Posts tagged ‘House of Este’

Tăcere

„Îşi foloseşte izolarea ca pe un scut pe care nimeni nu vrea să-l depăşească”… „Dintre toţi copiii Măicuţei pe care îi mai are în viaţă, copila aceasta pare incapabilă de a se ataşa şi de a iubi, însă puţini sunt cei care înţeleg că puterea ei de sacrifciu, indiferenţa ei izvorăsc din puterea ei a-i iubi pe ceilalţi mai mult decât îşi închipuie până şi cei care cred că o cunosc îndeajuns…O copilă care şi-a înţeles drumul şi l-a acceptat înainte de vreme, alături o copilandră care este conştientă, la rândul ei, că va fi umărul de sprijin pentru sora ei mai mare…”  prind din zbor gânduri ale celor prezenţi deşi nu cercetez ale cui sunt.

Ştiam că părinţii mei se îndreaptă spre casă alături de musafirii pe perioadă nedeterminată, intuiţie confirmată de o solie a lui Elrond care s-a oprit pentru o noapte de odihnă la Centru, iar, în urma lui, o altă solie din Loth-Lorien care s-a oprit cu un puiet de brad  de la hotarele de nord cadou de la elfii lui Galadriel, mi-a adus veste că grupul măricel vizitează Pământul de Mijloc cu destinaţia Poarta Sângerie.

De la cele două solii nu reuşesc să aflu un număr exact al musafirilor, aşadar mă întreb unde anume să-i cazez având în vedere că vor rămâne o perioadă îndelungată de timp. Încerc să scotocesc prin memorie ce anume ne-a povestit Măicuţa despre familia ei, dar nu reuşesc să-mi amintesc prea multe.

Sunt stresată şi memoria nu mă ajută prea mult în astfel de situaţii. Presupun că trebuie să mă relaxez şi, în acest fel, poate voi reusi să-mi amintesc mai multe.

Nu ştiu dacă voi reuşi-curând se apropie sărbătorile de iarnă şi se împlineşte anul de când mi-am îngropat morţii. Chiar dacă am privilegiul, alături de Mădălina, să-i vizităm ori de câte ori vrem, rana provocată de pierderea atâtor oameni mă doare încă, este deschisă ca în prima zi şi îmi provoacă o durere sfâşietor de vie; în vară, de Sfântul Ioan, apoi de Sân Petru mi-a revenit în somn, cu o claritate de care m-am speriat şi eu, momentul în care Măicuţa a năvălit ca o furtună  spunându-ne că Hogwarts este sub asediu propriu-zis şi, nu în ultimul rând, momentul îngropării morţilor. Am retrăit cu intensitate suferinţa mea şi a altora aievea. A treia oară visul a revenit când am simţit că grupul s-a pus în mişcare; în mai puţin de o săptămână, soliile au trecut la 3 zile una de alta.

Când m-am trezit din somn respirând sacadat tremurând de la nervii vibrând la maximum şi care s-ar fi rupt la cea mai mică atingere precum o coardă de vioară, Mădălina era lângâ mine alături de Dally, amândouă cu feţe îngrijorate.

Se pare că Mădă a simţit sau a văzut cu ochii minţii că  visez urât, a încercat să mă trezească şi, dacă a văzut că nu reuşeşte, a chemat-o pe cea mai mare dintre surori, nu pe Sonia, nu pe Elena-surorile mele gemene cu care s-ar presupune că am o relaţie aparte având în vedere că semănăm ca trei picături de apa.

Mădălinei i se citeşte groaza în ochi, iar Dalliei o teamă cum nu a mai trăit niciodată  până în momentul respectiv.

Mă fulgeră gândul că aş fi putut fi la un pas să deschid poarta dintre lumea celor vii şi celor morţi, dar este mult prea linişte în jur, toţi dorm împăcaţi.

Tăcerea încărcată este ruptă de Dally care este extrem de curioasă: ceea ce aş fi putut visa cu atâta intensitate de am reuşit s-o sperii pe Mădă atât de rău încât să vină tocmai în „Murg,” în pijamale, suflând greu şi transpirând mai rău decât dacă ar fi alergat fără pauză la două maratoane consecutiv cu groaza întipărită pe chip. A tras micuţa de ea atât de tare încât aproape că a târât-o până la uşa camerei sale cu o forţă parcă venită din altă lume.

Din nou o linişte încordată şi stânjenitoare se aşează între noi.

Termin de analizat atmosefera din Centru şi Piramidă-se pare că în afară de Mădă, nimeni altcineva nu pare să fi simţit zbuciumul meu interior. În Pământul de Mijloc, în Lumea Morţilor este, de asemenea. linişte. Elrond, Galadriel şi încă vreo doi sau trei par să fi simţit o adiere a neliniştii mele, dar nimic mai mult decât un geam dat de perete de vântoasa de afară-îl închizi şi te laşi furat, din nou, de mrejele somnului.

-Nu cred că te-am văzut vreodată aşa şi nici pe tine, suriroară, atât de îngrozită, ni se adresează cu o voce joasă, sugrumată de parcă s-ar teme să deranjeze pe cineva deşi sunt singură în colţişorul meu-izolarea acestuia faţă de restul Centrului este atât de bine gândită încât nu s-ar auzi nici dacă aş da concert cu volumul la maximum de parcă s-ar fi în aer liber. Sinceră să fiu, nu ştiu ce să mă fac cu voi într-o aşa situaţie. Până şi surorile tale gemene, Nadie, n-au simţit nimic din chinul tău. Sau ce te-o măcina într-o asemenea măsură.

-Nici Măicuţa noastră ori Misha nu ar ştii ce să-mi facă. Nici tu Mădă, nu vei ştii cum să te descurci cu alţii în asemenea condiţii-vei ştii să te descurci doar ascultându-te şi urmându-ţi instinctul. Este una din situaţiile în care fiecare se ajută singur chiar dacă sunt alţii în jurul lui care pot înţelege prin ceea ce treci, aşa, ca noi două. Dar nu te pot ajuta decât să fie lângă tine la nevoie. Uneori ajută doar simpla prezenţă a cuiva.

Mădălina pare să înţeleagă, dar se simte la fel de neputincioasă ca sora noastră cea mai mare.

-Propun o ciocolată caldă după un duş fierbinte. Nu mai pot dormi deşi am în faţă o altă zi dificilă sezonul rece dând la fel de mult de furcă la fel ca perioadele caniculare de peste vară. Este doar o altă rană pe care o voi purta peste un veche de peste 20 de ani şi nu ştiu dacă se vor închide vreodată, dar voi supravieţui ca şi până acum.

Dally se gândeşte dacă Mădălina va face faţă, la fel ca mine. Dacă va fi la fel de puternică şi nu va da înapoi pe măsură ce creşte şi va înţelege ceea ce o aşteaptă, dacă va păşi cu încredere, înţelepciune şi forţă pe drumul care mie mi s-a aşternut înainte la o vârstă mult mai fragedă decât a ei şi pe care i-l bătătoresc cu grijă. Pe undeva, Măicuţa m-a îndrumat la fel cum o îndrum eu, dar în felul dânsei. Din nou, încerc să-mi dau seama ce ştiu despre Măicuţă, dar nici jetul de apă fierbinte nu mă ajută prea mult să-mi limpezesc mintea de ultimile gânduri tulburi care nu-mi lasă minte să se odihnească. Nu-mi rămâne decât să mă gândesc la ziua care se aşterne mult prea devreme înainte-mi şi să-mi organizez ziua de mâine în funcţie de cea de astăzi când aceasta din urmă va ajunge la final.

Nu ar fi prima oară când mi-aş face sinţită prezenţa în puterea nopţii în aripa medicală la căpătâiul bolnavilor ori în aripa căminului de bătrâni. Nu ar fi prima oară când aş lasă angajaţii să aţipească pentru o clipă în puterea nopţii în vreme ce le fac rondul, n-ar fi prima oară când m-ar găsi zăbovind la căpătâiul celor care trag să moară, lângă copiii de orice vârstă internaţi la pediatrie sau din orfelinat. Încet-încet au început să se obişnuiască cu mine şi cei din „Murgul Măicuşei Moise” permmnent, iar pe Măicuţă şi Misha să le fie doar vizatori, însă cei doi le vor fi mereu ca nişte îndrumători asemănători cu părinţii pe care unii îi  au, în timp ce alţii nu i-au avut niciodată, dar şi i-au dorit. Nici în „Şaguna” prezenţa mea altfel ca elev sau student nu mai este o noutate. Hogwarts este, totuşi, o altă poveste aici fiind atât învăţăcel, cât şi profesor chiar dacă nu la normal întreagă.

-Ce ţi-au zis soliile? Ajung ai noştri de sărbători? Cam cât de mare este grupul?

-Deocamdată am înţeles că musafirii noştri sunt plimbaţi prin Pământul de Mijloc pe ici pe colo şi că ar lua în calcul varinata Porţii Sângerii ca punct de acces, dar presupun că vom fi anunţaţi din timp. Ar fi binevenit acest lucru pentru că, evident, nu vor sta în camerele oaspteţilor ocazionali aşadar le vor trebui camere în care să locuiască permanent indiferent cât înseamnă acest permanent, replică la care nu sunt contrazisă pentru că timpul, în ceea ce mă priveşte, trece altfel uneori părând că stă în loc.

Mă trezesc că paşii m-au îndreptat spre biroul în care Măicuţa ne-a strâns pe toţi cei şaisprezece copii ai dânsei alături de alţii ca noi şi ne-au spus ceea ce ar trebui să ştim, dar ceea ce priveşte rufele familiei-acestea au fost întotdeauna tratate cu discreţie în faţa urechilor străine indiferent cât de apropiate ne sunt persoanele posesoare ale acestor urechi, iar instictul ne-a spus fiecăruia în parte unde trebuie să ne oprim chiar şi în faţa celor mai apropiaţi prieteni. În cazul meu, Păun a ştiut dintotdeauna destule fără să i le mai spun eu. Măicuţa nu a obiectat nimic în ceea ce-l pirveşte, cunoscându-l de când se ştie. Este conştientă că este ca al doilea Buni pentru mine.

Cimintirul, acoperit de zăpada de sub care ies o cruce, o piatră funerară, un înger sau o mamă care îşi plânge morţii pare mai trist ca niciodată-undeva în zare se văd mormintele celor trei fraţi şi două surori care îţi dorm somnul de veci alături de cei câţiva prieteni pe care familiile i-au îngropat aici. Lor îmi uşor să-i veghez, dar mi-am neglijat bunicul pe care nu l-am mai vizitat de foarte multă vreme, aşadar ar fi cazul să fac acest lucru cât de curând.

Nu am reuşit să înţeleg niciodată de ce oamenii vin la morţii lor doar în perioadele sărbătorilor cu duiumul şi foarte rar peste an. Nu cred că ar trebui să-i judec, dar întrebarea râcâie-de ce?

Visul care m-a trezit din nou în puterea nopţii pentru a treia oară în decursul anului nu mi-a mai adus surorile la căpătâi. Porbabil nu a mai fost atât de intens încât Mădă să se trezească. Însă Măicuţa ştie că sunt trează.

-Suntem la Elrond în vizită, îmi spune la telefon. Ne vom mai opri o zi sau două în Loth-Lorien ca apoi să venim acasă prin Poarta Sângerie. Oaspteţii noştri vor locui în aripa Mayaşă sau Atltantidă, dar nu este sigur. Asta le-ar surâde, dar până când nu vor fi la faţa locului şi până vor decide, cred că avem destule camere libere dintre cele de oaspteţi mai mult sau mai puţin permanenţi pentru a-i caza.

-Presupun că Elrond a ştiut el că sunt trează în puterea nopţii, încerc să par glumeaţă.

-Nu, nu a fost Elrond, ci Păun.

Nu mă miră, dar nu comentez. Când Păun zice câte ceva şi Măicuţa constantă, nu mai ai nimic de zis.

-Aşadar m-am gândit bine că oaspeţii vor sta o perioadă îndelungată de timp. Totuşi voi lua în calcul şi Aripa Aztecă.

-Să ştii că nu gândeşti rău. Ar fi cazul să te odihneşti mai mult. După voce, am o vagă presimţire că nu prea eşti prietenă cu somnul. Ne facem griji pentru tine toţi cei care te cunoaştem îndeajuns, credem noi, încât să ne putem da, mai mult sau mai puţin, cu presupusul.

Îmi simte destul de bine durerea, zic eu-este una din puţinele persoane care nu poate fi păcălită de calm, mişcări calculate şi ochi vioi. Nu cred că Dally i-a spus ceva de visele tulburi din miez de noapte, însă poate că Mădălina, chiar dacă tace, o fi trădat ceva prin comportament…

-Pământul către Nadia! mă trezeşte din gânduri Misha. Este a treia dintre primii gemeni pe care   Maria i-a adus pe lume, continuă prezentările în timp ce gemenii Antoniei se tot plimbă de la o rudă la alta studiindu-le şi aşezându-se când în poala unuia, când în poala altuia. Nu întrebaţi de ce este cea mai scundă dintre toţi cei prezenţi pentru că nu am ştii să vă răspundem însă prin ea s-a fondat Casa Phoenix şi chiar dacă a avut cel mai mult de tras dintre copii, n-a cârnit niciodată. Un alt lucru care ne-a surprins atât pe noi, cât şi pe cei care au reuşit să-i câştige prietenia şi, mai ales, să i-o păstreze ca unul din lucrurile cele mai de preţ este că s-a descurcat să pună pe picioare bunul mers al Centrului „Căsuţa Porţii Sângerii” şi am mai lăsat-o să se ocupe de „Murg” şi „Şaguna.” Nu ştim ce-a putut învăţa şi, respectiv, fura de la noi, părinţii ei, dar am găsit la întoarcere mereu lucrurile ca unse şi chiar unde ne loveam ca nuca în perete a reuşit să pună lucrurile la punct. Când am hotărât s-o lăsăm să-şi ia moştenirea în primire a considerat că este prea devreme, în schimb cei care au lucrat cu ea ne-au spus că este pregătită de multă vreme şi mereu a reuşit unde noi ne-am împotmolit. Sincer să fiu, mă uimeşte fata aceasta încă din clipa în care am întâlnit-o. Nu seamănă foarte mult nici cu mine, nici cu Maria, pot observa că se aruncă puţin în neamul vostru, însă eu sunt singur pe lume de când mă ştiu.

Un lucru pe care nu îl ştiam despre tatăl meu, dar pe care l-am simţit ca pe o singurătate aparte mereu prezentă în el.

Continuă prezentările într-o oarecare ordine a vârstei a celor prezenţi, apoi îndreaptă atenţia tuturora în direcţia unei fotografii destul de mari înrămate deasupra căminului aceluiaşi birou n care ne-am strâns în urmă cu 4 ani înainte de-a pleca la Hogwarts pentru prima oară în grup. Sunt uimită: cearcănii negrii îmi trădează oboseala acumulată, dar din interior eman o linişte cum rar este dat cuiva să vadă. Sinceră să fiu, rare sunt perioadele în care într-adevăr sunt odihnită şi liniştită. Că muncesc prea mult uneori este adevărat, dar nu reuşesc să-mi amintesc când a fost făcută fotografia respectivă şi nici de unde atâta linişte interioară. Dacă nu aş avea imaginea în faţa ochilor, aş zice că nu este adevărat. Lapsus nesufeirt!

Cât se dau detalii despre cei care nu mai sunt printre noi, rămân în colţul meu. Mădălina mi se alătură. Aruncă un ochi pe fereastră şi se uită cu un ochi la mine-ştiu ce gândeşte, dar alt loc nu-mi face cu ochiul şi nici nu cred că ar fi mai confortabil vreun alt pervaz. Poate doar cel din căminul în care am stat în perioada şcolii generale şi liceului. Şi doar pentru că sunt aproape la fel gândite de, poate, doi arhitecţi diferiţi. Deşi este  întuneric, în cimintir este încă lume-se aprinde o luminiţă aici, alta dincolo. E frumos să te uişi de sus chiar dacă e greu să ignori utilitatea spaţiului.

Cum doar părinţii o pot face, nu sunt iertaţi niciunul de laudele de rigoare faţă de reuşitele atât şcolare, cât şi cele pe plan sportiv; Mădălina o ascultă cu atenţie pe Becca cum povesteşte întâlnirea tripletelor din aeroport, feţele amuzate de situaţie.

-Şi nu uita că şi astăzi, la 18 ani distanţă, continui să-mi rup gâtul uitându-mă la voi dacă nu am vreo scară la îndemână.

-Şi una destul de solidă încât să te ţină.

-Cu tot cu pietrele de moară din buzunare şi încălţări să nu te sufle vântul!

Puţin haz nu strică nimănui, chiar dacă nu prea îmi arde. Mădălina se întoarce la locul ei alături de Daniel, loc ocupat odată de Bianca şi Norbert.

Micuţii gemeni se întorc alături de mama lor, obosiţi de atâta plimbat şi studiu. Tony iese să-i bage la somn, căci le este ora de somn.

-Dar tu eşti mereu aşa tăcută, Nadia?

-Cred că da.

-Aşa este felul ei, mai retras. Dar când are ceva de spus, îţi spune verde în faţă, completează Matia. Şi nu cred să aibă prefenţialisme. Cu toşi se poartă la fel de când o ştiu de la cel mai mare la cel mai mic.

Se lasă din nou tăcere. Pot observa că fiecare a luat forma în care simte cel mai bine. Sunt din toate Casele, mai puţin Phoenix. Dintre copii, doar Mădălina şi Matia par să le curgă ceva sânge din Casa  mea chiar dacă la Hogwarts sunt destui care au fost sortaţi în cea de Cincea Casă.

Există o oarecare stânjeneală între Măicuţă şi rudele ei ca urmare a îndelungatei lipse a celei dintâi din sânul familiei. Au recuperat pe drum puţin pe drum în momentele în care Misha era dus cu treburi pe ici-colo, dar vor mai recupera pe parcurs, acum că Măicuţa nu mai are atâtea griji pe cap.

-Cred că ar trebui să te duci la grajduri, îmi spune Tony când se întoarce de la treburile ei de mamă. Se pare că Murgul face iarăşi nazuti şi nimeni nu-i de de cap cu teoria. Parcă l-am văzut şi pe Păun, dar nu sunt sigură.

-Două ore fără bătăi de cap?

-Cam aşa, Dally. Presupun că nu a luat foc pe nicăieri şi din acest motiv am reuşit să stau locului o vreme, răspund.

Pe Păun n-ai cum să ţi se pară că nu-l vezi. Agitaţia am putut s-o intuiesc de ce să mint, dincolo de ziudurile cimintirului, dar dacă nimeni na chiţăit nimic, atunci presupun că este datorită musafirilor.

E posibil ca faptul că sunt a doua care este nevoită să-şi rezolve treburile, e posibil ca adunarea să se spargă şi Măicuţa să-şi  îndrepte  rudele spre Aripile unde ar putea să se cazeze pe întreaga perioadă de şedere la noi. Îmi prinde bine puţin aer liber pentru că simt cum mintea îmi ia foc. Sunt spionată din toate părţile şi voi fi studiată îndelung-în timp ce muncesc, la antrenamente, în competiţiile care vor veni, în timpul examenelor, în puţinele momente de relaxare, dar şi în momentele în care  mă voi retrage în vreun con de umbră în care să-mi trag puţin sufletul. Se pare că li s-a spus că sunt o persoană ciudat de matură pentru anii mei, mult prea tăcută în anumite momente, că studiez subtil, dar şi făţiş, dar cum de pot ştii ce gândeşte unul sau altul, acest lucru este încă nelămurit. Şi gândesc bine, căci în urma mea aud ieşind pe uşă prorpunerea de-a vedea pe unde îţi găseşte fiecare colţişorul său, căci curând vine vremea cinei şi călătorii noştri au încă de recuperat odihnă după călătoria îndelungată.

Prind din zbor o frântură de imagine. O porţiune de pădure, dealuri, munţi la orizont, apă şi o aşezare. Presupun că îmi va ocupa mintea o vreme eliminând pentru o scurtă perioadă de timp gândurile sumbre.

Nu ştiu ce să spun despre rudele mele din partea mamei. Este una din puţinele clipei în care intuiţia mea este redusă la tăcere sau, mai bine spus, mai e ceva de studiu până la prima impresie concretă. Consider, totuşi, că este la mijloc şi faptul că pe Măicuţă foarte rar o „citesc.” Presupun că dacă în cazul dânsei nu îmi permit prea multe, la fel se aplică şi acestor Florari, Gargui, Gulzi şi Hibrizi. Am simţit în mulţi dintre ei că au o vârstă destul înaintată şi o experienţă de viaţă destul de mare, dar curiozitatea va învinge la un moment dat şi, în funcţie de ceea ce voi descoperi în fiecare, voi „scana” rând pe rând, un personaj după altul.

La grajduri, agitaţie este destul de măricică. Păun este lângă Whitestar care, nervos, frământă pământul sub copite, aparent, fără vreun motiv anume.

-Nu  ştiu ce este cu el, îmi spune Păun gânditor. A început să se comporte aşa după ce a plecat nea Gheo de la grajduri. A trecut în vizită. Ar dori să te vadă când te eliberezi puţin.

-A zis unde se duce?

-Nu chiar, dar  a luat-o spre „Căsuţă” iniţial. De acolo, personalul nu ştie încotro s-a îndreptat, dar a luat-o, oarecum, spre „Murg.”

-Oarecum? Cum vine asta?

-Sunt derutat şi eu.

O situaţie bizară aş zice. Nea Gheo mereu spune unde se duce şi exact acolo îl găseşti. De data aceasta, vine la grajduri, îmi sperie animalul prin plecarea lui, ajunge la destinaţie, iar când pleacă din nou, pare a merge pe un drum care duce şi nu prea spre o altă destinaţie sigură. Nu ar fi prima oară când se duce la „Murg.” Dacă ar avea probleme de sănătate, de exemplu, aş ştii, căci la pacienţii casei, fişele există în dublu exemplar, atât la spitalul clinic, cât şi la mine în Centru. Este un lucru inteligent aş spune având cazuri în care pacientul nu ar fi rezistat să fie transportat doi paşi distanţă şi, prin cunoaşterea istoricului medical la situaţia dată s-a putut lua o decizie sau alta. Nea Gheo are, în continuare o sănătate de fier cu câte probleme inevitabile specifice vârstei. Sun la spitalul din „Murg” şi întreb dacă omul le-a trecut pragul. Mi se răspunde negativ. Ar fi trebuit să aibă vreo întrevedere cu medicul său primar? Nu. Atunci?

Din câte se ştie, nu are, în afară de câţiva nepoţi la Colegiu în diferiţi ani de studiu pe nimeni în această parte de curte, iar morţii nu-i are îngropaţi la noi. Sunt uimită de fiorii reci pe care mi-i  această întorsătură a lucrurilor pe sira spinarii. Pe Nea Gheo n-ai cum să-l confunzi-este una din figurile atât de vechi în această curte veche de când lumea zi sau noapte, iar animalele au încredere oarbă în el chiar dacă a fost şi dur cu ele câteodată. N-am ştiut niciodată cum de-a reuşit să se facă înţeles de orice animal care i-a intrat pe mână şi ne-a învăţat pe toţi să mergem pe mâna şi stilul lui chit ca i-am trecut pragul ca musafiri sau ca angajaţi mai mult sau mai puţin permanenţi. Interesant cum şi-a lăsat angajaţii să se dea cu capul de pragul sau să se împiedice de cel de jos pentru a-i da dreptate în multe cazuri. Un alt lucru interesant la acest omuleţ este că niciodată nu i-au plăcut angajaţii temporari şi el însuşi este un exemplu veritabil al permanenţei-de la 15 ani a lucrat în aceste grajduri şi a ieşit, cu greu, la pensie după 50 de ani de muncă dintre care 45 de ani ca grajdar şef peste care nimeni nu s-a băgat în calcule şi socoteli, iar veterinarii l-au ascultat mereu cu atenţie când le-a vorbit de vreun animal bolnav sau veniţi doar în vizită de lucru la termenul stabilit pentru control medical. Şi în cazul acestora din urmă, pot spune că mergând pe mâna omului, le-a fostmult mai uşor, la care se adaugă faptul că şi aceştia sunt aceiaşi veterinari, iar dacă vreunul iese la pensie, mereu se asigură din timp că lasă în urma lui un om capabil. Or fi ele animale, multe sau puţine, dar sunt tratate ca şi cum ai trata un om.

Aşadar, enigmaticul grajdar-şef pensionar ne-a băgat pe toţi în spaimă afundându-se într-o ceaţă densă lăsată peste ochii noştri. La „Centru” nu este, în „Murg” nu a ajuns-lucru confirmat în urma câtorva telefoane date, iar la grajduri nu s-a mai întors. N-aş vrea s-o sun pe Măicuţă până nu terminăm cu musafirii ca la cartre. N-am vrea să-i speriem de la început când se da mobilizare generală pentru o problemă sau alta. În Hogwarts n-a pus picior niciodată, nici măcar în vizită,  iar Pământul de Mijloc nu a călcat decât la solicitare şi însoţit de mine sau vreun grăjdar dintre cei buni şi de încredere trimis să-l ia în prinire pe durata şederii ca apoi să-l „restituie” după ce şi-a terminat treaba.

Trimit un gând, dar răspunsurile pe care le primesc sunt negative cu elfii lucrând cel mai mult.

Să se fi întors omul în curtea Piramidei? Să se fi răzgândit în ceea ce priveşte domiciliul său după pensionare? L-aş înţelege să vrea dorescă să se mute înapoi unde a trait o viaţă de om, dar pentru asta ar face o întrebare mai întâi chiar dacă va avea mereu un locuşor al său pus deoparte.

-Unde s-ar putea duce? întreabă Păun. Presupun că nu s-ar duce să-şi vadă nepoţii la ora asta chiar dacă nu ar fi în vacanţă acasă. La medici nu este, la grajduri nu. Alte variante pentru care să bagi mâna în foc că-l găseşti?

-Măicuţa sau Misha n-au avut nicio reacţie vizibilă în ceea ce priveşte faptul că sunt la grajduri când s-a întors Antonia. Ce ciudăţenie! Să se evapore omul aşa, dintr-o dată. Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu el pe drumul de legătură dintre cele piramidă şi Centru ar fi fost găsit, alt drum mai drept şi mai scurt nu este şi nu cred că s-a apucat să sară mai repede decât să ocolească. La ce ar face un aşa lucru? Din câte ştiu, Nea Gheo este un om normal nu vreo zburătoare.

Ceva îmi spune că este bine şi că este încă în incinta acestei curţi enorme. Acest lucru mi se confirmă de către starea de spirit a fraţilor şi surorilor mele, dar şi de telefonul lui Dally. Iată un alt lucru care îmi va da ceva bătăi de cap o  vreme. Să fie Nea Gheo altul decât cel pe care îl cunoaştem? Liniştesc panica stârnită de dispariţia subită a omului şi mă îndrept spre grupul care se plimbă dintr-o Aripă într-alta pentru a se hotărî unde se va stabili. Ceva îmi spune că Aztecii vor câştiga „alegerile” şi, într-adevăr, aşa este. Un ochi aruncat în studiu la adăpostul întunericului îmi spune că toate sunt bine, aspectul este îngrijit şi mai trebuie îndreptat pe ici pe colo câte ceva.

Se pare că acest colţ nu va mai fi atât de pustiu de acum încolo pentru că în momentul în care s-a făcut alegerea, presupun că nu se vor mai răzgândi şi, la primăvară, după ce se va fi topi zăpada şi se va fi încălzit îndeajuns, vom aveam ceva de treabă, căci n-ar vrea să strice rânduiala făcută de nişte mâini harnice şi iscusite. Nu zic nimic pentru că se subînţelege mâna cui a fost la mijloc. Măicuţa a povestit episodul în care i-am dat de înţeles că-mi cunosc destul de bine curtea casei şi chiar elfii şi-au dat seama că a pus cineva osul la treabă la modul cel mai serios cu mult înainte ca ei să se reîntoarcă.

-Te-am speriat binişor, Nadie, mi se adresează Nea Gheo zâmbitor.

-Pot eu să nu iert un om bătrân? întreb cu o privire pişicheră.

-Ei, domniţă!

-Am făcut cunoştinţă cu mult timp în urmă când am vorbit cu Maria de i-am cerut un om priceput la animale, spune unul dintre fraţii Măicuţei, Matei parcă.

Tinerii musafiri trecuţi de  vârsta la care părinţii nu mai stau toată ziua cu gura şi ochii pe ei acordându-le ceva mai multă încredere, se grupează în aşa fel încât să nu deranjeze nici pe cei mai în vârstă, nici pe cei mai mici. Din sementrul II vor merge la „Şaguna” toţi cei care au vârsta şcolii sau liceului. Niciunnul nu a ajuns la vârsta necesară facultăţii drept dovadă că părinţii noştri nu sunt singurii care au avut copii la o vârstă înaintată sau, cum zice gura lumii, ne-au „adoptat.”

O lăsăm aşa. N-are rost să facem valuri mai mult decât trebuie, astfel că toate întrbările au un oarecare răspuns.

Se pare că părinţii noştri i-au pus în temă cu ceea ce pot face odrasele lor şi nu prea, aşa că nimeni nu este surprins când bagajele apar de nicăieri.  De acest aspect, al mutatului bagajelor ne ocupăm noi, cei mari, căci cei sub 17 ani mai au ceva aşteptat pentru a putea să-şi utilizeze rarul lor talent. Tineretul ar mai sta la o vorbă-două, însă oboseala drumului este vizibilă aşa că după o gustare rapidă de seară, fiecare se retrage în colţul său.

Mi se pare puţin ciudat că luna de vacanţă a trecut deja şi sunt conştientă că Măicuţa va lua la pas toată curtea în inspecţie, chiar dacă şi-a cedat locul. Mă bucur totuşi că părinţii mei „adoptivi” sunt acasă, iar prezenţa lui Păun mă face să conştientizez că mi-a lipsit mai mult decât am crezut iniţial.

Mă găseşte privind departe spre latura vestică şi ezită să mă deranjeze din gânduri. Îl simt, dar îl las pe el să facă primul pas; este conştient că sunt într-un moment din cele care studiez problema, cântăresc şi studiez datele, mai arunc un ochi asupra unui lucru sau altul şi încerc să cunosc mai îndeaproape subiectul pentru a începe să trag o concluzie preliminară.

-Ai putea, măcar pentru o clipă să te rupi de gânduri? mă tachinează.

Îi răspund cu un zâmbet calm şi ştiu că ochii mei trădează o oarecare teamă. Teamă faţă de nişte creaturi despre care Măicuţa a vorbit şi nu prea.

-E ceva ciudat cu oamenii ăştia, iar faptul că Nea Gheo îi cunoaşte îmi ridică puţin părul pe ceafă. De fapt, nu cred că acest lucru m-a pus pe gânduri, ci faptul că s-a comportat ciudat. Nu i-a stat în fire niciodată să dispară fără să spună nimic, chiar şi după ce s-a pensinat şi a mai rămas o vreme să-şi ajute oamenii cu noul grăjdar şef.

-Aşadar ciudăţenia a fost că a pornit spre un loc, a ajuns în altul şi asta în condiţiile în care a acţionat  altfel decât de obicei.

-Iar acest lucru denotă că în perioada asta sunt vulnerabilă.

-Eşti prea dură cu tine. Chiar dacă ai o responsabilitate enormă pe umerii tăi, ai tot dreptul, şi stângul dacă vrei, să ai şi tu momentele tale în care să-ţi permiţi să te orientezi spre propriul interior. E adevărat că ai momente în care eşti foarte încordată şi ai de ce, dar de fel eşti foarte liniştită şi asta te ajută în cele mai tensionate situaţii. Sunt multe lucruri care se văd din afară aşa cum procedezi şi tu adesea, dar în clipa de faţă aceste personaje, care au intrat în viaţa ta la scurt timp după ce Măicuţa şi Misha şi-au încheiat misiunea aproape în totalitate, te-au pus pe jar. E normal şi din punct de vedere al faptului că ai instinctul protejării a ceea ce ai şi a celor din jurul tău, ca o mama cu copiii ei.

-Sinceră să fiu pot spune că prefer cel mai adesea să am mintea ocupată cu altceva decât cu propria-mi persoană mai departe de o anumită limită. Dincolo de aceasta este mai mult decât pot duce şi prefer să mă descurc cu alţii decât cu mine preferând ca acolo unde eu nu pot să las timpul să-şi facă treaba cum ştie el mai bine. Şi cum adică „aproape”?

-Ce ţi-aş mai lungi urechiuşile alea mititele dacă m-ar ajuta să nu mai auzi chiar totul.

Ştiu că încearcă să mă liniştească, dar aceşti primordiali mă sperie cumva. De cele mai multe ori au puteri nebănuite de care sunt conştienţi, dar sunt şi puteri care zac adormite în ei. Uneori se trezesc într-un context sau altul, alteori rămân adormite pentru totdeauna. Este unul din lucrurile care m-au pus pe gânduri, dar, în acelaşi timp, mi-au ps mintea la contribuţie descoperind lucruri noi acolo unde am considerat că este loc de mai mult. Chiar şi acolo unde totul pare clar, mai răsare câte ceva.

M-a pus pe gânduri faptul că se poate vedea dincolo de aparenţe. Ori sunt telepaţi, ori stăpînesc Oclumanţia ori au nasul foarte bun. De cele mai multe ori prefer să las totul la voia întâmplării-poate este adevărat ce vede o persoană uitând-se la mine, poate este doar  impresie-întotdeauna „poate”, niciodată „este sau nu este aşa.”

A doua zi, se vede ce poate face un somn odihnitor, adunarea se dă în jurul orei 10 în Grădina Aztecă şi se vede cu ochiul liber că toţi au dormit buştean. Adierea vântului aduce un iz de sarmale puse la făcut de cine şite pe unde şi apar primele întrebări după uzuala „cum aţi dormit.” Aşa se află despre mâncarea tradiţională de Crăciun, cam ce să se aştepte când va veni Paştele şi tot aşa.

Părerea mea? Până nu trăieşti momentul, nu poţi înţelege despre ce este vorba.

-Cum ziceam, fata mea este singura care nu prea doarme, deşi m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea Antoniei, dar copilaşii ei sunt tare cuminţi, după cum aţi putut observa..

-Crezi că putem face un brad să fie chiar aşa pustiu la noi? Asta dacă se poate fără a tăia vreunul.

-Sunt destui la ghivece. Nu ştiu dacă le va prinde bine pământul de aici, aşa că nu am plantat niciunul, preferând să aducem plante cu tot cu pământul în care au crescut. Adaptarea le-a fost mai uşoară, iar iernile s-au învăţat să le reziste eroic, răspunde Măicuţa.

-Iar n-ai dormit? mă ia Misha la rost, în glumă. Vede el Păun!

-Şi tu acuma! Ştii bine că biata creatură nu are nicio vină, îi iau apărarea.

-I-am promis că într-o zi o să-i fac lungesc urechile, se apră, dar pentru moment are încă auzul foarte bun, deci nu risc.

S-ar pune ea întrebarea dacă nu mă mărit, dar se pare că sunt conştienţi că nu ar fi nici cazul, nici momentul cu astfel de lucruri care încă sunt răni deschise. Curioşi, cei cinci trecuţi în Lumea Morţilor scot un năsuc. Pot vedea câţiva că se înfioară de parcă ar fi un ger să-ţi îngheţe sufletul în tine.

-Obosită,  obosită, dar şi tăcută?

-Aşa îmi este felul-dorm puţin sau chiar deloc, mă macin mult, se mai întâmplă să vorbesc mai mult ca de obicei. În general, prefer să stau retrasă, să observ în jurul meu, rumeg informaţiile primite şi abia apoi îmi fac simţită prezenţa. Dar nu mă caracterizează să vorbesc prea mult, ci să las faptele. Chiar dacă sunt ridicată în slăvi şi chiar dacă par uneori acidă, ironică sau sarcastică, prefer, de cele mai multe ori să stau în bancă mea.

Nu mai e nevoie de niciun cuvânt în plus pentru că se pare că oaspeţii noştri au venit, cumva, cu temele făcute de pe drum aşa că nu mai este nevoie de vreo lămurire în plus sau în minus.

Mă retrag în umbra-mi caracteristică. Încerc să-mi fac o imagine de ansamblu, dar oricât aş încerca abia cu trecerea timpului voi putea să merg mai departe cu o concluzie cât de mică. Nu-mi scapă din ochi cei oaspeţii nevăzuţi de cei mulţi şi după multă vreme, o văd pe Mădălina comportându-se ca toţi adolescenţii de anii ei. Până seara, deja încep să se lege prietenii, fiarve la început, dar câte voi dănui în timp, se va vedea.

Cu coada ochiului îl observ pe Severus, alături de Minerva şi Dumbledore. Aproape am uitat că i-am rugat pe profesorii de la Hogwarts să vină în vizită câteva zile de Crăciun cu elevii care vor dori să vină la „Murg.”

Severus mă priveşte cu alţi ochi de când am avut discuţia din rezerva spitalului. Am ajuns să ne înţelegem doar din priviri. De asemenea, apar şi „generaţia lui Potter” alături de copii, plus încă multe feţe cunoscute. Cel mai haios va fi Moody, de deaprte. Aşadar sunt nevoită să mă rup din nou de musafiri. Nu e nevoie să mai motivez faptul că sunt nevoită să mă rup de grup. Sunt puţin ciufulită pentru că nu dorm cât îmi trebuie, dar motivez arătând spre grupul numeros situat nu departe.

-Ei bine, atunci eşti motivată, spune Moody. Dar nu ştiam că ai aşa multe rude.

-Sunt doar cele din partea Măicuţei, Misha spune că nu-şi cunoaşte rudele. Mărturisesc că Măicuţa a menţionat ceva, dar nu foarte multe. Măicuţa, de altfel!

Mai apare în urma lor ultimul grup de elevi care nu a plecat acasă de Crăciun cu ultimii profesori lăaând în urma lor Dementori să păzească castelul-şcoală. Intuiţia îmi spune că va fi mare balamuc şi se vor lega prietenii care se vor păstra în funcţie de fiecare în parte.

Pe undeva, îmi amintesc de sărbătorile pe care le-am petrecut în căminul din New Jersey-ne adunam câţiva la un loc şi ce nebunie era, dar Nea Mike  s-a învăţat repede cu noi. Puştani, dar cuminţi. Mintea continuă să-mi zboare în trecut, dar îmi cunosc prea bine regulile de gazdă aşa că îmi pastrez amintirile pentru mine, când voi avea o clipă de linişte. Chiar şi cu Păun prin preajmă.

Uneori mă simt bine în această postură încă nouă pentru mine chiar dacă povara este şi mai  mare decât înainte.

Faptul că pot vizita întregul spaţiu al Piramidei pe jos alergând ee colo dincolo cu diferite treburi îmi este, uneori mai uşor să  observ chiar şi din fugă cu colţul ochiului care, poate, de sus, îmi scapă.

Nu-mi dă pace ideea că acest Crăciun, respectiv Revelion, va fi altfel decât până mai anul trecut. Deja am intrat în luna decembrie, o lună relativ încărcată de sărbătoriţi. Oare cât de amară va fi cireaşa de pe tortul lui Dally? Mereu a fost înconjurată de fraţi şi surori, prieteni, anul acesta va fi înconjurată de ceea ce i-a mai rămas din cei mai tineri, Tudor nu-i va mai fi alături, dar vor fi rudele dint partea mamei, tinerii de-o vârstă cu noi, nepoţii din partea Antoniei…se pare că gândul celor lipsă dintre noi, începe să găsească acceptare. Nici Msha, nici Măicuţa Moise nu prea s-au împăcat cu gândul acesta, dar sper că vom încerca să păstrăm anumite lucruri aşa cum au fost şi sper să se reuşească pentru că în astfel de momente tulburi, multe se pot strica chiar şi după atâţia ani.

Pentru musafirii de la Hogwarts am preferat Aripa Atlantidă. În această perioadă este liberă. Vara este plină până la refuz cu rezervări făcute cu mult timp înainte. Unul din misterele pe care nu cred că le voi dezlega niciodată. Îndrept musafirii spre camerele lor şi le mai spun un lucru sau două despre partea locului şi alte câteva obiceiuri, apoi îi las să se cazeze liniştiţi şi să cerceteze împrejurimile, căci e prima oară pentru cei mulţi când vin în vacanţă la „Murgul Măicuţei Moise.”

Ce va fi, vom vedea, cert este că am în memorie zilele de naştere ale lunii-mai mult sau mai puţin apropiat sărbătoritul zilei, dar am în plan şi concertul nopţii dintre ani, alături de o vizită la caterală.

Lăsându-mi şi ultimii musafiri să se gestioneze în linişte, îmi îndrept paşii tăcută spre Aripa Aztecă, nu departe de cea Atlantidă. La Mayaşi este linişte. Tot acolo unde i-am lăsat îi găsesc pe toţi.

Au mâncat, aşadar urmează o plimbare de siestă pentru a vedea la lumina zilei-cât a mai rămas din zi-ceea ce şi-au ales ca reşedinţă.

Din loc în loc se opresc pentru o mai bună observaţie a unui loc sau lucru. Unii absorb din ochi ceea ce văd, alţii merg tăcuţi contemplând. Din nou, se pare că au temele făcute în ceea ce priveşte aspectul uman şi ceea ce ascund sub el în văzul lumii la lumina zilei.

Nu scap de întebările oaspeţilor proaspăt sosiţi.

Nu scap nici de întrebările legate de Căsuţa Centru pe care vor să o vadă neapărat când aceasta poate primi oaspeţi. Iscoditoare, Măicuţa vede şi alt substrat al întrebărilor, dar nu zice nimic. Nu dau răspunsuri cu mai multe detalii decât trebuie. Pur şi simplu, răspund scurt şi la obiect, iar dacă se cer mai multe detalii, abia atunci lungesc puţin răspunsul.

-Dar ştiu că eşti zgârcită la vorbă, îmi spune unul dintre tineri, George. Nu degeaba am fost avertizaţi de ceea ce vom găsi şi cam cum este în mare fiecare dintre voi.

-Ştie ea Măicuţa ce are la uşă chiar dacă unii dintre noi am stat o perioadă mai lungă sau mai scurtă departe de aripa protectoare a familiei. Bun şi rău acest aspect, dar uneori şcoala vieţii te învaţă mai multe decât ceea ce înveţi din cărţi, îi răspund. În altă ordine de idei, dacă la un moment dat eram foarte guralivă şi neastâmpărată, viaţa mi-a confirmat că este bine, de cele mai multe ori, să cântăreşti un răspuns de exemplu. Nu am avut niciodată tangenţe cu filosofia prea multe, dar pot spune că psihologia mi-a plăcut mai mult şi, poate, din acest motiv am mai făcut mici modificări în caracter. Cu timpul, am început să înţeleg şi filosofia într-o oarecare măsură, dar aici încă mai am de muncă. În fine, nu este cazul să ne aruncăm în astfel de discuţii acum.

Bătrânii imi dau dreptate şi încep să curgă întrebări după întrebări legate de una sau  de alta, dar ne spun, la rândul lor poveşti despre cultura mayaşă. Unii dintre ei sunt atât de bătrâni, încât coboară foarte mult în negura timpului dându-mi, inconştient, foarte multe date care îmi lipsesc despre această cultură care, printre alte câteva, au uimit lumea prezentă contemporană. Nu ştiu de ce, dar povestesc în aşa fel încât îmi dau fiori pe şira spinării şi îmi dau de înţeles că Măicuţa le-ar fi dat o idee că unul din copiii dânsei ar fi tradus deja hieroglifele întortocheate şi amestecate atât din exterior, cât şi din interior. Mă gândesc cu oarece groază cât îmi displace să fiu în centrul atenţiei cât timp nu prea cunosc omul! Mă salvează telefoanele sosite din Centru şi din „Murg”-ba naşteri simultane, ba urgenţe care mai de care, oameni p drum la muncă şi încă neajunşi la destinaţie, ce mai, balamuc total.

-Este unul din momentele în care le veţi vedea pe cele două înhămate la mai multe decât pot duce, apuc să-l mai aud pe Misha în timp ce şi Măicuţa îşi suflecă mânecile pentru a lua în piept, pentru a câta oară?, iureşul piramidei. De la grajduri alte telefoane şi Nea Gheo îşi suflecă şi el mânecile.

În aceste momente, mobilizarea este generală, căci fraţii şi surorile mele se împart care unde se pricepe mai bine pentru a da o mână de ajutor, iar între rude se începe o împărţeală a unde fiecare poate da o mână de ajutor unde ar putea să se priceapă mai bine după un mic studiu al obiceiurilor casei…

 

Anunțuri

Teoria si istoria wrestlingului

-Domnisoara, am planuri mari cu tine, da? Pai, ce facem? Facem minuni in cantonament, apoi picam din picioare? aud  vocea Donnei, mai mult ingrijorata decat suparata. Uf, ce sperietura ne-ai dat de la o cadere de calciu! Habar n-am ce planuri are Ted cu voi trei, dar eu una am planuri mari cu tine, in special, care promiti o gramada, dar pe picioare.  Eh, acum  cred ca ma pot duce sa vad daca mai sunt fetele intregi.  Mark, am rugamintea sa manance ceva si sa se odihneasca bine, maine va scot pe amandoi la alergat.

Mark incuviinteaza in tacere. Dupa plecarea Donnei, apare nea Billy, cam abatut si el, insa nu vine singur, ci insotit de un ghemotoc de blana printre ghete care pare deja familiarizat cu camera, desi abia se tine pe labute.

-V-ati revenit, conita! Amu, am trecut sa va vad si sa va dau scrisorile astea de la nea Mike-au venit peste vara.

-Si sa ma intrebati daca am alergie la parul de animale? Nu, n-am probleme dintr-astea. Inteleg ca deja ati vorbit cu fetele, din moment ce ghemotocul asta de blana este mult prea familiar cu camera.

-Da, am vorbit deja cu fetele si medicul caminului si nimeni nu a avut nimic impotriva.  Asadar, il pot lasa in seama voastra?

-Cred ca da, atata timp cat pedagoga nu afla de el.  Atunci chiar ar fi probleme.

Ramane stabilit sa-l duca la veterinar sa-i faca actele si-l va trece pe numele fermei, asta pentru orice eventualitate. Ma vad oarecum nevoita sa-l botez-Shaggy este un nume potrivit. In afara de nea Mike si medic, poate ii mai spunem si Donnei, insa cred ca va afla oricum.

Intr-un final, imi pleaca toti musafirii, asa ca raman doar cu Mark. Este mult prea tacut-chiar si cand este obosit si flamand, tot gaseste ceva de comentan intr-un mod foarte haios. Clar, l-am speriat rau de tot, dar ce pot face? Sunt si eu om pana la urma! Poate n-a fost bine ca i-am invatat pe toti sa am mereu zambetul pe fata, ochii luminosi si plini de viata, sa fiu mereu alaturi de cei in suferinta, iar pe mine sa ma las ultima sau chiar sa ma neglijez.

-Ce-i cu tine? rupe  Mark tacerea dintre noi.

-A refulat paharul-de obicei, ma exprim zgomotos, insa se intampla foarte rar. Adun, adun, gandesc ca trece, dar cand nu mai trece…apare ceva care sa ma faca sa explodez din senin pentru un lucru aparent minuscul. De data asta, cred ca s-au adunat prea multe si, pana sa ma exprim, am cedat nervos.

Mai mult nu sunt intrebata. Ma hotarasc sa ma dau jos din pat si ma indrept spre frigider-am pofta de o salata de fructe, care sa-mi potoleasca foamea si setea. Mark nu ma opreste din idee, asa ca ii intind si lui un castron pe masura stomacului. Cum afara este soare, de parca nici n-a fost furtuna peste noapte, iesim pe veranda dinspre ocean, stiind ce efect poate avea aerul oceanic pentru cineva care aproape ca s-a sculat din morti.

Nu terminam bine de mancat, ca-mi apar colegele de camera, insotite de restul colegelor de echipa. Evident, Donna nu le-a mai putut tine la antrenament prea mult. Se linistesc cand vad indeaproape ca mi-am revenit. Nimeni nu ramane mai mult decat este cazul si fiecare pleaca spre camera sa.

Aflu ca in primele 2-3 saptamani de scoala, la inceput de sementru nu prea exista teme, dar imi notez totusi ceea ce s-a predat. Fetele nu forteaza nota cu prea multe intrebari despre cum a fost acasa-presupun ca le-au descusut binisor pe Elena si Sonia. Ce–as putea sa le spun mai mult decat ca am stat foarte putin in casa parinteasca si mai mult pe la rudele din partea mamei pe care nu le-am vazut de-o vesnicie? Ca am incercat pe cat posbil sa ma relaxez?

Nu stiu cand vine seara si curand ne indreptam spre paturi.

Chiar daca Donna m-a „amenintat” cu o fugareala buna a doua zi, nu pot sa adorm si cred ca multa vreme voi sta treaza cu toate ca ma resimt inca. Nu reusesc sa scap de sentimentul ca e ceva care nu e bine, deloc. Respiratia fetelor imi spune ca dorm neintoarse deja, asa ca ma dau jos din pat, ma echipez corespunzator si ies pe veranda dinspre ocean cu „Istoria Wrestlingului” intr-o mana si cu scrisorile in cealalta mana. Observ ca lampioanele au fost schimbate deja pentru Halloween si-mi inchipui ca este ideea lui Mark.  Ma asez pe pragul usii si incerc sa-mi adun gandurile.

Imi dau seama ca trebuie sa fie ceva la mijloc legat vizita mea acasa si de faptul ca doua saptamani din luna petrecuta acasa le-am stat la „Murg”, unde Maicuta mi-a spus ca daca vreau, pot sa stau la dansa daca nu vreau sa dau cu ochii de ai mei. Apoi imi vin in mintele cuvintele Elenei inainte de incheierea anului scolar precedent-cum de ai mei au fost de acord sa fiu transferata la „Saguna”? As mai adauga si faptul ca atmosfera din casa in care am crescut a fost extrem de rece-ochii tradau altceva decat zambetul si asa-zisa bucurie de pe chipuri. Singurul care mi s-a parut cel mai natural a fost fratele meu mai mic. Pana si verii mi s-au parut putin dubiosi in comportament, chiar daca ne-am vazut destul de rar de-a lungul timpului. Colac peste pupaza, bunicii materni au fost si ei un pic altfel-aici, marturisesc ca mi-am dat seama ca m-am cam obisnuit cu atmosfera de aici si cele trei zile petrecute in batatura casei mi s-au parut interminabile, cu mai nimic la indemana. Rusinica mare! Chiar si asa, nu stiu de ce ma mir ca m-am simtit mereu straina de familie si nu cred ca e de vina doar firea mea. Totusi, nu pot sa nu-mi retin un zambet pe fata cand mi-aduc aminte cum mi-au sarit in cap toti verii odata sa le povestesc despre fiecare poza in parte, toate detaliile de la cum mi-am petrecut ziua de nastere si nu numai. Oare la cat timp le-or fi spus ai mei rudelor ca mi-a dat drumul din colivie si cu ce ganduri? Nu cred ca mai conteaza foarte mult, firicelul de ata s-a rupt in momentul in care s-a luat hotararea sa fiu lasata sa plec. Poate e mai bine asa…

-Nu poti lasa pe maine, ce poti face azi?

-Nu prea, Mark. Sincer! Ma tot macina unele lucruri de acasa si daca stam sa ne gandim ca am dormit toata noaptea si jumatate din zi, mi-am cam incarcat bateriile.

-Cum crezi, te las-vad ca n-ai apucat sa deschizi scrisorile venite peste vara, imi spune cu o voce care-l tradeaza.

-Cred ca daca au asteptat atat  timp, mai pot astepta inca vreo zi sau doua si spun asta pentru ca, chiar daca nu am deschis niciuna, am putut observa ca unele adrese sunt diferite la acelasi destinatar, deci trebuie sa vad ce si cum.

Dupa o scurta tacere, ne asezam pe cate un sezlong, ca doi prieteni vechi care nu s-au mai vazut de multa vreme si stau la un pahar de vorba.

-Stiu  ca Elena si Sonia ti-au spus ca am fost calul de bataie care a spart gheata la examen si ca am aflat rezultatul pe loc, un lucru foarte rar la astfel de examene. Sunt constienta ca daca nu invatam, plecam acasa secunda doi. Sper ca si fetele s-au descurcat.  Apoi, din cate am vazut in „Istorie”  termenii nu sunt foarte expliciti, chiar daca e mai stufoasa ca „Teoria” si sa stai sa inveti de doua ori aceleasi notiuni, parca nu e prea de acasa. Eu, una, n-as face lucrul asta nici in ruptul capului, clar! Ori stiu, ori nu stiu.

Acasa, in schimb, am gasit cam aceiasi oameni pe care i-am lasat in urma; ceva s-a rupt si nu se va mai innnoda niciodata. Poate o vizita scurta si cam atat. Nu cred ca mi-ar parea foarte rau daca am dreptate-singurul om pe care n-as fi avut inima sa-l las in urma a murit in urma cu 4 ani si m-a cam luat cu el in mormant. Pur si simplu am renuntat la copilarie si am vazut cu alti ochi casa in care traiesc-certuri si scandaluri la ordinea zilei, unul este disperat sa aduca bani in casa si altceva nu prea stie, in timp ce celalalt isi lasa copilul de zece ani sa se joace cu chiriturile si sa-si arda mainile facand mancare in loc sa-si faca lectiile si sa se bucure de activitati specifice varstei, imi continui ideea. E adevarat ca in fiecare familie se fac compromisuri, insa parca unele lucuri nu se fac. Daca gresesc, te rog sa ma corectezi. Oricum, stiu ca multa vreme de acum incolo o sa fiu mai mult pe fuga si o sa am prea putin timp sa stau prea mult in vacanta, ca sa nu mai spun de Craciun, Revelion si Paste.

Mark intelege unde bat, e posibil sa fi trecut si el prin asa ceva.

-Asadar, concluzionez, nu prea ma mai trage nimic inapoi in casa in care am crescut si pace!

Mark nu are prea multe sa-mi spuna pentru ca am tinut legatura cu Martha prin e-mail, ceva foarte rar in Romania, dar existent in „Murg” si stiu ca a fost destul de ocupat.

Observ pe antebratul drept un tatuaj de la care nu prea imi pot lua ohcii usor-un Demon Ganditor. Il studiez fara sa vreau: un chip de om chinuit, cu ochi ganditori si fara vreun punctulet pe intinderea alburie,  are lunghii lungi netaiate de-o eternitate, bratele tradeaza ca a fost in putere candva insa ceva la incovoiat intr-atat incat parca nu se mai poate ridica dintre florile si iarba ce-l inconjoara. Ma face sa ma gandesc la cate etape ale vietii am fost „ajutata”  sa sar si inca mai sunt destule peste care voi sari de-acum incolo, insa Mark stie cel putin la fel de bine ca mine un lucru care pare sa ne uneasca-chinul singuratatii.  Pe undeva sunt constienta ca voi avea parte si de bucurii, desi putine in comparatie cu ceea ce, se pare ca ma astepta, daca se va implini.

-Eu ma bag la somn si te-as sfatui sa faci acelasi lucru. Precis Donna nu va fi iertatoare cu noi, imi spune brusc.

-Stiu, crede-ma. Si stie deja cam ce-mi poate pielea, asa ca nu o sa mai stau nici eu mult. Nu stiu cat as putea frunzari din „Istorie”.

Ma bucur ca Mark se retrage. Simt o chinuitoare dorinta de-a ramane singura cu gandurile mele. Nu-mi da pace deloc ceea ce m-a facut sa stau in pat pana spre ora pranzului astazi. Chiar daca am citit gandurile lui Mark si stiu cat de mult i-a dus dorul Soniei, preferand sa nu-i dea niciun semn de viata, nu ma simt in stare sa analizez starea de spirit a tuturor cand eu nu sunt in stare sa ma descurc cu mine. E timp, caci am luat cunostinta de cateva detalii care mi-au starnit interesul, pur si simplu.

Involuntar mi-a revenit in minte ca la un moment dat am inceput sa visez-constientizez ca a fost fel de vis, dar foarte ciudat si nu stiu daca sa-l iau ca o premonitie sau ca un cosmar care te paralizeaza pur si simplu. Cert este ca mi s-a parut foarte real si incredibil de normal sa ma trezesc intr-o camera de han…mult prea antica pentru zilele noastre si chiar pentru Romania. Sunt lucruri si miscari care nu-mi apartin. Inclin sa cred ca sunt in Egiptul Antic, insa piramida care o vad pe geam imi este extrem de familiara…CIPS „Andrei Saguna” si „Murgul Maicutei Moise” intr-o singura bucata. Tare ciudat arata asa, din perspectiva omului care  stie parimadele…doua bucati. Familiaritatea este data de un murg cioplit si forma portii principale, dar aici par mai noi si chiar daca nu-i tipenie de om la vedere, se vede ca cineva se ingrijeste marcar  de partea din fata. N-as putea spune daca peretii par mai noi decat ii stiu eu sau heroglifele mai stralucitoare si mai citete. Ma simt cam nelalocul meu si-mi trec prin minte ganduri care nu sunt ale mele.

Simt ca am luat, cu greu, o decizie la un moment dat am ajuns aici si ca in clipele urmatoare urmeaza s-o iau din loc pe un drum fara intoarcere, greu, cu si mai multe sacrificii decat acceptarea unei chemari si ruptura de caminul atat de confortant…ei bine, ceva chiar nu se potriveste-camin reconfortant, familie de care imi este greu sa ma despart…nu in cazul meu, clar! Si nici scrisul de pe bilet nu este al meu, ci al Maicutei. Nu ma panichez, ceva imi arata.

Dupa iesirea din han, in loc sa ma indrept spre poarta principala mult prea pustie pentru cum o stiu eu si am aflat de la Elena chiar si in timpul vacantelor scolare, ma indrept spre partea vestica. In poarta de aici, un murg cat se poate de real asteapta. Extrem de familiar si acesta la infatisare-imi amintesc ca l-am mai vazut la un moment dat…exact, alaturi de Dorina Ionescu! Ne indreapta pasii spre ferma care exista si acum in inima Capitalei si de care sunt prea putini care stie. Nu dau prea mare atentie detaliilor pe care deja le stiu si am avut ocazia sa le vad de aproape in acesta vara. Odata ajunsi la staule, incepe sa se simta ceva miscare, insa nu se vede tipenie de om.

-Ai adus-o, deci, se aude o voce in spatele nostru. Tresar putin cand vad in spatele meu un gargui arhitectural cat se poate de viu si plin de flori, din cap pana in picioare. Vino, nu te teme…

Brusc, ajung intr-o camera in care dorm cinci fetite. Trei par triplete, iar una dintre ele pare mai firava decat celelalte. Brusc, aceasta se trezeste. Ochisorii tradeaza inca de pe acum interiorizare, meditatie-un caracter care in timp s-ar putea sa fie neinteles si sa-i dea mult de furca in mediile in care se va invarti. Oamenii vor avea tendinta sa o judece mai mult sau mai putin pe buna dreptate si va avea mari probleme in spune ceea ce o chinuie sufleteste, chiar daca se va vedea pe chipul ei ca ar fi ceva care o supara, fizic sau psihic. Asta parca vine mai de acasa, imi pare.

Un alt salt in timp…

-Va multumesc tuturor ca ati venit in acesta seara, se adreseaza Maicuta Moise, asa cum o stiu, unui grup mare de oameni intr-un din amfiteatrele „Andrei Saguna”. Dupa cum stiti, acest prim an al Colegiului este experimental si tovarasii de la conducerea tarii trebuie sa fi fost in toane incredibil de bune si rare sa-mi dea liber, fie si pentru un an, la acest proiect.

Ceea ce as dori sa va spun din start, isi continua ideea pe acelasi ton cu care se adreseaza tuturor, este ca mi-as dori sa lasati copiii sa invete in ritmul lor. Nu ar ajuta cu nimic sa-i fortati sau sa le impuneti stiu eu ce. Interesul nostru, al tuturora, este sa avem pentru fiecare in parte media anuala 9 si 10 la purtare, ca sa mergem mai departe. Daca nu se va intampla acest lucru, anul va fi recunoscut la nivel international si, astfel, copiii vor putea intra direct in anul urmator de studii, in functie de fiecare sistem scolar din tara de origine.

-Testarea de la sfarsitul clasei a III-a? intreaba un parinte.

-Acea testare se adreseaza in special elevilor de la anumite ramuri sportive care se incep devreme si nu dureaza prea mult timp, gen gimnastica, balet, inot etc. altfel se respecta structura dupa care am facut si noi scoala-admitere la liceu, treapta, bacalaureatul. Totusi, trebuie sa atrag atentia ca se va invata inca de la clasa I in doua semestre, profesorii cu care incep, cu acestia vor termina clasa a XII-a, iar la facultate vor avea alti profesori, in functie de cerinte…insa anul acesta asa va fi, profesorul si materia.

-Profesorii? intreaba alta voce.

-Profesorii sunt proaspat licentiati si verificati la sange, nici cei cu experienta la catedra, fie si apropiati de varsta pensionarii, nu au scapat de verificari.

Mai mult de o ora Maicuta nu-i tine in sedinta pe parinti. Asadar, generatia care a inceput scoala in toamna anului 1989, din care fac si eu parte, avea sa fie un sacrificiu mai mult decat s-ar fi crezut….oare de ce vad aceste lucruri prin ochii altcuiva?

A urmat apoi alt salt, intr-o lume in care mai devreme sau mai tarziu ajungem toti, iar aici, parca m-am simtit in largul meu…o lume care te sperie atunci cand te cheama…

-E tarziu, Nadie! Macar s-apuci cateva ore de somn, abia daca aud vocea lui Mark.

Stiu ca are dreptate, in felul lui.

Chiar daca o luna am cam stat pe bara cu antrenamentele, trebuie sa marturisesc ca sunt si eu uimita de schimbarile care au avut loc in mine. Ca sa nu mai spun ca dupa doar cateva luni de antrenament, mi-am dat destul de repede drumul la mana, postul de coordonator si libero venindu-mi ca o manusa. Intuiesc ca Donna a vazut ca pot mai mult decat arat, asa ca n-are sa ma ierte prea curand si prea usor, iar la cum pare sa fie Maicuta, cred ca deja isi face planuri si dansa.

 Desi e a treia zi de scoala, inca mai apar fete noi pe holuri, ca sa nu mai spun ca in camin, holurile sunt un adevarat furnicar. Nou venitii nu-si cunosc inca drumul pe dinafara, s-au schimbat colegii de camera si lista continua, asa ca, fete bune ce suntem, dam o mana de ajutor. Nu ne e chiar usor sa nu radem pe sub mustati de pedagoga si sa schimbam priviri pline de subinteles cu nea Mike, insa avem grija sa nu care cumva s-o suparam pe biata femeie, asta daca se va intampla ne observe. Donna nu s-a lasat pana n-a scos untul din mine la alergare, insa cat am stat la „Saguna” nici Maicuta nu ne-a prea lasat sa somam-alegare pe pista, ceva antrenament cu ganterele, nelipsita febra musculara si alte „banalitati” demne de un incepator.

-Anul asta e mai furnicar decat atunci cand am venit noi, constata Martha. S-or fi inmultit bursele?

-Sau poate s-au inmultit copilasii, in general.

-Sarcastico!

-Ei, nu va certati, avem toate nervii intinsi! intervine  impaciuitoare Rowena. Am avut toate o zi grea.

Donna s-a hotarat sa particpe la Jocurile Sagune si nu-i treaba usoara, stim toti sportivii care, in urma unor selectii draconice, vor fi selectati. In doar 7 ani, CIPS „Andrei Saguna” a devenit o adevarata forta, atat pe plan scolar, cat si pe plan sportiv. Din pacate, daca pe plan scolar putem sa ne luptam cu ei invatand, pe plan sportiv, nici Elena nu ne poate da vreo mana de ajutor prea mare. Chiar daca am avea vreun ajutor, tot nu ne-ar fi de folos, in teren suntem doar noi, adversarul, mingea, fileul si regulile jocului.

-La cum se intrevad lucrurile, pot spune ca iar vei fi cea care va duce greul,  imi spune Kathy. La fel ca si tine, mi-am dat seama ca sunt altfel si rareori ma insel in ceea ce priveste omul. Asa o fi si pe lumea cealalta?

-Nu prea ma grabesc sa aflu, ii raspund. As fi tare curioasa ce strategii vom pune la cale sa nu zburam acasa inca de la primul meci. Este un pic dureros pentru  ca echipa are oameni noi, care inca nu sunt foarte stapani pe ei si nu au experienta competitiilor mari. Oricat ne vom descurca la meciurile „mici”, nu stiu cat ne vor tine nervii, dar va trebui sa aflam, pana la urma, ce ne poate pielea, nu?

-Cam da, spune Sonia. Dintre toate trei esti cea care s-a ridicat cel mai mult si mai tii si doua posturi in echipa. Pe Elena o cred cand spune ca nu ne va fi usor, iar in ceea ce te priveste, pare ca ai resurse si le vei arunca in lupta cand va veni timpul, iar intuitia imi spune ca vei stii ce sa faci atunci cand te vei lovi de o situatie foarte incurcata.

-Mda, asa o fi, nu te contrazic, insa stiu ca sunt altii mai buni ca mine. S-a stabilit data la „Istoria Wrestlingului”? Cred ca asta am ratat-o…

-Da, va fi in saptamana dintaintea Pastelui. Uf, abia astept sa terminam cu asta. Stii ca ai luat cel mai mare punctaj la „Teorie”?

-Nu, zau?

-Ei bine, da. Parca ai facut cu comisia raspunsurile, insa ne-am calificat toate mai departe. Au fost si cativa cazuti, insa vor mai avea o sansa odata cu „Istoria”, altfel-fedeles acasa cu funda de care vrei tu.

Simt ca innebunesc cand ma lauda toata lumea-aproape tot ceea ce fac ma scoate din anonimatul in care prefer sa ma ascund. Si chiar daca n-as face nimic interesant, tot as fi remarcata, oriunde m-as ascunde. Acum chiar sunt curioasa cum ma voi descurca cu toate pe cap, caci antrenamentele, alaturi de orele de la scoala ma vor epuiza fizic si psihc. Primul implus este sa trag de mine, dar daca am cazut asa rau odata, voi fi in stare sa fac gata la o noua cadere, acum cand toti din jurul meu au inceput sa aibe pretentii…

%d blogeri au apreciat asta: