentru a ajunge unde este astăzi şi au fost destule încât să depăşească nebunia de care am dat dovadă incă din primii ani Colegiului, fie ca unii au fost prezenţi încă de la clasa I, iar alţii s-au alăturat pe parcurs. Poate voi afla sau nu răspunsul la multele nelămuriri adunate de-a lungul timpului şi care  nu-mi dau încă pace. Şi totuşi sunt atâtea lucruri mărunte la care mă gândesc încât mă mir că nu-mi ia foc creierul.

Chiar dacă ziariştii au început să ne ridice în slăvi înainte de-a ne întoarce acasă, răutăcismele nu au întârziat nici ele să apară, mai ales că este pentru prima oară când, la o competiţie majoră, nu suntem însoţiţi de Măicuţa Moise şi Misha sau măcar de unul dintre ei. A fost o surpriză de proporţii şi pentru noi când am aflat, dar am înţeles că noi suntem destul de departe pe drumul sportului de performanţă şi faptul că am plecat singuri trebuie să ne facă să înţelegem că şi aceia care vin din urmă au nevoie de antrenorii care au stat cu ochii şi cu gura pe noi de-a lungul anilor şi va veni ziua în care activitatea noastră sportivă se va încheia definitiv şi unii dintre noi vor rămâne să-i înveţe şi să-i pregătească pe alţii la rândul lor.

Cele câteva ore de zbor către casă m-au făcut să-mi amintesc de primul drum peste ocean, pe când aveam aproape 13 ani. Simpla întrebare a Soniei mă face să zâmbesc şi îmi aduce puţină melancolie în suflet şi în ochi. La fel ca în urmă cu 17 ani, Elena şi Sonia vorbesc de zor despre una şi alta, iar eu le ascult aperent absentă. Din când în când îmi mai adresează câte o întrebare sau îmi cer părerea asupra unui aspect sau altul, mereu chicotind, căci realizează că sunt atentă la ce se discută în jurul meu chiar dacă par cu gândurile departe. Lipsesc din peisaj Ted, Chris, Mark, Steve şi Sable. Au fost şi ei cu ochii pe noi, la fel ca Donna Hart şi cei câţiva profesori care au mai rămas la catedră din colectivul liceului Hudson în vremuri de demult.

M-a tulburat să aflu că nea Mike ne-a părăsit nu demult, urmărind evenimentele sportive de la Londra. Nu a încetat niciodată să spună povestea celor trei fete care au revoluţionat niţel viaţa liceului şi căminului, au făcut minuni în ultima clipă pentru o echipă sportivă a şcolii spre care arăta mereu cu mândrie ca a ajuns mare. Nici cei de la ferma de peste gard nu ne-au uitat, căci nici noi nu am uitat pe nimeni şi mai mereu am dat câte un semn de viaţă.

Mă ridic de la locul meu şi mă îndrept spre colţul însoţitoarelor de zbor. Le fac semn că nu am nevoie de nimic, o las pe Maria Marcu să treacă şi privesc în ansamblu-cândva eram nişte copii la un pas de adolescenţă, astăzi suntem oameni în toată puterea cuvântului care au dat dovadă încă o dată că nu se dezmint şi când zic că fac treaba treabă, aşa este şi strâng cam tot ce înseamnă medalie de aur, dar şi câteva de argint şi bronz.

Ştiu şi sunt conştientă că nici eu nu voi face sport de performanţă la nesfârşit la cel mai înalt nivel, dar la fel de conştientă sunt că deja mi se aşterne drumul pe care îl am de parcurs în faţă. Confirmarea a venit în ultima zi a anului trecut şi în primele zile ale anului 2012, iar lunile care au urmat, au avut şi ele un cuvânt de spus, căci nu mi-a fost uşor ca după o aşa palmă primită de la viaţă să pun pe picioare pe aceia care îşi luaseră prin multă muncă biletul de participare la Olimpiadă şi Jocurile Şagune.

-Aşadar, primul master îl faci în afara „Şaguna”?

-Probabil doar primul an. Măicuţa şi Misha îşi vor copii cât mai mult pe acasă, în jurul lor, Dally. Cred…

Se lasă un moment de tăcere.

 

Proiectul

-A fost o experienta interesanta sa va citesc eseele, ne spune Donna marti, la ora de engleza. Ar fi cateva care ar merita citite si stiu de ce v-am pus sa va mai alegeti cate ceva pe langa prezentarea pe care v-ati facut-o prin ochii vostri. Cum avem doua ore la rand, vom sari peste teoria de la gramatica, materie la care oricum va verific.

Sunt cativa care rasufla usurati-probabil nu si-au facut temele, insa pe mine ma racaie faptul ca va trebui sa citesc ceea ce am scris-numai eu stiu cat urasc sa stau in fata unei multimi de ochi si sa fiu studiata din cap pana in picioare. Au fost scoase la lectie Rowena, Lupana, Flanny-am aflat cate ceva despre Canada, California si Germania si nu cred ca fetele au fost selectate la intamplare.

-Ar mai fi o lucrare pe care as vrea s-o auziti. Este vorba de lucrarea ta, Nadia. Cu toate ca nu stapanesti inca foarte bine limba engleza, se vede ca ai muncit la acest eseu, mai ales la partea de istorie si mitologie, reusind sa imbini doua materii in cateva pagini. Am notat pe fiecare pentru creativitate si exprimare, iar unde a fost cazul, am dat calificative si la cursul de istorie antica si mitologie. O sa va spun notele la sfarsitul celei de-a doua ore si, cine doreste, trec si in catalog, e bine asa?

Colegii sunt de acord cu acest lucru. Ma incanta ideea ca am reusit sa ma descurc prezentabil si nu ma astept la un calificativ prea mare, insa ma bucura faptul ca munca mi-a fost apreciata. De mentionat ca Elena a dat o mana de ajutor atat mie, cat si Soniei cu engleza, drept dovada ca se face carte la Saguna, insa are si ea lacunele ei, plus ca oricat de bun ar fi profesorul de la catedra, daca elevul e putoare si nu vrea, e egal cu zero.

Spre surprinderea mea, lucrarea imi este citita de Donna, mentionand ca sunt cateva aspecte care au reusit s-o intrige sau s-o afunde intr-o ceata foarte densa si ar avea nevoie de inca o lectura. Asta ma uimeste sincer, insa ma scuteste de efortul de-a tine piept privirilor colegilor…oare voi reusi vreodata sa ma vindec de teama de-a vorbi in fata oamenilor? Si asta ca o ironie a sortii printr-o comparatie pe care o voi face mai tarziu in timp, insa destul de la indemana pe terenul de volei. Vocea Donnei ma scoate din starea de meditatie in care tocmai am cazut, dar nu-mi pare rau.

„Numele meu este Nadia, am 12 ani, sunt nascuta si crescuta in Bucuresti, Romania. Tara mea este situata in Europa de Sud-Est si este cunoscuta mai mult pentru mitul lui Dracula si asocierea lui cu domnitorul Vlad Tepes, despre care se crede ca ar fi una si aceeasi persoana.

Provin dintr-o familie cu doi copii, eu fiind cea mai mare-am trei ani peste fratele meu, Robert. Familia mea este rit ortodox, insa nu obisnuiesc sa merg duminica la slujba, insa mi-au placut slujbele la care am fost de cand sunt aici.

In tara natala eram eleva in clasa a VI-a, la fel ca aici, insa nu aveam aceleasi materii in fiecare zi. Anul scolar se imparte in trimestre. Primul incepe pe data de 15 septembrie si se termina inaintea vacantei de Craciun, al doilea trimestru incepe dupa Revelion si se termina inaintea vacantei de Paste, iar al treilea trimestru incepe dupa Paste si se termina pe 15 iunie. Elevii incep scoala la 6 sau la 7 ani, insa am avut colegi de clasa dati la 5 ani sau la chiar la 8 ani in clasa I.

In timpul liber imi place sa fac sport, sa ascult muzica, sa citesc, sa-mi petrec timp cu prietenii si sa urmaresc wrestling. Trupa mea preferata este Boyzone, iar printre autorii mei preferati as mentiona pe Agatha Christie, Stephen King, Alexandre Dumas (tatal si fiul) sau Lev Tolstoi. De asemenea, iubesc animalele, natura, mitologia si istoria antica.

Imi place sa cred despre mine ca sunt o fire destul de sociabila, comunicativa, incapatanata in limitele bunului simt, cam aeriana uneori si as mai adauga faptul ca am o oarecare fobie de oameni, dar nu stiu de unde si de ce , insa depinde si de starea de spirit in care sunt.

In domeniul istorii antice si mitologiei ma atrag miturile despre Gargui si cultul mortilor al Egiptului Antic, un cult extrem de bine dezvoltat, la fel ca si credinta in viata de apoi.

In arhitectura, garguiul este o statuie prevazuta cu o teava cu rol in scurgerea apei de ploaie de pe acoperis, altfel apa ar eroda mortarul dintre blocurile de piatra. Arhitectii foloseau adesea garguii multiplii pentru a preveni potentiale stricaciuni provocate de furtuni. Teava de scurgere strabate statuia de la coada spre cap. Garguii au, de cele mai multe ori, forma unor animale fantastice si sunt de marimi diferite, determinand astfel distanta devierii apei fata de cladire. In perioada gotica, au fost folosite uneori si apeducte.

Termenul isi are originea in frantuzescul „gargouille” al carui sens originar este „gat.” Aici apar si alte sensuri precum a galgai, scuipator de apa, gatlej, grumaz, dar si jgheab sau rigola iesite in afara. O cladire prevazuta cu gargui era considerata „glagaitoare”.

Al doilea sens atribuit garguiului este cel ornamental, sub forma unei statui grotesti. In acest context, nu mai are rolul de-a devia apa de ploaie de la nivelul acoperisului, ci se crede, ar avea scopul de-a alunga demonii si de-a proteja de spiritele rele.

O legenda franceza se invarte in jurul Sfantului Romans, fost cancelar al regelui norvegian Clotoire II, ajuns intre timp episcop de Rouen. Legenda povesteste cum sf Romans a eliberat tinutul de un monstru botezat Gargui sau Goji. Se spune despre acest gargui ca ar fi avut forma tipica unui dragon cu aripi de liliac, gat lung si avand posibilitatea de-a scupa foc. Exista multe variante ale povestii, insa toate se termina cu victoria sfantului asupra dragonului ajutandu-se in lupta de un crucifix si de vitejia unui asa zis voluntar, in fapt un condamnat la moarte. De asemenea, in toate variantele apare faptul ca dupa ce-a ucis si corpul dragonului ars, sfantul aduce in cetatea Rouen capul si gatul acestuia care sunt atasate nou-construitei biserici pentru a alunga spiritele rele si pentru protectia cetatii,

Termenul este legat si de Evul Mediu, dar de-a lungul timpului au fost acceptate si alte intelesuri cu totul diferite fata de cele mentionate pana acum.

In Egiptul Antic, arhitectura garguilor nu este foarte variata, forma tipica fiind ce-a de leu. Aceeasi structura se gaseste si la templele grecesti antice, fiind sculptate sau modelate in marmura sau in teracota si situate pe cornise. Un veritabil exemplu sunt cele 39 de capete de leu prevazute cu tevi de scurgere de pe cornisele Templului lui Zeus. Initial erau 102 capete in total, insa datorita greutatii marmurii, multe dintre ele s-au desprins si a fost necesara inlocuirea lor.

Multe catedrale din perioada Evului Mediu au gargui si himere, exemplul cel mai graitor fiind in acest caz Notre Damme din Paris. Cu toate ca multe catedrale au in arhitectura statui destul de grotesti, termenul a asimilat si imagini de tot felul. Cativa gargui infatisau calugari sau combinatii intre oameni si animale reale, multe dintre ele amuzante. Himerele nu aveau rolul de-a dispersa apa, dandu-li-se denumirea de gargui grotesti. Rolul lor era unul ornamental, insa in zilele noastre sunt sinonime cu garguii dispersatori de apa.

Atat garguii cu rol practic, cat si garguii ornamentali au fost inclusi in arhitectura cladirilor pana la inceputul secolului al XVIII-lea, moment in care au fost introduse burlanele, ca metoda de aducere a apei de pe acoperis la nivelul solului. In 1724, Parlamentul Britanic adoptat chiar o lege in acest sens, anume Legea Constructiei Cladirilor care prevedea ca toate cladirile noi sa fie prevazute in mod obligatoriu cu burlane.

Biserica a avut o dubla viziune asupra garguilor de-a lungul timpului. Adesea aceste aparitii erau folosite pentru convertirea oamenilor de rand, chiar daca literar vorbind, altul era rostul lor, insa majoritatea oamenilor de rand nu avea acces la cultura. Infatisarea garguilor era cel mai bun mod de-a crestina in mod constant si se spunea ca este imaginea diavolului. Se credea ca este o buna modaliate de-a chema oamenii la biserica, reamintindu-se in permanenta ca Apocalipsa este aproape. De asemenea, se credea ca prezenta acestor statui grotesti tine raul la distanta de comunitati si congregatii.

Cu toate acestea, clerul Evului Mediu, considerau garguii o forma de idolaterie. In secolul XII, St. Benedict de Clairvaux s-a evidentiat prin discursurile sale impotriva garguilor:„Ce sunt acesti monstrii fantastici in manastri, in fata fratilor citind? Care este intelesul acestor magari spurcati, al acestor lei si monstrii ciudati si straini? Care este scopul acestor creaturi jumatate om, jumatate fiara sau a acestor tigrii patati? Ma uit si vad cateva corpuri cu un cap sau mai multe capete cu un singur corp (vezi aici Cerber sau Fluffy din „Harry Potter si Piatra Filosofala”, daca nu ma insala memoria). Aici gasesti un patruped cu cap de sarpe, un peste cu capul unui patruped, apoi un animal jumatate cal, jumatate capra. Cu siguranta daca nu regretam roseata acestor absurditati, ar trebui sa regretam ceea ce am cheltuit pe ele.”

Animale reprezentative in forma garguie au fost leul, cainele, lupul, vulturul, sarpele, capra, himerele si magarul.

Leul a fost cea mai comuna statuie sculptata in forma garguiului. In perioada antica, acest animal era legat de soare datorita coamei sale aurii in forma de disc solar. Era popular in perioada Greciei antice si era des utilizat pe casele din Pompei in perioada romana. In Evul Mediu, leul a devenit simbol al mandriei, unul dintre cele 7 pacate de moarte. Pisicile, altele decat leii, erau foarte rar intalnite in sculpturile garguie datorita asocierii lor cu vrajitoria si Satana, asadar aveau o natura intunecata si de neacceptat in acele vremuri.

Cainele a fost cel mai des animal autohton folosit ca sculptura. Cainii erau vazuti ca fiind credinciosi, loiali, inteligenti si asigurand o paza excelenta, insa aveau si defecte lor precum foametea si tendinta de-a fura mancare din bucatarii, deci erau vulnerabili in fata tentatiilor diavolului.

Lupul era temut si respectat in acelasi timp in perioada medievala.

Lupii aveau abilitatea de-a trai si coopera in haita, ceea ce a dus la metafora ca lupul poate fii liderul si protectorul haitei. Asta i-a adus lupului o asemanare cu preotii in lupta cu diavolul in numele binelui comunitatii, dar reprezinta si pacatul de moarte al lacomiei.

Vulturul a fost vazut ca o pasare puternica despre care se spune ca este capabila sa ucida dragoni. Era respectat pentru capacitatea sa de-a vedea la distanta si se presupune ca putea sa renasca prin a se uita la soare.

Sarpele reprezinta, inca din povestea cu Adam si Eva, lupta intre rau si bine. Sarpele a fost legat de pacatul de moarte al invidiei si se credea ca este nemuritor datorita naparlirii, iar asta i-a atribuit simbolul nemuririi, fiind desenat in forma unui sarpe mancandu-si coada.

Capra a fost vazuta in doua feluri: in primul rand era asemanata lui Cristos datorita abilitatii de-a se catara pe pante abrupte si de-a gasi hrana. In al doilea rand, era vazuta ca un simbol al poftei si chiar asemanata lui Satan.

Magarul era vazut ca o natura umana cand natura se zgarceste. Se credea ca sunt creaturi natangi, insa dotati si cu o inteligenta vicleana bine ascunsa.

Himerele sunt cel mai des intalnite chipuri sculptate sub forma unor animale combinate pentru a rezulta o noua creatura. Cel mai des intalnite himere sunt grifonii, centaurii, harpiile si sirenele. Adesea erau un semn de avertisment pentru cei care subestimau puterea Diavolului.

Cu toate ca din punct de vedere tehnic nu aveau ca scop drenarea apei, sculturile grotesti de pe constructiile moderne din secolele XIX si XX sunt considerate inca de majoritatea oamenilor a fi sinonime cu garguii. Aceste sculpturi au fost utilizate ca decoratii pe toata durata secolului XIX pana la inceputul secolului XX pe cladiri construite in orase ca New York (cladirea Chrysler unde garguii sunt din otel inoxidabil), Minnneapolis si Chicago. Garguii pot fi gasiti pe multe catedrale si alte cladiri.

O mare colectie de gargui moderni poate fi gasita pe Catedrala Nationala din Washigton, DC-catedrala construita in 1908 si impodobita cu demoni din piatra de var. Aceasta colectie il include si pe Darth Vader, un politician necinstit si corupt, dar si roboti si multe trimiteri catre traditia antica. Secolul XX a adus multi gargui in stil gotic, cu prisosinta intalniti pe Universitatea Princeton, Universitatea Duke si Universitatea din Chicago.

Pe de alta parte, nu doar crestinii au mitul mortilor si a vietii de dupa moarte foarte dezvoltat. Acest mit este intalnit inca din antichitate, in special la egiptenii din perioada faraonilor. Cel caruia i-a fost atribuit cultul mortilor la egiptenii antici este Impu sau Anepu sau, in varianta grecizata si mai familiara tuturor, Anubis.

Anubis este zeul reprezentat sub forma unui barbat cu cap de caine, dupa unii cu cap de sacal sau caine negru, fioros. Inainte de incadrarea sa in teologia osiriana, a fost singurul zeu al mortii in panteonul egiptean. Speculatiile teologilor l-au considerat pe de-o parte ca fiind fiul lui Ra, dar si fiul lui Seth conceput cu Nephtys, de cealalta parte. O a treia varianta spune ca ar fi fost fratele lui Osiris.

Plutarh spune ca era fiul lui Osiris conceput cu Nephtys din greseala, pe care o confundase cu Isis. De teama lui Seth, Nephtys l-a ascuns in smarcurile Deltei unde a fost descoperit ulterior de Isis cu ajutorul cainilor. Ulterior, prin iscusinta lui Anubis, Isis reuseste sa ii redea forma umana lui Osiris prin unirea bucatilor in care fusese transat cu ajutorul faselor de panza, astfel avand loc prima ceremonie de imbalsamare a lui Anubis. Aceasta imbalsamare i-a asigurat lui Osiris resuscitarea postuma. Anubis era prezent si la judecata osiriana, el fiind cel care conducea sufletul raposatului in fata tribunalului divin. Uneori, se spune, devora sufletele prea pline de pacate. Era numit si Domn al Pamantului Sfant, Domn al Cimintirelor, dar si Singuraticul de pe Coline.

Zeul Sacal al mumificarilor asista la ritualuri prin care persoanele decedate erau primite in lumea subterana. Era idolizat ca inventator al imbalsamarilor si ca imbalsamarilor al mortilor si ii erau atribuite 3 functii importante: supraveghea imbalsamarea trupurilor, primea mumiile in morminte practicand ceremonia de deschidere a gurii si indruma sufletele pe Campurile Celeste Primitoare. Cel mai important lucru care se credea despre Anubis este faptul ca se credea ca supraveghea Balanta Adevarului pentru a proteja mortii de deceptii si de moartea eterna.

Anubis este, cel mai probabil, asociat cu sacalul deoarece acest animal sta la panda in jurul mormintelor. Unul din motivele pentru care primii egipteni cautau sa faca mormintele mult mai elaborate era pentru siguranta cadavrelor in fata sacalilor care le dadeau tarcoale, asadar este normal ca un zeu al mumificarii sa fie asociat unui sacal. Venerandu-l pe Anubis, egiptenii credeau ca prin invocarea acestuia decedatii le vor fi protejati impotriva acestui animal si, mai tarziu, in fata descompunerii naturale la care erau supuse trupurile celor decedati si nemumificate…”

Pentru cateva momente se lasa linistea peste clasa. Simt ca ar fi trebuit sa scriu mai mult, insa se pare ca acest lucru nu a afectat-o prea tare pe Donna in ceea ce priveste notarea lucrarii. De altfel, din cate mi-am dat seama din notitele colegelor mele de camera ca si asa am mers cam departe. Cu toate acestea, imi dau seama ca nu ar fi trebuit sa ma rezum doar la o parte, ci la tot intregul. Ceea ce mi-a atras atentia a fost „Cartea Mortilor” deoarece m-a facut sa-mi aduc aminte de hieroglifele care impodobesc peretii externi ai Murgului Maicutei Moise.

Sunt constienta ca aceste clipe de tacere care s-au lasat peste clasa dau de gandit colegilor mei si asta din cel putin doua puncte de vedere. Primul este cum am reusit sa intru in echipa de volei a scolii, in al doilea rand, ieri nu am fost iertata de intrebari de tot felul gen de unde esti, sigur nu esti nativa dupa forma ochilor sau sigur nu am neamuri prin Carolina de Nord sau Texas dupa accent. Sentimentul de teama care a pus stapanire pe mine nu-mi da posibilitatea de-a citi gandurile colegilor, insa consider ca se gandesc la ceva de genul-nici n-a venit bine individa asta si deja se da in spectacol…ei bine, aici trebuie sa marturisesc ca imi era de ajuns faptul ca o buna bucata de vreme urma sa fiu in atentia tuturor ca figura noua, dar sa mai adaug si reflectoare la treaba asta…asta nu mai intra in planul meu. Dar ce plan aveam? Sa pot observa linistita cu ce fel de oameni am de-a face si cum ma pot integra in colectiv fara prea mare verva. Acum, nu degeaba romanul spune ca socoteala de acasa nu se prea potriveste cu cea din targ, voi reusi cumva sa ma descurc in aceasta noua ipostaza.

Si toata saptamana trece in sistem balamuc, trasa de maneca cand intr-o parte cand in alta sa nu ma ratacesc prin scoala sau sa raman pe loc cand avem doua ore una dupa alta in aceeasi sala de clasa. Profesori care m-au marcat?

Donna m-a impresionat prin calmul si rabdarea de care a dat dovada, prin tinuta ei-inalta, par negru, ochi de-un albastru patrunzator, corp vizibil lucrat si inspira incredere. Apoi ar fi profesorul de chimie, contrat tuturor profesorilor pe care ii mai avem pe langa Donna-un om om scund, burtos, plesuv, cu o privire ciudata. Se pare ca la materia asta nu am pierdut nimic interesant. Una peste alta, sunt constienta ca va trebui sa trag tare pentru a reusi sa-mi inchei situatia scolara si pe semestrul I.

La cat de zapacita sunt toata saptamana nu-mi dau seama cand se face iarasi vineri seara si asa se duce si a doua saptamana departe de casa. Dupa antrenamentul de vineri unde doar reactiile ma ajuta sa-mi dau seama pe ce lumea traiesc, imi acord o clipa de meditatie, tarziu in noapte, cand fetele dorm duse.

Imi dau seama ca nu am avut timp sa-mi mai fac griji pentru coltisorul meu nestiut de nimeni, impartit totusi in mod ironic cu Elena si Sonia si nici sa stau sa ma gandesc la a da un semn de viata acasa. Ar cam fi cazul si cum oboseala adunata nu m-a lasat sa dorm mai mult de doua ore, profit de lumina felinarelor de afara destul de puternice si ma dau jos din pat. Mocheta de pe jos imi acopera pasii facuti pana la birou de unde imi iau hartie si pix si ma pun sa scriu, in speranta ca Ted nu m-a uitat cu plicul si timbrele pentru Romania. Poate daca ma apuc sa scriu acasa si lui Andrei voi reusi sa-mi fac putina ordine in ganduri si sa ma reorganizez o idee, mai ales ca Donna ne-a spus ca-n weekend vom avea antrenamente mai lungi decat in timpul saptamanii sau poate chiar doua pe zi. De asemenea, iau langa mine si „Teoria Wrestling-ului” pe care n-am prea reusit s-o deschid de cand am inceput orele si am intrat in echipa de volei. Clar trebuie sa ma invat sa-mi impart timpul cat mai util cu putinta.

Weekendul imi pare ca trece foarte greu, insa nu stiu de ce. Observ ca inainte de-a veni la camin, Ted, Chris, Sable si Mark s-au oprit la cumparaturi. Toti au cearcani la ochi, pana si Sable, oricat ar vrea sa-si ascunda oboseala sub machiaj. Nu ne-au uitat cu timbrele si plicurile, asa ca scrisorile mele vor pleca luni spre tara natala. Sunt sigura ca parintii isi fac griji intr-o oarecare masura in ceea ce priveste tacerea mea, insa pana vor ajunge scrisorile, voi putea suna acasa, caci am primit alaturi de timbre si plicuri si cartele de telefon. Aici trebuie sa am grija pentru ca e fusul orar la mijloc, dar ma voi descurca eu cumva. Cert este ca sunt constienta ca mama sta ca pe ace, avand in vedere ca eu, cel putin, nu am dat niciun semn de viata, insa cred ca Ted i-a zis deja ca am reusit sa ne descurcam cu actele si am inceput deja sa merg la ore. Tare m-am amuzat dandu-mi seama ca am inceput sa scriu intr-o romana amestecata cu engleza si invers, dar am reusit sa duc scrisorile la capat cum trebuie si pana m-a furat somnul spre dimineata, am reusit sa citesc si partea introductiva a teoriei. De asemenea, Ted ne spune ca abia la inceputul lui octombrie vom avea testarea scrisa si ca in cazul nostru, vom merge acasa, conform planului Donnei, la sfarsitul lunii mai cand se incheie scoala. Un lucru care m-a surprins in mod placut a fost ca imi fusese aprobat transferul de la scoala unde pretrecusem cinci ani si un trimestru la Colegiul International cu Program Sportiv „Andrei Saguna”, situatie in care lucrurile iau o alta intorsatura in ceea ce ma priveste. Acest lucru pare ca o incanta pe Elena.

-Ma gandeam, spune Elena dupa antrenamentul de duminica seara, ca e mai bine asa. Din cate mi-a spus Maicuta, parintii vostrii au fost de acord cu treaba asta de vreme ce ne-au lasat sa plecam impreuna. De altfel, in ceea ce ma priveste, stiu ca-mi voi putea incheia situatia scolara acolo odata cu fostii colegi de clasa, iar asta ma face sa ma gandesc ca daca ai vostri v-au aprobat transferul de la scoala la alta, s-au gandit si ei la aceeasi treaba, ca sa nu mai stati in august, cand ar trebui sa va ganditi la asta dupa aproximativ doua luni de cantomanent. Sportivii de la noi spuneau ca dupa orele si antrenamentele din timpul scolii, cantonamentele sunt o adevarata vacanta si inclin sa le dau dreptate.

Pe undeva ii cam dau dreptate si ma gandesc daca n-ar fi bine daca am face cumva sa facem rost de ceva cursuri sa ne fie mai usor cand o fi sa dam examenele pentru incheierea situatiei scolare unde nu ne putem echivala notele obtinute aici. Si apoi, chimia se face abia intr-a VII-a.

-Sunt curioasa cum vom face sa ne fie mai usor sa ne incheiem situatia fara a mai lasa pe toamna materii cu situatie neincheiata, da glas  gandurilor mele Sonia.

-M-am gandit si la asta, ii raspunde Elena, insa Maicuta s-a gandit la asta inaintea noastra si m-a rugat sa va intreb daca sunteti de acord sa ne trimita ce avem de pregatit, ca atunci cand vom ajunge in tara sa intram direct in examinari cu colegii care nu vor avea toate notele sa li se incheie situatia scolara.

Aici ne gandim ca n-ar avea cu ce sa ne strice asa ceva, dar cine ne va trimite ce avem de invatat si cum vom gasi aici cartile de care avem nevoie pentru asta…simt ca-mi iau neuronii foc, insa o voce launtrica imi spune ca nu e cazul sa ma panichez ci sa incep sa ma obisnuiesc cu viata de aici pentru ca multa vreme voi sta mai mult pe meleaguri indepartate decat in tara natala. De altfel, nu-mi aduc aminte cand am fost ultima oara atat de zapacita si atat de agitata, iar asta zic ca nu e de bine, nu in cazul meu. De altfel, predica despre importanta Rozariului din aceasta duminica dimineata chiar m-a pus pe ganduri, cum de altfel m-a pus pe ganduri povestea druzilor. Oare in cazul credintei voi face schimbari? De fapt, cel mai bine ar fi sa ma intreb la ce sa ma astept de-acum incolo de la viata, cum sa ma orientez si cum sa-mi pastrez echilibrul interior mergand pe un drum care acum imi ridica multe semne de intrebare si mi se pare ca am sub picioare nisipuri miscatoare.

Integrare

Vineri…nu stiu cand a trecut prima saptamana departe de casa.

Luni dimineata, pe la 9 eram la Consulatul Romaniei in New Jersey cu dosarele in brate acompaniate de Ted si Sable. Consulul, un omulet aproape de pesionare, cu ochi vioi si tare bine dispus, s-a bucurat enorm sa auda o limba romana curata, nestricata inca de vreun accent strain. S-a interesat daca ne-am acomodat cu fusul orar, daca avem conidtii bune la camin si cate altele de genul asta, apoi ii ia la rost pe Sable si Ted. Admirabila buna dispozitia a omului intr-o zi de luni cu o vreme la un pas de viscol si cand nici iarba nu creste. Ieri, cand ne-am dus sa ne ridicam dosarele si sa le ducem la scoala, moment in care i-am cunoscut si pe dl. Peter, directorul scolii, si dna Linda, adjuncta dansului, parea suferind si garbovit de povara anilor-a gasit totusi puterea sa ne zambeasca. Am aflat ulterior ca a fost a doua si ultima intalnire, caci ulcerul de care suferea l-a rapus dupa ani de chin. Rari sunt oamenii care au puterea de-a se cobori la mintea copiilor si de-a se face inteles.

Atat marti, miercuri, cat si azi m-am impartit intre sala de sport unde se tin preselectiile pentru echipele sportive si bibilioteca scolii. Extrem de amabila, bibliotecara sa m-aa lasat sa stau la sala de lectura chiar daca pana ieri nu eram eleva scolii, iar cu Nea Mike nici nu se mai pune problema sa nu ma lase sa-mi folosesc timpul cat mai cu folos pana incep orele. Am observat ca in afara de echipa de volei, restul echipelor si-au refacut efectivul, totusi, dl Peter se tine de cuvant si le lasa si in weekend. Fetele au inca moralul ridicat, sperand sa le apara si lor luminita de la capatul tunelului pana duminica seara, caci ideea Donnei Hart, antrenoarea lor, a fost aprobata-antrenamente de la 16 la 20, 2 saptamani acasa dupa terminarea scolii, 2 luni de cantonament si inca o saptamana sau doua acasa inainte de-a incepe noul an, desi aici e un pic discutabil, deoarece competitiile de anul acesta sunt cum sunt, incepand cu luna octombrie, insa se doreste participarea la Jocurile Sagune in primavara anului urmator si acolo elevii Colegiului International cu Program Sportiv „Andrei Saguna” din Bucuresti sunt cam as la toate. Asta asa se stie, iar Elena confirma. Sa te ia cu fiori pe sira spinarii si mai multe nu!

La putin timp dupa ce ne-am adunat de la masa de seara, Donna s-a ivit in pragul usii insotita de Elena si Sonia.

-Scopul si durata vizitei? ne spune zambind. In primul rand, am venit sa va dau orarele, toate ma aveti ca indrumatoare pana la sfarsitul scolii generale. Apoi, trebuie sa va spun ca v-am vazut toata saptamana in tribune. Din experienta mea de pana acum, mi-am putut da seama ca v-ar face cu ochiul sa va incercati norocul? Nu stiu ce va retine pe voi doua, li se adreseaza Elenei si Soniei, insa tu Nadia, am observat ca ai ochiul ager si reactii bune. In locul tau as incerca, oricat te-ai gandi ca ai putea fi prea scunda de inaltime si prea firava pentru a face fata unui astfel de sport. Aici vorbesc din experienta. Nu uitati ca mai aveti timp doar pana duminica seara, insa nimeni nu va obliga.

Sincera sa fiu, ma bate gandul sa incerc, asa ca ar fi bine sa nu mai pierd timp pretios din somnul care ma cam ocoleste si sa ma odihnesc. Cu toate acestea, nu ma pot opri din a ma gandi la ceea ce s-a petrecut in aceasta saptamana de liniste cum n-am avut niciodata pana acum. Si nu, nu-mi lipsesc certurile dintre ai mei sub nicio forma!

Din cate am vazut, mi-au fost aprobate ca materii de studiu engleza limba care nici nu s-ar fi pus problema sa-mi lipseasca din orar, franceza si germana nivel incepator, biologie, istorie antica si mitologie, chimie, matematica si fizica. Am observat ca am ore comune cu Martha, Flanny si Kathrine, colega de camera a Soniei. Dintre toate temele date de-a lungul saptamanii, obligatoriu este pentru luni, eseul „Cine sunt?”

-Donna este foarte desteapta, imi spune Rowena. Pe langa faptul ca ne este antrenoare, are o gramada de licente de libera practica. Cu ea facem istoria antica si mitologia, germana, fizica, geometria in spatiu si biologia. De asemenea, este un bun psiholog. Multi dintre elevii pe care i-a avut sub indrumare au ajuns departe in viata. Si mai  are un al saselea simt care te infioara, pur si simplu! Si-apoi, cum de v-a ochit in toata gramada aia de oameni? Anul asta tribunele au fost mai pline ca oricand. Ceva se intampla cu scoala asta, crede-ma! Am uitat sa te intreb daca te sperie povestile cu fantome-o intrebare afirmatie care ne facem sa radem pe amandoua.

Rowena pare sa perceapa inconstient anumite lucruri, cu toate astea, nu e cazul sa o intreb acum ceva in acest sens.

Ce as putea scrie in eseu? Nu am multe de spus, iar aceasta tema a fost data pe neasteptate, surprinzand pe toata lumea si fara a se mentiona cat de scurt sau lung sa fie. Probabil Donna isi da seama ca elevii ei se indreapta spre adolecenta vertiginos si fara cale de intoarcere, o perioada dificila in care fiecare incearca sa de defineasca fiind constient, mai mult sau mai putin, ca individul este unic intre oameni. Sunt constienta ca nu pot spune prea multe despre mine, afara doar de ceea ce se vede, iar engleza mea este cam jalnica. Ma intreb ce vor scrie Elena si Sonia.

Sambata…ma trezesc extrem de hotarata sa dau probele la volei, indiferent de rezultatul final. La fel de hotarate sunt si Elena si Sonia. Fata de zilele trecute, sala de sport este doar a voleibalistelor, care fac, mai intai un antrenament sub privirile agere ale Donnei si ale celor veniti in tribune sa le vada.

-Joaca binisor, spune ganditoare Elena. Daca isi gasesc si fetele lipsa si reusesc sa le aduca macar la nivelul asta pana la vacanta, s-ar putea sa se descurce prezentabil si la Jocuriile Sagune.

Afirmatia asta ma cam pune pe ganduri, in timp ce Sonia chitaie ca a reusit s-o incurajeze de i s-a zbarlit parul pe ceafa. Antrenamentul nu tine mai mult de 45 de minute. Pe fetele jucatoarelor se citeste o oarecare tristete-poate ca este ultimul antrenament pe care-l vor face ca echipa. Nu stiu de unde aceasta hotarare, insa chiar imi doresc sa trec de probe. Cum necum, intram ultimile in testari. Daca Elena si Sonia au avut parte de ceva usor si sunt testate de Flanny si Martha sub privirile agere ale Donnei, antrenorul, si Rowenei, capitanul echipei, in ceea ce ma priveste, Donna ia pozitie…si nu ma iarta. Imi testeaza reactiile, viteza, rezistenta…la un moment dat simt ca mi se taie suflul si nu-mi mai simt mainile. Nu stiu daca pe fata mi se citesc aceste trairi, insa am vointa de-a nu ceda, chiar daca la un moment dat simt ca ma lasa picioarele si mi se inmoaie genunchii. Nu stiu daca am ramas in picioare sau am cazut in genunchi cateva clipe pentru a ma ridica din nou…stiu doar ca la un moment dat, Donna spune clar ca preselctiile la volei s-au incheiat si echipa este completa. Realizez ca am fost acceptate in echipa toate trei in aplauzele tuturor celor prezenti in sala. De nicaieri, rasare Ted insotit de Mark, Chris, Sable si Steve, cu fetele zambitoare. Nici dl Peter nu se lasa mai prejos si ne felicita la randul lui. Inteleg ca Ted era inteles cu Donna si cu dl Peter sa ne lase sa dam testari la orice disciplina sportiva am fi vrut, ar fi fost prea devreme sa intram direct in pregatirea specifica wrestlingului, avand in vedere varsta si faptul ca nu suntem obisnuite cu efort fizic prea mare din start.

-Ted, pot sa ti-o fur 5 minute pe Nadia, intreaba Donna. Ma bucur ca ai decis sa dai probele sportive. As fi fost la fel de fericita cu oricare ramura sportiva ai fi ales-o. Cred ca Flanny ti-a dat temele pe saptamana pe care ai ratat-o la cursuri din moment ce bibliotecara, dna Jeanny, mi-a spus zilele trecute ca ai mai stat la sala de lectura. M-ar interesa, intr-adevar eseul „Cine sunt?”, insa mi-ar face placere daca ai putea sa-l combini cu ceva mitologie si elemente din istoria antica. Ia din panteonul egiptean, de exemplu, pe cine vrei tu. Vom vorbi despre asta saptamana viitoare. Si nu te teme de ceea ce esti, mai sunt si altii ca tine…

Cu afirmatia asta, care ma cam pune pe ganduri, ne intoarcem la grupuletul vesel care se bucura ca echipa de volei nu-si are zilele numarate si ca toate membrele echipei sunt de aceeasi varsta. Acum, slabe sanse sa se mai treaca prin asemenea emotii, la un pas de desfiintare.

Ne sunt prezentate componentele echipei: Rowena a fost unsa capitan de echipa, Flanny isi pastreaza locul la fileu, in timp ce Martha isi patreaza blocajele la fileu si postul de atacant. Surprinzator, Kathy si Lupana se transfera si ele la volei. Rezervele echipei, Victoria Adams, Olga Ghidus, Anna Doriath, Anai Loth-Lorien si Brianna Qualonde rasufla usurate si ele. Nu stiu de ce, insa am surprins la un moment dat o privire nu tocmai prietenoasa din partea Rowenei. Sper sa fi inteles ca nu-i vanez postul nici acum si nici in viitor, dupa ce voi mai prinde experienta pe teren. Donna reuseste s-o linisteasca de tot, intreband cine vrea postul de libero si pe cel de coordonator de joc intre cele vechi…ala eu, ala eu…nimeni. Asta nu o descurajeaza-si aici ii citesc gandul, anume va forma de la zero pe doua dintre noi pentru aceste posturi. Ma simt vizata.

-Mai poti? ma intreaba Martha in camera, cu putin timp inainte de-a ne duce la masa de pranz.

-Hmmm, deocamdata mi-e bine, in afara de faptul ca antebratele mele capata o culoare cam vinetie…nici acasa eram o fire prea linstita inainte de-a ma opera de apendicita in octombrie anul trecut. Am cam adunat energie in cele 2 luni cu interzis la efort fizic, iar azi am simtit ca am mai scapat de putina adrenalina.

Duminica…din nou la slujba, masa de pranz si in camere. Afara e soare, insa un ger de crapa pietrele. Ma intreb ce as putea scrie in tema data de Donna si unde sa gasesc ceva legat de Egiptul Antic cu biblioteca inchisa. Salvarea mea se dovedeste a fi Lupana. Pentru prima oara, cea mai temuta camera din tot caminul este plina.

-Nu ma asteptam sa faci asa o figura frumoasa, imi spune Martha. Eu una, chiar si inalta fiind, am dat de doua ori probele de admitere in echipa. Cu toate astea, pot spune ca ai o memorie excelenta si o indemanare de care nu m-am lovit nici acasa, in Texas, printre cowboys. Rowena, Donna a zis ca ne trebuie un libero si un coordonator. Pun pariu ca maine va dori sa auda propuneri din parte ta; te-ai gandit la cineva anume?

-Sincera sa fiu, cred ca pentru noi, cele vechi, care deja ne-am facut mana pe un anumit punct de joc, va fi greu sa ne respecializam pe unul din aceste posturi. Cred ca va lua la format pe voi trei, caci e mai usor si ne-ar fi si noua util. Nu de alta, dar nu-i bine sa stii si sa faci de toate, dar nimic cum trebuie. Din punctul meu de vedere, daca as fi in locul Donnei, asa as face si sa va spun sincer, pe tine, Nadia, te-as face fie libero, fie coordonator de echipa. Se pare ca te-a vazut bine agera si cu intuitie, insa mai e ceva care a facut-o pe Donna sa va primeasca in echipa si sa se gandeasca la libero si coordonator, fiind printre putinele echipe care nu avem asa ceva si uneori am fost in dificultate din acest motiv. Cat despre voi doua, Lupana si Kathy, nu cred ca veti avea probleme cu adaptarea la o alta ramura sportiva si cred ca am putea sa ne ajutam de cateva tehnici din handbal pe care sa le readaptam la volei. Ar fi ceva interesant si ne-ar putea ajuta in sistemul noutate si element-surpriza…

Rowena vorbeste ca un adevarat capitan de echipa. Discutia se intinde pana spre dupa-amaiza, cand afara incepe sa se intunece, moment in care fiecare o ia spre camera sa.

Kathy imi arunca o privire plina de inteles pe care nu reusesc s-o deslusesc pe loc. Stiu ca am pus o scoala intreaga pe jar si in camin nu pot scoate nasul din camera fara sa fiu asaltata din toate partile. Gina chiar ma sicaneaza spunandu-mi ca nici n-am venit bine si deja sunt super-vedeta, cu lamuriri de rigoare, printre care si faptul ca intotdeauna nou-venitii sunt vedete, dar ceea ce-am facut eu, le depaseste pe toate.

Sincera sa fiu, nu mi-a placut niciodata sa fiu in centrul atentiei, ci sa ma ascund intr-un con de umbra si sa urmaresc tumultul din ce in ce mai nebunesc al lumii in jurul meu. Nu stiu de ce, insa mereu reusesc sa intorc capete pe strada si-mi reusesc minuni de care nici eu nu ma simt capabila in anumite cazuri. Rowena se incumeta sa-mi spuna ca a cam racait-o invidia la un moment dat-pana si Lupana a recuoscut ca de cand este in acesta scoala nu a vazut prea multe minuni de genul asta si prea multe buturugi mici sa rastoarne prejudecati mari.

Bine, bine, lumea ma tot lauda pentru ce-am reusit sa fac in doar 30 de minute de tortura care mi s-au parut o eternitate, insa nu cred ca sportul imi va da bursa mai departe, caci aici am venit cu bursa de studiu, nu cu bursa sportiva si daca a fost doar ceva de moment? E normal ca nimic sa nu dureze o eternitate, insa daca voi avea parte de un drum bun spre varful performantei in sport si mi se va urca la cap? Si, pana la urma, ce urmareste Ted lasandu-ne sa ne integram in sportul de performanta la nivel de scoala? Am inteles ca forma fizica e bine sa ti-o cladesti incet si sigur, mai ales in cazul meu, in conditiile in care timp de 2 luni nu am avut voie sa fugaresc nici macar o musca…dar ar fi bine sa las asta si sa ma gandesc cum imi pot face tema, nu de alta, insa maine dimineata incep si eu orele si nu ma pot duce cu mana goala, aici nu e ca in Romania, nu-ti faci tema, tragi un chiul si ai grija doar la sedintele cu parintii. Aici, sistemul educational este diferit si la acest capitol. De obicei, cand copilul lipseste, indrumatorul sau directorul sunt anuntati in prealabil, asta daca se stie ca acest lucru este necesar la o anumita data sau daca este bolnav si este retinut la domiciliu. In schimb, daca se lipseste fara sa se anunte, indrumatorul sau directorul suna si intreaba de ce a absentat elevul in ziua respectiva. Eh, asta nu-mi permit si chiar daca uneori mergeam la ore fara teme facute, in special la mate, acum sunt nevoita sa ma vindec de n-am chef si sa am grija sa nu dau motive sa fiu trimisa fedeles acasa cu funda, caci stiu clar ca nu mai am unde ma duce.

Din nou, sincera sa fiu, nu m-as fi dorit sa intru in vizorul tutoror asa, oricat s-ar fi raspandit vestea ca si la a VI-a au aparut fete noi, dar asta este, sicane vor fi.

%d blogeri au apreciat asta: