Posts tagged ‘Los Angeles’

Tăcere

„Îşi foloseşte izolarea ca pe un scut pe care nimeni nu vrea să-l depăşească”… „Dintre toţi copiii Măicuţei pe care îi mai are în viaţă, copila aceasta pare incapabilă de a se ataşa şi de a iubi, însă puţini sunt cei care înţeleg că puterea ei de sacrifciu, indiferenţa ei izvorăsc din puterea ei a-i iubi pe ceilalţi mai mult decât îşi închipuie până şi cei care cred că o cunosc îndeajuns…O copilă care şi-a înţeles drumul şi l-a acceptat înainte de vreme, alături o copilandră care este conştientă, la rândul ei, că va fi umărul de sprijin pentru sora ei mai mare…”  prind din zbor gânduri ale celor prezenţi deşi nu cercetez ale cui sunt.

Ştiam că părinţii mei se îndreaptă spre casă alături de musafirii pe perioadă nedeterminată, intuiţie confirmată de o solie a lui Elrond care s-a oprit pentru o noapte de odihnă la Centru, iar, în urma lui, o altă solie din Loth-Lorien care s-a oprit cu un puiet de brad  de la hotarele de nord cadou de la elfii lui Galadriel, mi-a adus veste că grupul măricel vizitează Pământul de Mijloc cu destinaţia Poarta Sângerie.

De la cele două solii nu reuşesc să aflu un număr exact al musafirilor, aşadar mă întreb unde anume să-i cazez având în vedere că vor rămâne o perioadă îndelungată de timp. Încerc să scotocesc prin memorie ce anume ne-a povestit Măicuţa despre familia ei, dar nu reuşesc să-mi amintesc prea multe.

Sunt stresată şi memoria nu mă ajută prea mult în astfel de situaţii. Presupun că trebuie să mă relaxez şi, în acest fel, poate voi reusi să-mi amintesc mai multe.

Nu ştiu dacă voi reuşi-curând se apropie sărbătorile de iarnă şi se împlineşte anul de când mi-am îngropat morţii. Chiar dacă am privilegiul, alături de Mădălina, să-i vizităm ori de câte ori vrem, rana provocată de pierderea atâtor oameni mă doare încă, este deschisă ca în prima zi şi îmi provoacă o durere sfâşietor de vie; în vară, de Sfântul Ioan, apoi de Sân Petru mi-a revenit în somn, cu o claritate de care m-am speriat şi eu, momentul în care Măicuţa a năvălit ca o furtună  spunându-ne că Hogwarts este sub asediu propriu-zis şi, nu în ultimul rând, momentul îngropării morţilor. Am retrăit cu intensitate suferinţa mea şi a altora aievea. A treia oară visul a revenit când am simţit că grupul s-a pus în mişcare; în mai puţin de o săptămână, soliile au trecut la 3 zile una de alta.

Când m-am trezit din somn respirând sacadat tremurând de la nervii vibrând la maximum şi care s-ar fi rupt la cea mai mică atingere precum o coardă de vioară, Mădălina era lângâ mine alături de Dally, amândouă cu feţe îngrijorate.

Se pare că Mădă a simţit sau a văzut cu ochii minţii că  visez urât, a încercat să mă trezească şi, dacă a văzut că nu reuşeşte, a chemat-o pe cea mai mare dintre surori, nu pe Sonia, nu pe Elena-surorile mele gemene cu care s-ar presupune că am o relaţie aparte având în vedere că semănăm ca trei picături de apa.

Mădălinei i se citeşte groaza în ochi, iar Dalliei o teamă cum nu a mai trăit niciodată  până în momentul respectiv.

Mă fulgeră gândul că aş fi putut fi la un pas să deschid poarta dintre lumea celor vii şi celor morţi, dar este mult prea linişte în jur, toţi dorm împăcaţi.

Tăcerea încărcată este ruptă de Dally care este extrem de curioasă: ceea ce aş fi putut visa cu atâta intensitate de am reuşit s-o sperii pe Mădă atât de rău încât să vină tocmai în „Murg,” în pijamale, suflând greu şi transpirând mai rău decât dacă ar fi alergat fără pauză la două maratoane consecutiv cu groaza întipărită pe chip. A tras micuţa de ea atât de tare încât aproape că a târât-o până la uşa camerei sale cu o forţă parcă venită din altă lume.

Din nou o linişte încordată şi stânjenitoare se aşează între noi.

Termin de analizat atmosefera din Centru şi Piramidă-se pare că în afară de Mădă, nimeni altcineva nu pare să fi simţit zbuciumul meu interior. În Pământul de Mijloc, în Lumea Morţilor este, de asemenea. linişte. Elrond, Galadriel şi încă vreo doi sau trei par să fi simţit o adiere a neliniştii mele, dar nimic mai mult decât un geam dat de perete de vântoasa de afară-îl închizi şi te laşi furat, din nou, de mrejele somnului.

-Nu cred că te-am văzut vreodată aşa şi nici pe tine, suriroară, atât de îngrozită, ni se adresează cu o voce joasă, sugrumată de parcă s-ar teme să deranjeze pe cineva deşi sunt singură în colţişorul meu-izolarea acestuia faţă de restul Centrului este atât de bine gândită încât nu s-ar auzi nici dacă aş da concert cu volumul la maximum de parcă s-ar fi în aer liber. Sinceră să fiu, nu ştiu ce să mă fac cu voi într-o aşa situaţie. Până şi surorile tale gemene, Nadie, n-au simţit nimic din chinul tău. Sau ce te-o măcina într-o asemenea măsură.

-Nici Măicuţa noastră ori Misha nu ar ştii ce să-mi facă. Nici tu Mădă, nu vei ştii cum să te descurci cu alţii în asemenea condiţii-vei ştii să te descurci doar ascultându-te şi urmându-ţi instinctul. Este una din situaţiile în care fiecare se ajută singur chiar dacă sunt alţii în jurul lui care pot înţelege prin ceea ce treci, aşa, ca noi două. Dar nu te pot ajuta decât să fie lângă tine la nevoie. Uneori ajută doar simpla prezenţă a cuiva.

Mădălina pare să înţeleagă, dar se simte la fel de neputincioasă ca sora noastră cea mai mare.

-Propun o ciocolată caldă după un duş fierbinte. Nu mai pot dormi deşi am în faţă o altă zi dificilă sezonul rece dând la fel de mult de furcă la fel ca perioadele caniculare de peste vară. Este doar o altă rană pe care o voi purta peste un veche de peste 20 de ani şi nu ştiu dacă se vor închide vreodată, dar voi supravieţui ca şi până acum.

Dally se gândeşte dacă Mădălina va face faţă, la fel ca mine. Dacă va fi la fel de puternică şi nu va da înapoi pe măsură ce creşte şi va înţelege ceea ce o aşteaptă, dacă va păşi cu încredere, înţelepciune şi forţă pe drumul care mie mi s-a aşternut înainte la o vârstă mult mai fragedă decât a ei şi pe care i-l bătătoresc cu grijă. Pe undeva, Măicuţa m-a îndrumat la fel cum o îndrum eu, dar în felul dânsei. Din nou, încerc să-mi dau seama ce ştiu despre Măicuţă, dar nici jetul de apă fierbinte nu mă ajută prea mult să-mi limpezesc mintea de ultimile gânduri tulburi care nu-mi lasă minte să se odihnească. Nu-mi rămâne decât să mă gândesc la ziua care se aşterne mult prea devreme înainte-mi şi să-mi organizez ziua de mâine în funcţie de cea de astăzi când aceasta din urmă va ajunge la final.

Nu ar fi prima oară când mi-aş face sinţită prezenţa în puterea nopţii în aripa medicală la căpătâiul bolnavilor ori în aripa căminului de bătrâni. Nu ar fi prima oară când aş lasă angajaţii să aţipească pentru o clipă în puterea nopţii în vreme ce le fac rondul, n-ar fi prima oară când m-ar găsi zăbovind la căpătâiul celor care trag să moară, lângă copiii de orice vârstă internaţi la pediatrie sau din orfelinat. Încet-încet au început să se obişnuiască cu mine şi cei din „Murgul Măicuşei Moise” permmnent, iar pe Măicuţă şi Misha să le fie doar vizatori, însă cei doi le vor fi mereu ca nişte îndrumători asemănători cu părinţii pe care unii îi  au, în timp ce alţii nu i-au avut niciodată, dar şi i-au dorit. Nici în „Şaguna” prezenţa mea altfel ca elev sau student nu mai este o noutate. Hogwarts este, totuşi, o altă poveste aici fiind atât învăţăcel, cât şi profesor chiar dacă nu la normal întreagă.

-Ce ţi-au zis soliile? Ajung ai noştri de sărbători? Cam cât de mare este grupul?

-Deocamdată am înţeles că musafirii noştri sunt plimbaţi prin Pământul de Mijloc pe ici pe colo şi că ar lua în calcul varinata Porţii Sângerii ca punct de acces, dar presupun că vom fi anunţaţi din timp. Ar fi binevenit acest lucru pentru că, evident, nu vor sta în camerele oaspteţilor ocazionali aşadar le vor trebui camere în care să locuiască permanent indiferent cât înseamnă acest permanent, replică la care nu sunt contrazisă pentru că timpul, în ceea ce mă priveşte, trece altfel uneori părând că stă în loc.

Mă trezesc că paşii m-au îndreptat spre biroul în care Măicuţa ne-a strâns pe toţi cei şaisprezece copii ai dânsei alături de alţii ca noi şi ne-au spus ceea ce ar trebui să ştim, dar ceea ce priveşte rufele familiei-acestea au fost întotdeauna tratate cu discreţie în faţa urechilor străine indiferent cât de apropiate ne sunt persoanele posesoare ale acestor urechi, iar instictul ne-a spus fiecăruia în parte unde trebuie să ne oprim chiar şi în faţa celor mai apropiaţi prieteni. În cazul meu, Păun a ştiut dintotdeauna destule fără să i le mai spun eu. Măicuţa nu a obiectat nimic în ceea ce-l pirveşte, cunoscându-l de când se ştie. Este conştientă că este ca al doilea Buni pentru mine.

Cimintirul, acoperit de zăpada de sub care ies o cruce, o piatră funerară, un înger sau o mamă care îşi plânge morţii pare mai trist ca niciodată-undeva în zare se văd mormintele celor trei fraţi şi două surori care îţi dorm somnul de veci alături de cei câţiva prieteni pe care familiile i-au îngropat aici. Lor îmi uşor să-i veghez, dar mi-am neglijat bunicul pe care nu l-am mai vizitat de foarte multă vreme, aşadar ar fi cazul să fac acest lucru cât de curând.

Nu am reuşit să înţeleg niciodată de ce oamenii vin la morţii lor doar în perioadele sărbătorilor cu duiumul şi foarte rar peste an. Nu cred că ar trebui să-i judec, dar întrebarea râcâie-de ce?

Visul care m-a trezit din nou în puterea nopţii pentru a treia oară în decursul anului nu mi-a mai adus surorile la căpătâi. Porbabil nu a mai fost atât de intens încât Mădă să se trezească. Însă Măicuţa ştie că sunt trează.

-Suntem la Elrond în vizită, îmi spune la telefon. Ne vom mai opri o zi sau două în Loth-Lorien ca apoi să venim acasă prin Poarta Sângerie. Oaspteţii noştri vor locui în aripa Mayaşă sau Atltantidă, dar nu este sigur. Asta le-ar surâde, dar până când nu vor fi la faţa locului şi până vor decide, cred că avem destule camere libere dintre cele de oaspteţi mai mult sau mai puţin permanenţi pentru a-i caza.

-Presupun că Elrond a ştiut el că sunt trează în puterea nopţii, încerc să par glumeaţă.

-Nu, nu a fost Elrond, ci Păun.

Nu mă miră, dar nu comentez. Când Păun zice câte ceva şi Măicuţa constantă, nu mai ai nimic de zis.

-Aşadar m-am gândit bine că oaspeţii vor sta o perioadă îndelungată de timp. Totuşi voi lua în calcul şi Aripa Aztecă.

-Să ştii că nu gândeşti rău. Ar fi cazul să te odihneşti mai mult. După voce, am o vagă presimţire că nu prea eşti prietenă cu somnul. Ne facem griji pentru tine toţi cei care te cunoaştem îndeajuns, credem noi, încât să ne putem da, mai mult sau mai puţin, cu presupusul.

Îmi simte destul de bine durerea, zic eu-este una din puţinele persoane care nu poate fi păcălită de calm, mişcări calculate şi ochi vioi. Nu cred că Dally i-a spus ceva de visele tulburi din miez de noapte, însă poate că Mădălina, chiar dacă tace, o fi trădat ceva prin comportament…

-Pământul către Nadia! mă trezeşte din gânduri Misha. Este a treia dintre primii gemeni pe care   Maria i-a adus pe lume, continuă prezentările în timp ce gemenii Antoniei se tot plimbă de la o rudă la alta studiindu-le şi aşezându-se când în poala unuia, când în poala altuia. Nu întrebaţi de ce este cea mai scundă dintre toţi cei prezenţi pentru că nu am ştii să vă răspundem însă prin ea s-a fondat Casa Phoenix şi chiar dacă a avut cel mai mult de tras dintre copii, n-a cârnit niciodată. Un alt lucru care ne-a surprins atât pe noi, cât şi pe cei care au reuşit să-i câştige prietenia şi, mai ales, să i-o păstreze ca unul din lucrurile cele mai de preţ este că s-a descurcat să pună pe picioare bunul mers al Centrului „Căsuţa Porţii Sângerii” şi am mai lăsat-o să se ocupe de „Murg” şi „Şaguna.” Nu ştim ce-a putut învăţa şi, respectiv, fura de la noi, părinţii ei, dar am găsit la întoarcere mereu lucrurile ca unse şi chiar unde ne loveam ca nuca în perete a reuşit să pună lucrurile la punct. Când am hotărât s-o lăsăm să-şi ia moştenirea în primire a considerat că este prea devreme, în schimb cei care au lucrat cu ea ne-au spus că este pregătită de multă vreme şi mereu a reuşit unde noi ne-am împotmolit. Sincer să fiu, mă uimeşte fata aceasta încă din clipa în care am întâlnit-o. Nu seamănă foarte mult nici cu mine, nici cu Maria, pot observa că se aruncă puţin în neamul vostru, însă eu sunt singur pe lume de când mă ştiu.

Un lucru pe care nu îl ştiam despre tatăl meu, dar pe care l-am simţit ca pe o singurătate aparte mereu prezentă în el.

Continuă prezentările într-o oarecare ordine a vârstei a celor prezenţi, apoi îndreaptă atenţia tuturora în direcţia unei fotografii destul de mari înrămate deasupra căminului aceluiaşi birou n care ne-am strâns în urmă cu 4 ani înainte de-a pleca la Hogwarts pentru prima oară în grup. Sunt uimită: cearcănii negrii îmi trădează oboseala acumulată, dar din interior eman o linişte cum rar este dat cuiva să vadă. Sinceră să fiu, rare sunt perioadele în care într-adevăr sunt odihnită şi liniştită. Că muncesc prea mult uneori este adevărat, dar nu reuşesc să-mi amintesc când a fost făcută fotografia respectivă şi nici de unde atâta linişte interioară. Dacă nu aş avea imaginea în faţa ochilor, aş zice că nu este adevărat. Lapsus nesufeirt!

Cât se dau detalii despre cei care nu mai sunt printre noi, rămân în colţul meu. Mădălina mi se alătură. Aruncă un ochi pe fereastră şi se uită cu un ochi la mine-ştiu ce gândeşte, dar alt loc nu-mi face cu ochiul şi nici nu cred că ar fi mai confortabil vreun alt pervaz. Poate doar cel din căminul în care am stat în perioada şcolii generale şi liceului. Şi doar pentru că sunt aproape la fel gândite de, poate, doi arhitecţi diferiţi. Deşi este  întuneric, în cimintir este încă lume-se aprinde o luminiţă aici, alta dincolo. E frumos să te uişi de sus chiar dacă e greu să ignori utilitatea spaţiului.

Cum doar părinţii o pot face, nu sunt iertaţi niciunul de laudele de rigoare faţă de reuşitele atât şcolare, cât şi cele pe plan sportiv; Mădălina o ascultă cu atenţie pe Becca cum povesteşte întâlnirea tripletelor din aeroport, feţele amuzate de situaţie.

-Şi nu uita că şi astăzi, la 18 ani distanţă, continui să-mi rup gâtul uitându-mă la voi dacă nu am vreo scară la îndemână.

-Şi una destul de solidă încât să te ţină.

-Cu tot cu pietrele de moară din buzunare şi încălţări să nu te sufle vântul!

Puţin haz nu strică nimănui, chiar dacă nu prea îmi arde. Mădălina se întoarce la locul ei alături de Daniel, loc ocupat odată de Bianca şi Norbert.

Micuţii gemeni se întorc alături de mama lor, obosiţi de atâta plimbat şi studiu. Tony iese să-i bage la somn, căci le este ora de somn.

-Dar tu eşti mereu aşa tăcută, Nadia?

-Cred că da.

-Aşa este felul ei, mai retras. Dar când are ceva de spus, îţi spune verde în faţă, completează Matia. Şi nu cred să aibă prefenţialisme. Cu toşi se poartă la fel de când o ştiu de la cel mai mare la cel mai mic.

Se lasă din nou tăcere. Pot observa că fiecare a luat forma în care simte cel mai bine. Sunt din toate Casele, mai puţin Phoenix. Dintre copii, doar Mădălina şi Matia par să le curgă ceva sânge din Casa  mea chiar dacă la Hogwarts sunt destui care au fost sortaţi în cea de Cincea Casă.

Există o oarecare stânjeneală între Măicuţă şi rudele ei ca urmare a îndelungatei lipse a celei dintâi din sânul familiei. Au recuperat pe drum puţin pe drum în momentele în care Misha era dus cu treburi pe ici-colo, dar vor mai recupera pe parcurs, acum că Măicuţa nu mai are atâtea griji pe cap.

-Cred că ar trebui să te duci la grajduri, îmi spune Tony când se întoarce de la treburile ei de mamă. Se pare că Murgul face iarăşi nazuti şi nimeni nu-i de de cap cu teoria. Parcă l-am văzut şi pe Păun, dar nu sunt sigură.

-Două ore fără bătăi de cap?

-Cam aşa, Dally. Presupun că nu a luat foc pe nicăieri şi din acest motiv am reuşit să stau locului o vreme, răspund.

Pe Păun n-ai cum să ţi se pară că nu-l vezi. Agitaţia am putut s-o intuiesc de ce să mint, dincolo de ziudurile cimintirului, dar dacă nimeni na chiţăit nimic, atunci presupun că este datorită musafirilor.

E posibil ca faptul că sunt a doua care este nevoită să-şi rezolve treburile, e posibil ca adunarea să se spargă şi Măicuţa să-şi  îndrepte  rudele spre Aripile unde ar putea să se cazeze pe întreaga perioadă de şedere la noi. Îmi prinde bine puţin aer liber pentru că simt cum mintea îmi ia foc. Sunt spionată din toate părţile şi voi fi studiată îndelung-în timp ce muncesc, la antrenamente, în competiţiile care vor veni, în timpul examenelor, în puţinele momente de relaxare, dar şi în momentele în care  mă voi retrage în vreun con de umbră în care să-mi trag puţin sufletul. Se pare că li s-a spus că sunt o persoană ciudat de matură pentru anii mei, mult prea tăcută în anumite momente, că studiez subtil, dar şi făţiş, dar cum de pot ştii ce gândeşte unul sau altul, acest lucru este încă nelămurit. Şi gândesc bine, căci în urma mea aud ieşind pe uşă prorpunerea de-a vedea pe unde îţi găseşte fiecare colţişorul său, căci curând vine vremea cinei şi călătorii noştri au încă de recuperat odihnă după călătoria îndelungată.

Prind din zbor o frântură de imagine. O porţiune de pădure, dealuri, munţi la orizont, apă şi o aşezare. Presupun că îmi va ocupa mintea o vreme eliminând pentru o scurtă perioadă de timp gândurile sumbre.

Nu ştiu ce să spun despre rudele mele din partea mamei. Este una din puţinele clipei în care intuiţia mea este redusă la tăcere sau, mai bine spus, mai e ceva de studiu până la prima impresie concretă. Consider, totuşi, că este la mijloc şi faptul că pe Măicuţă foarte rar o „citesc.” Presupun că dacă în cazul dânsei nu îmi permit prea multe, la fel se aplică şi acestor Florari, Gargui, Gulzi şi Hibrizi. Am simţit în mulţi dintre ei că au o vârstă destul înaintată şi o experienţă de viaţă destul de mare, dar curiozitatea va învinge la un moment dat şi, în funcţie de ceea ce voi descoperi în fiecare, voi „scana” rând pe rând, un personaj după altul.

La grajduri, agitaţie este destul de măricică. Păun este lângă Whitestar care, nervos, frământă pământul sub copite, aparent, fără vreun motiv anume.

-Nu  ştiu ce este cu el, îmi spune Păun gânditor. A început să se comporte aşa după ce a plecat nea Gheo de la grajduri. A trecut în vizită. Ar dori să te vadă când te eliberezi puţin.

-A zis unde se duce?

-Nu chiar, dar  a luat-o spre „Căsuţă” iniţial. De acolo, personalul nu ştie încotro s-a îndreptat, dar a luat-o, oarecum, spre „Murg.”

-Oarecum? Cum vine asta?

-Sunt derutat şi eu.

O situaţie bizară aş zice. Nea Gheo mereu spune unde se duce şi exact acolo îl găseşti. De data aceasta, vine la grajduri, îmi sperie animalul prin plecarea lui, ajunge la destinaţie, iar când pleacă din nou, pare a merge pe un drum care duce şi nu prea spre o altă destinaţie sigură. Nu ar fi prima oară când se duce la „Murg.” Dacă ar avea probleme de sănătate, de exemplu, aş ştii, căci la pacienţii casei, fişele există în dublu exemplar, atât la spitalul clinic, cât şi la mine în Centru. Este un lucru inteligent aş spune având cazuri în care pacientul nu ar fi rezistat să fie transportat doi paşi distanţă şi, prin cunoaşterea istoricului medical la situaţia dată s-a putut lua o decizie sau alta. Nea Gheo are, în continuare o sănătate de fier cu câte probleme inevitabile specifice vârstei. Sun la spitalul din „Murg” şi întreb dacă omul le-a trecut pragul. Mi se răspunde negativ. Ar fi trebuit să aibă vreo întrevedere cu medicul său primar? Nu. Atunci?

Din câte se ştie, nu are, în afară de câţiva nepoţi la Colegiu în diferiţi ani de studiu pe nimeni în această parte de curte, iar morţii nu-i are îngropaţi la noi. Sunt uimită de fiorii reci pe care mi-i  această întorsătură a lucrurilor pe sira spinarii. Pe Nea Gheo n-ai cum să-l confunzi-este una din figurile atât de vechi în această curte veche de când lumea zi sau noapte, iar animalele au încredere oarbă în el chiar dacă a fost şi dur cu ele câteodată. N-am ştiut niciodată cum de-a reuşit să se facă înţeles de orice animal care i-a intrat pe mână şi ne-a învăţat pe toţi să mergem pe mâna şi stilul lui chit ca i-am trecut pragul ca musafiri sau ca angajaţi mai mult sau mai puţin permanenţi. Interesant cum şi-a lăsat angajaţii să se dea cu capul de pragul sau să se împiedice de cel de jos pentru a-i da dreptate în multe cazuri. Un alt lucru interesant la acest omuleţ este că niciodată nu i-au plăcut angajaţii temporari şi el însuşi este un exemplu veritabil al permanenţei-de la 15 ani a lucrat în aceste grajduri şi a ieşit, cu greu, la pensie după 50 de ani de muncă dintre care 45 de ani ca grajdar şef peste care nimeni nu s-a băgat în calcule şi socoteli, iar veterinarii l-au ascultat mereu cu atenţie când le-a vorbit de vreun animal bolnav sau veniţi doar în vizită de lucru la termenul stabilit pentru control medical. Şi în cazul acestora din urmă, pot spune că mergând pe mâna omului, le-a fostmult mai uşor, la care se adaugă faptul că şi aceştia sunt aceiaşi veterinari, iar dacă vreunul iese la pensie, mereu se asigură din timp că lasă în urma lui un om capabil. Or fi ele animale, multe sau puţine, dar sunt tratate ca şi cum ai trata un om.

Aşadar, enigmaticul grajdar-şef pensionar ne-a băgat pe toţi în spaimă afundându-se într-o ceaţă densă lăsată peste ochii noştri. La „Centru” nu este, în „Murg” nu a ajuns-lucru confirmat în urma câtorva telefoane date, iar la grajduri nu s-a mai întors. N-aş vrea s-o sun pe Măicuţă până nu terminăm cu musafirii ca la cartre. N-am vrea să-i speriem de la început când se da mobilizare generală pentru o problemă sau alta. În Hogwarts n-a pus picior niciodată, nici măcar în vizită,  iar Pământul de Mijloc nu a călcat decât la solicitare şi însoţit de mine sau vreun grăjdar dintre cei buni şi de încredere trimis să-l ia în prinire pe durata şederii ca apoi să-l „restituie” după ce şi-a terminat treaba.

Trimit un gând, dar răspunsurile pe care le primesc sunt negative cu elfii lucrând cel mai mult.

Să se fi întors omul în curtea Piramidei? Să se fi răzgândit în ceea ce priveşte domiciliul său după pensionare? L-aş înţelege să vrea dorescă să se mute înapoi unde a trait o viaţă de om, dar pentru asta ar face o întrebare mai întâi chiar dacă va avea mereu un locuşor al său pus deoparte.

-Unde s-ar putea duce? întreabă Păun. Presupun că nu s-ar duce să-şi vadă nepoţii la ora asta chiar dacă nu ar fi în vacanţă acasă. La medici nu este, la grajduri nu. Alte variante pentru care să bagi mâna în foc că-l găseşti?

-Măicuţa sau Misha n-au avut nicio reacţie vizibilă în ceea ce priveşte faptul că sunt la grajduri când s-a întors Antonia. Ce ciudăţenie! Să se evapore omul aşa, dintr-o dată. Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu el pe drumul de legătură dintre cele piramidă şi Centru ar fi fost găsit, alt drum mai drept şi mai scurt nu este şi nu cred că s-a apucat să sară mai repede decât să ocolească. La ce ar face un aşa lucru? Din câte ştiu, Nea Gheo este un om normal nu vreo zburătoare.

Ceva îmi spune că este bine şi că este încă în incinta acestei curţi enorme. Acest lucru mi se confirmă de către starea de spirit a fraţilor şi surorilor mele, dar şi de telefonul lui Dally. Iată un alt lucru care îmi va da ceva bătăi de cap o  vreme. Să fie Nea Gheo altul decât cel pe care îl cunoaştem? Liniştesc panica stârnită de dispariţia subită a omului şi mă îndrept spre grupul care se plimbă dintr-o Aripă într-alta pentru a se hotărî unde se va stabili. Ceva îmi spune că Aztecii vor câştiga „alegerile” şi, într-adevăr, aşa este. Un ochi aruncat în studiu la adăpostul întunericului îmi spune că toate sunt bine, aspectul este îngrijit şi mai trebuie îndreptat pe ici pe colo câte ceva.

Se pare că acest colţ nu va mai fi atât de pustiu de acum încolo pentru că în momentul în care s-a făcut alegerea, presupun că nu se vor mai răzgândi şi, la primăvară, după ce se va fi topi zăpada şi se va fi încălzit îndeajuns, vom aveam ceva de treabă, căci n-ar vrea să strice rânduiala făcută de nişte mâini harnice şi iscusite. Nu zic nimic pentru că se subînţelege mâna cui a fost la mijloc. Măicuţa a povestit episodul în care i-am dat de înţeles că-mi cunosc destul de bine curtea casei şi chiar elfii şi-au dat seama că a pus cineva osul la treabă la modul cel mai serios cu mult înainte ca ei să se reîntoarcă.

-Te-am speriat binişor, Nadie, mi se adresează Nea Gheo zâmbitor.

-Pot eu să nu iert un om bătrân? întreb cu o privire pişicheră.

-Ei, domniţă!

-Am făcut cunoştinţă cu mult timp în urmă când am vorbit cu Maria de i-am cerut un om priceput la animale, spune unul dintre fraţii Măicuţei, Matei parcă.

Tinerii musafiri trecuţi de  vârsta la care părinţii nu mai stau toată ziua cu gura şi ochii pe ei acordându-le ceva mai multă încredere, se grupează în aşa fel încât să nu deranjeze nici pe cei mai în vârstă, nici pe cei mai mici. Din sementrul II vor merge la „Şaguna” toţi cei care au vârsta şcolii sau liceului. Niciunnul nu a ajuns la vârsta necesară facultăţii drept dovadă că părinţii noştri nu sunt singurii care au avut copii la o vârstă înaintată sau, cum zice gura lumii, ne-au „adoptat.”

O lăsăm aşa. N-are rost să facem valuri mai mult decât trebuie, astfel că toate întrbările au un oarecare răspuns.

Se pare că părinţii noştri i-au pus în temă cu ceea ce pot face odrasele lor şi nu prea, aşa că nimeni nu este surprins când bagajele apar de nicăieri.  De acest aspect, al mutatului bagajelor ne ocupăm noi, cei mari, căci cei sub 17 ani mai au ceva aşteptat pentru a putea să-şi utilizeze rarul lor talent. Tineretul ar mai sta la o vorbă-două, însă oboseala drumului este vizibilă aşa că după o gustare rapidă de seară, fiecare se retrage în colţul său.

Mi se pare puţin ciudat că luna de vacanţă a trecut deja şi sunt conştientă că Măicuţa va lua la pas toată curtea în inspecţie, chiar dacă şi-a cedat locul. Mă bucur totuşi că părinţii mei „adoptivi” sunt acasă, iar prezenţa lui Păun mă face să conştientizez că mi-a lipsit mai mult decât am crezut iniţial.

Mă găseşte privind departe spre latura vestică şi ezită să mă deranjeze din gânduri. Îl simt, dar îl las pe el să facă primul pas; este conştient că sunt într-un moment din cele care studiez problema, cântăresc şi studiez datele, mai arunc un ochi asupra unui lucru sau altul şi încerc să cunosc mai îndeaproape subiectul pentru a începe să trag o concluzie preliminară.

-Ai putea, măcar pentru o clipă să te rupi de gânduri? mă tachinează.

Îi răspund cu un zâmbet calm şi ştiu că ochii mei trădează o oarecare teamă. Teamă faţă de nişte creaturi despre care Măicuţa a vorbit şi nu prea.

-E ceva ciudat cu oamenii ăştia, iar faptul că Nea Gheo îi cunoaşte îmi ridică puţin părul pe ceafă. De fapt, nu cred că acest lucru m-a pus pe gânduri, ci faptul că s-a comportat ciudat. Nu i-a stat în fire niciodată să dispară fără să spună nimic, chiar şi după ce s-a pensinat şi a mai rămas o vreme să-şi ajute oamenii cu noul grăjdar şef.

-Aşadar ciudăţenia a fost că a pornit spre un loc, a ajuns în altul şi asta în condiţiile în care a acţionat  altfel decât de obicei.

-Iar acest lucru denotă că în perioada asta sunt vulnerabilă.

-Eşti prea dură cu tine. Chiar dacă ai o responsabilitate enormă pe umerii tăi, ai tot dreptul, şi stângul dacă vrei, să ai şi tu momentele tale în care să-ţi permiţi să te orientezi spre propriul interior. E adevărat că ai momente în care eşti foarte încordată şi ai de ce, dar de fel eşti foarte liniştită şi asta te ajută în cele mai tensionate situaţii. Sunt multe lucruri care se văd din afară aşa cum procedezi şi tu adesea, dar în clipa de faţă aceste personaje, care au intrat în viaţa ta la scurt timp după ce Măicuţa şi Misha şi-au încheiat misiunea aproape în totalitate, te-au pus pe jar. E normal şi din punct de vedere al faptului că ai instinctul protejării a ceea ce ai şi a celor din jurul tău, ca o mama cu copiii ei.

-Sinceră să fiu pot spune că prefer cel mai adesea să am mintea ocupată cu altceva decât cu propria-mi persoană mai departe de o anumită limită. Dincolo de aceasta este mai mult decât pot duce şi prefer să mă descurc cu alţii decât cu mine preferând ca acolo unde eu nu pot să las timpul să-şi facă treaba cum ştie el mai bine. Şi cum adică „aproape”?

-Ce ţi-aş mai lungi urechiuşile alea mititele dacă m-ar ajuta să nu mai auzi chiar totul.

Ştiu că încearcă să mă liniştească, dar aceşti primordiali mă sperie cumva. De cele mai multe ori au puteri nebănuite de care sunt conştienţi, dar sunt şi puteri care zac adormite în ei. Uneori se trezesc într-un context sau altul, alteori rămân adormite pentru totdeauna. Este unul din lucrurile care m-au pus pe gânduri, dar, în acelaşi timp, mi-au ps mintea la contribuţie descoperind lucruri noi acolo unde am considerat că este loc de mai mult. Chiar şi acolo unde totul pare clar, mai răsare câte ceva.

M-a pus pe gânduri faptul că se poate vedea dincolo de aparenţe. Ori sunt telepaţi, ori stăpînesc Oclumanţia ori au nasul foarte bun. De cele mai multe ori prefer să las totul la voia întâmplării-poate este adevărat ce vede o persoană uitând-se la mine, poate este doar  impresie-întotdeauna „poate”, niciodată „este sau nu este aşa.”

A doua zi, se vede ce poate face un somn odihnitor, adunarea se dă în jurul orei 10 în Grădina Aztecă şi se vede cu ochiul liber că toţi au dormit buştean. Adierea vântului aduce un iz de sarmale puse la făcut de cine şite pe unde şi apar primele întrebări după uzuala „cum aţi dormit.” Aşa se află despre mâncarea tradiţională de Crăciun, cam ce să se aştepte când va veni Paştele şi tot aşa.

Părerea mea? Până nu trăieşti momentul, nu poţi înţelege despre ce este vorba.

-Cum ziceam, fata mea este singura care nu prea doarme, deşi m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea Antoniei, dar copilaşii ei sunt tare cuminţi, după cum aţi putut observa..

-Crezi că putem face un brad să fie chiar aşa pustiu la noi? Asta dacă se poate fără a tăia vreunul.

-Sunt destui la ghivece. Nu ştiu dacă le va prinde bine pământul de aici, aşa că nu am plantat niciunul, preferând să aducem plante cu tot cu pământul în care au crescut. Adaptarea le-a fost mai uşoară, iar iernile s-au învăţat să le reziste eroic, răspunde Măicuţa.

-Iar n-ai dormit? mă ia Misha la rost, în glumă. Vede el Păun!

-Şi tu acuma! Ştii bine că biata creatură nu are nicio vină, îi iau apărarea.

-I-am promis că într-o zi o să-i fac lungesc urechile, se apră, dar pentru moment are încă auzul foarte bun, deci nu risc.

S-ar pune ea întrebarea dacă nu mă mărit, dar se pare că sunt conştienţi că nu ar fi nici cazul, nici momentul cu astfel de lucruri care încă sunt răni deschise. Curioşi, cei cinci trecuţi în Lumea Morţilor scot un năsuc. Pot vedea câţiva că se înfioară de parcă ar fi un ger să-ţi îngheţe sufletul în tine.

-Obosită,  obosită, dar şi tăcută?

-Aşa îmi este felul-dorm puţin sau chiar deloc, mă macin mult, se mai întâmplă să vorbesc mai mult ca de obicei. În general, prefer să stau retrasă, să observ în jurul meu, rumeg informaţiile primite şi abia apoi îmi fac simţită prezenţa. Dar nu mă caracterizează să vorbesc prea mult, ci să las faptele. Chiar dacă sunt ridicată în slăvi şi chiar dacă par uneori acidă, ironică sau sarcastică, prefer, de cele mai multe ori să stau în bancă mea.

Nu mai e nevoie de niciun cuvânt în plus pentru că se pare că oaspeţii noştri au venit, cumva, cu temele făcute de pe drum aşa că nu mai este nevoie de vreo lămurire în plus sau în minus.

Mă retrag în umbra-mi caracteristică. Încerc să-mi fac o imagine de ansamblu, dar oricât aş încerca abia cu trecerea timpului voi putea să merg mai departe cu o concluzie cât de mică. Nu-mi scapă din ochi cei oaspeţii nevăzuţi de cei mulţi şi după multă vreme, o văd pe Mădălina comportându-se ca toţi adolescenţii de anii ei. Până seara, deja încep să se lege prietenii, fiarve la început, dar câte voi dănui în timp, se va vedea.

Cu coada ochiului îl observ pe Severus, alături de Minerva şi Dumbledore. Aproape am uitat că i-am rugat pe profesorii de la Hogwarts să vină în vizită câteva zile de Crăciun cu elevii care vor dori să vină la „Murg.”

Severus mă priveşte cu alţi ochi de când am avut discuţia din rezerva spitalului. Am ajuns să ne înţelegem doar din priviri. De asemenea, apar şi „generaţia lui Potter” alături de copii, plus încă multe feţe cunoscute. Cel mai haios va fi Moody, de deaprte. Aşadar sunt nevoită să mă rup din nou de musafiri. Nu e nevoie să mai motivez faptul că sunt nevoită să mă rup de grup. Sunt puţin ciufulită pentru că nu dorm cât îmi trebuie, dar motivez arătând spre grupul numeros situat nu departe.

-Ei bine, atunci eşti motivată, spune Moody. Dar nu ştiam că ai aşa multe rude.

-Sunt doar cele din partea Măicuţei, Misha spune că nu-şi cunoaşte rudele. Mărturisesc că Măicuţa a menţionat ceva, dar nu foarte multe. Măicuţa, de altfel!

Mai apare în urma lor ultimul grup de elevi care nu a plecat acasă de Crăciun cu ultimii profesori lăaând în urma lor Dementori să păzească castelul-şcoală. Intuiţia îmi spune că va fi mare balamuc şi se vor lega prietenii care se vor păstra în funcţie de fiecare în parte.

Pe undeva, îmi amintesc de sărbătorile pe care le-am petrecut în căminul din New Jersey-ne adunam câţiva la un loc şi ce nebunie era, dar Nea Mike  s-a învăţat repede cu noi. Puştani, dar cuminţi. Mintea continuă să-mi zboare în trecut, dar îmi cunosc prea bine regulile de gazdă aşa că îmi pastrez amintirile pentru mine, când voi avea o clipă de linişte. Chiar şi cu Păun prin preajmă.

Uneori mă simt bine în această postură încă nouă pentru mine chiar dacă povara este şi mai  mare decât înainte.

Faptul că pot vizita întregul spaţiu al Piramidei pe jos alergând ee colo dincolo cu diferite treburi îmi este, uneori mai uşor să  observ chiar şi din fugă cu colţul ochiului care, poate, de sus, îmi scapă.

Nu-mi dă pace ideea că acest Crăciun, respectiv Revelion, va fi altfel decât până mai anul trecut. Deja am intrat în luna decembrie, o lună relativ încărcată de sărbătoriţi. Oare cât de amară va fi cireaşa de pe tortul lui Dally? Mereu a fost înconjurată de fraţi şi surori, prieteni, anul acesta va fi înconjurată de ceea ce i-a mai rămas din cei mai tineri, Tudor nu-i va mai fi alături, dar vor fi rudele dint partea mamei, tinerii de-o vârstă cu noi, nepoţii din partea Antoniei…se pare că gândul celor lipsă dintre noi, începe să găsească acceptare. Nici Msha, nici Măicuţa Moise nu prea s-au împăcat cu gândul acesta, dar sper că vom încerca să păstrăm anumite lucruri aşa cum au fost şi sper să se reuşească pentru că în astfel de momente tulburi, multe se pot strica chiar şi după atâţia ani.

Pentru musafirii de la Hogwarts am preferat Aripa Atlantidă. În această perioadă este liberă. Vara este plină până la refuz cu rezervări făcute cu mult timp înainte. Unul din misterele pe care nu cred că le voi dezlega niciodată. Îndrept musafirii spre camerele lor şi le mai spun un lucru sau două despre partea locului şi alte câteva obiceiuri, apoi îi las să se cazeze liniştiţi şi să cerceteze împrejurimile, căci e prima oară pentru cei mulţi când vin în vacanţă la „Murgul Măicuţei Moise.”

Ce va fi, vom vedea, cert este că am în memorie zilele de naştere ale lunii-mai mult sau mai puţin apropiat sărbătoritul zilei, dar am în plan şi concertul nopţii dintre ani, alături de o vizită la caterală.

Lăsându-mi şi ultimii musafiri să se gestioneze în linişte, îmi îndrept paşii tăcută spre Aripa Aztecă, nu departe de cea Atlantidă. La Mayaşi este linişte. Tot acolo unde i-am lăsat îi găsesc pe toţi.

Au mâncat, aşadar urmează o plimbare de siestă pentru a vedea la lumina zilei-cât a mai rămas din zi-ceea ce şi-au ales ca reşedinţă.

Din loc în loc se opresc pentru o mai bună observaţie a unui loc sau lucru. Unii absorb din ochi ceea ce văd, alţii merg tăcuţi contemplând. Din nou, se pare că au temele făcute în ceea ce priveşte aspectul uman şi ceea ce ascund sub el în văzul lumii la lumina zilei.

Nu scap de întebările oaspeţilor proaspăt sosiţi.

Nu scap nici de întrebările legate de Căsuţa Centru pe care vor să o vadă neapărat când aceasta poate primi oaspeţi. Iscoditoare, Măicuţa vede şi alt substrat al întrebărilor, dar nu zice nimic. Nu dau răspunsuri cu mai multe detalii decât trebuie. Pur şi simplu, răspund scurt şi la obiect, iar dacă se cer mai multe detalii, abia atunci lungesc puţin răspunsul.

-Dar ştiu că eşti zgârcită la vorbă, îmi spune unul dintre tineri, George. Nu degeaba am fost avertizaţi de ceea ce vom găsi şi cam cum este în mare fiecare dintre voi.

-Ştie ea Măicuţa ce are la uşă chiar dacă unii dintre noi am stat o perioadă mai lungă sau mai scurtă departe de aripa protectoare a familiei. Bun şi rău acest aspect, dar uneori şcoala vieţii te învaţă mai multe decât ceea ce înveţi din cărţi, îi răspund. În altă ordine de idei, dacă la un moment dat eram foarte guralivă şi neastâmpărată, viaţa mi-a confirmat că este bine, de cele mai multe ori, să cântăreşti un răspuns de exemplu. Nu am avut niciodată tangenţe cu filosofia prea multe, dar pot spune că psihologia mi-a plăcut mai mult şi, poate, din acest motiv am mai făcut mici modificări în caracter. Cu timpul, am început să înţeleg şi filosofia într-o oarecare măsură, dar aici încă mai am de muncă. În fine, nu este cazul să ne aruncăm în astfel de discuţii acum.

Bătrânii imi dau dreptate şi încep să curgă întrebări după întrebări legate de una sau  de alta, dar ne spun, la rândul lor poveşti despre cultura mayaşă. Unii dintre ei sunt atât de bătrâni, încât coboară foarte mult în negura timpului dându-mi, inconştient, foarte multe date care îmi lipsesc despre această cultură care, printre alte câteva, au uimit lumea prezentă contemporană. Nu ştiu de ce, dar povestesc în aşa fel încât îmi dau fiori pe şira spinării şi îmi dau de înţeles că Măicuţa le-ar fi dat o idee că unul din copiii dânsei ar fi tradus deja hieroglifele întortocheate şi amestecate atât din exterior, cât şi din interior. Mă gândesc cu oarece groază cât îmi displace să fiu în centrul atenţiei cât timp nu prea cunosc omul! Mă salvează telefoanele sosite din Centru şi din „Murg”-ba naşteri simultane, ba urgenţe care mai de care, oameni p drum la muncă şi încă neajunşi la destinaţie, ce mai, balamuc total.

-Este unul din momentele în care le veţi vedea pe cele două înhămate la mai multe decât pot duce, apuc să-l mai aud pe Misha în timp ce şi Măicuţa îşi suflecă mânecile pentru a lua în piept, pentru a câta oară?, iureşul piramidei. De la grajduri alte telefoane şi Nea Gheo îşi suflecă şi el mânecile.

În aceste momente, mobilizarea este generală, căci fraţii şi surorile mele se împart care unde se pricepe mai bine pentru a da o mână de ajutor, iar între rude se începe o împărţeală a unde fiecare poate da o mână de ajutor unde ar putea să se priceapă mai bine după un mic studiu al obiceiurilor casei…

 

Anunțuri

Amaraciune

Draga Maicuta,

Pot spune ca imi merge bine munca cu elfii. Am fost nevoita sa-i impart in grupe si dupa alte criterii si ma bucur ca sunt foarte receptivi.

Daca la inceput le citeam o gramada de intrebari, acum sunt destul de relaxati si ma bucur ca am inceput cu teoria inaintea practicii (in special in cazul noldorilor). Cu siguranta si-ar fi rupt careva in cel mai fericit caz gatul ori nu cred ca mi-as dori sa am parte de asa ceva pe constiinta. Nu stiu cat voi mai sta aici, insa nu cred ca pentru multa vreme, daca lucrurile merg la fel de bine ca pana acum.

Imi este dor de casuta, de copilasi, de murgul meu si de toti ce-i de acolo. Sper ca lucrurile merg bine si toata lumea este sanatoasa.

Printre picaturi, am reusit sa ma vad cu Antonia in cursul zilei de astazi. Am mers impreuna cu o prietena de-a ei la festivitatea de deschidere de an scolar la scoala generala unde am facut primii sase ani de studii si un trimestru. Antonia este bine si i se apropie sorocul. Aproape ca nu mi-am rescunoscut scoala si, cu greu, parculetul in care mi-am petrecut copilaria si inceputul adolescentei. De la scoala care cerea o gramada de investitii, am gasit o cladire renovata, cu termopane si grupuri sanitare de toata frumusetea. Parculetul cu leagane mari si grele, groapa de nisip in care mi-am petrecut copilaria a fost, parca, culcat la pamant si repus la loc in picioare, are o mica fantana arteziana si pana si bancile au fost schimbate. Nu le putem avea pe toate in viata si chiar daca in scoala nu mai sunt multi dintre profesorii care mi-au predat la clasa, pot spune ca o fata sau doua cunoscute tot mai vezi.

In alta ordine de idei, simt un gust amarui pe limba si un nod pe care nu prea pot sa-l inghit. Contextul?

Din cate stii, de ceva vreme mergeam pana nu demult destul de des la slujba, in special seara. De altfel, toti avem datoriile noastre, pe care le facem cu mana noastra si tot noi trebuie sa le platim. Intrucat am fost chemata inapoi in ambasada, m-am intors. De la arhiva, m-am trezit pe cap si cu partea de securitate, iar timpul meu s-a imputinat destul, lucru care m-a facut sa caut si alte variante pentru a putea merge le slujbe. Apoi, mi-am spus un punct de vedere si, cred, impreuna, au dus la a se intelege ca am luat-o razna si aud destul de des de oi ratacite si fii risipitori. Cum as putea impaca si capra si varza, in conditiile in care datoriile facute nu se platesc singure si nici nu mi le plateste altcineva? Ma gandesc ca am mereu „bafta” sa nimeresc posturi care cer responsabilitati mari si-mi mananca destul de mult din timpul liber. Nu e un pacat sa muncesti, pacat este sa fii lenes si parazit pe spatele altora. Cred ca, pe undeva, nu e bine sa judeci si nici sa vezi praful din ochii altuia in timp ce la tine sunt barne enorme in ochi, ori mi-a cam scapat, de ce sa ma ascund dupa deget. Nici mie nu-mi este usor.

In rest, sunt bine. Mi-am facut cunostine noi si ma bucur de, probabil, ultimile rabufniri ale unei veri tarzii in prima luna a toameni. Abia astept sa vad pomii in culorile ruginii ale anotimpului in care abia am intrat. Imi aminestc cu drag de inceputurile anilor de scoala cad totul era plin de culoare si ma gandeam cu nostalgie la vara care a trecut si simteam jindul apropierii primaverii cand totul incepe sa inverzeasca. Un circuit al naturii care ma va fascina mereu-moartea si revenirea la viata a naturii.

 

Cu dor si dragoste,

                       Nadia

 

P.S. Un alt lucru care ma face sa ma simt vinovata este faptul ca stau prost si cu rabdarea.

Ieri

            La ceva timp dupa aceea zi, voleibalistele Generatiei de Sacrificiu sunt acolo unde le este locul-pe baricade, dand clasa generatiilor care le vin din urma-fara munca pe branci nu se poate, iar rezultatele nu se mentin fara, cel putin, aceeasi munca asidua pentru a te mentine in varf.

O parte dintre fete si-au intemeiat familii-parte s-au retras din performanta, parte au continuat. Eu, nimic, desi apropouri sunt destul de dese si azi, chiar daca Paun a trecut in alta lume.

-Mai repede „marit” pe altii decat pe mine, am raspuns intr-o doara intr-una din seri Kathrinei, cand ne intorceam acasa de la antrenament. Si, totusi, stii ca intrebarea este retorica, da?

-Cred ca de poimarti la Sfantul Asteapta si-n cazul meu.

 -Pe 30 febraurie sau pe 32 decembrie?

-Nu degeaba te-ai nascut ieri si ai 3 ani astazi, ei?

-Pai, nu?

-Unde ajungem in sistemul asta?

-La Balaceanca sigur, la Obreja mai sunt sanse sa scapi, pe motive de „buna purtare” zic medicii de acolo.

-Sau ca esti prea nebun pentru cei de-acolo si le „dereglezi” si mai rau pactientii.

Rare sunt momentele in care mai avem o clipa libera pentru a ne destinde, insa intre doua antrenamente si o tura feroce la munca, o glumita tot se mai nimereste.

Nu ma mira faptul ca sunt asteptata de Maicuta Moise, insa ma surprinde, pe undeva, prezenta lui Nea Gheo. Intreb daca la padocuri sunt toate bune, caci am avut o zi plina la centru si la clinca, plus doua antrenamente peste zi.  La cum o stiu pe Maicuta, clar are chef de vorba, iar ochii sclipitori o confirma. De altfel, la cat de „des” trece prin coltul asta de Piramida imi confirma si faptul ca are destula incredere in mine si toate merg ok.

-Crezi ca e rost sa mai bag o aripa?

-S-ar putea spune ca inclin spre un raspuns afirmativ, insa vad ca sunt dintre fete care rar raman peste noapte, dar o reorganizare dupa renovare ar da un raspuns mai concret. S-ar putea sa fie cativa care sa doreasca sa ramana in celalalt spital. Plangeri nu mi-au fost aduse la cunostinta, iar locuri sunt destule.

-Nu-i rau cum gandesti si stiu ca ai mult de furca. Nici la mine nu au ajuns plangeri sau ceva asemanator de cand te-am lasat stapana peste coltul asta de curte.

Foarte rari sunt cei care au nevoie de internare mai mult de o noapte, elfii se descurca foarte bine cu ai lor si cu ceea ce ma despaste pe mine, dar mai trimit cazuri carora nu le dau de cap, altfel nu am de ce ma plange. Sunt momente in care este foarte liniste si ma retrag in Urgente-imi alunga orice suparare, n-ai timp sa te plictisesti, dar este si o ocazie sa inveti ceva nou. Oricat de laudata  as fi pentru ceea ce fac si ceea ce-am reusit sa realizez, plus minunile care-mi ies din maini, nu ma fac sa ma simt cineva important, ci doar cineva care isi face treaba si-si vede de lungul nasului.

-Traducerea merge?

-Da, dar nu stiu cand am timp de ea, ma trezesc uneori cu pixul si carnetelul in mana.

-Nu esti prea vorbareata azi. A fost o zi tipica pentru tine, dar iar ai tendinta sa te inchizi in tine.

-Stiu, in ultima vreme, daca nu m-am retras in Urgente sau in Camera de Garda, am preferat sa ma retrag in Morga sau sa ma plimb in cimitirul pe care l-am vazut din biroul dumitale, in ziua in care majoritatea fetelor au experimentat ceea ce eu am trait deja si am invatat singura.  

-Intr-un fel sau altul, ai fost mereu legata de Lumea Umbrelor. Ai un talent in a intui si calma pe cei din jurul tau de ma lasi pe mine fara cuvinte.

-Asa o fi, nu te contrazic, insa cred ca sunt cea care voi fi mereu spinul din coastele unora si alinarea altora.

-Fondatorul Phoenicsilor se sacrifica?

-Nu am alta varianta. Sunt constienta ca am descoperit ceea ce-mi lipseste, iar aceasta Piramida nu ma implineste perfect. Drumul meu este o secure cu doua taisuri si va trebui sa le folosesc pe amandoua.

-Aceeasi alegere am facut-o si eu la un moment dat, insa tu, fata mea, esti mult mai puternica si capabila ca mine, iar pentru asta nu-mi voi retrage mostenirea pe care ti-am lasat-o.

Oare stie ce face? Poate vedea, alaturi de Elrond si Galadriel, mai adanc in profunzimea lucrurilor decat ceea ce au vazut deja?

-Iei credinta Muritorilor?

-Muritorii cred in multe feluri. Ma simt mai apropiata de una dintre ramuri, insa nu este cea a familiei adoptive in care am crescut si pe care am ignorat-o multa vreme.

-Simti o chemare mai puternica in alta parte?

-S-ar putea spune si asa. Casa imi este acest colt de lume, insa in ceea ce incep sa cred este locul spre care privesc aproape in fiecare seara, inainte de-a pune capul pe perna. Uneori nu apuc sa dorm deloc, insa m-am invatat si cu asta.

Prin minte imi trece momentul in care, cu putin inainte de-a termina clasa a V-a, s-a organizat Campionatul de Fotbal intre clase. M-am strecurat din curtea scolii alaturi de o colega, Alexandra, cu toate ca nu prea aveam voie sa iesim din curte, la ordinul dirgintei…

-Te gandesti la Caterdrala Sf Iosif?

-Da, Concertul de Craciun la care am fost in primul an de studentie nu a fost primul.

-Mi-am dat seama inca de atunci ca nici acel concert nu a fost prima oara cand ai calcat acolo.

-Adevarat, cred ca m-a „tradat” crucea catolica. Mi-am adus aminte de fosta colega din clasele V-VI. Contextul-meciurile de fotbal intre clase. Pur si simplu m-a luat de mana si m-am trezit acolo, incercand sa imit ccea ce facea ea.

-Si nu ti-a fost greu sa intrii intr-o biserica de alt rit?

-Nu prea.

-Curios, insa tot intr-acolo iti zboara gandul din cand in cand.

-Se simte, deci? La un an dupa ce s-a regasit magarul ratacit in ceata, am tot vrut sa merg din nou, insa nu prea am avut tragere de inima. Nu stiu de ce tot ma impiedicam si ma poticneam in usa, dand mereu bir cu fugitii in fata altarului, dar am reusit zilele trecute sa intru si am mai nimerit si o slujba. Mi-a starnit interesul, insa a mai trecut o buna bucata de vreme pana am nimerit la a doua slujba.

-Iar acum iti este greu cand n-ajungi.

-Crap de ciuda, insa va veni si vremea cand voi avea ceva mai mult timp liber. Chiar ma simt alt om intre acele ziduri si daca asta este sacrificiul meu, fie.

-Dar cum de ti-a venit colega asta in minte?

-De la ea am invatat sa fac o cruce romano-catolica si sa nu ma impiedic, intr-o oarecare masura, in obiceiurile casei. Am o gramada de invatat si tot am tragere de inima, dar cum si unde?

-Nu incetezi niciodata sa ma uimesti. Mereu mintea ta gaseste cate ceva.

-Nu-i vorba de asta. Capul iti este dat sa-l folosesti, nu sa-l lasi la usa oriunde intri-e vorba de ceva mult mai adanc, mai profund. Cred ca mai este ceva care mi-a atras atentia, insa nu-mi dau seama si nici nu imi aduc aminte ce-ar putea sa fie. Si benedictinele pe care le aveam la o aruncatura de bat de camin in New Jersey, nu prea prezentau interes, asa ca la un moment dat, am renuntat sa mai merg la slujba pana si duminica. Mi se parea ca-mi pierd timpul duminica dimineata. Sau erau iezuite?

-Dar de cate feluri sunt catolicii?

-O sa am raspunsuri cand ma voi lamuri si pe mine.

Discutia nu a mai continuat mult, caci oboseala zilei se simte de ambele parti. Maicuta Moise nu imi mai pune intrebari, stiind ca imi cunosc destul de bine nevoile si are destula incredere in mine incat sa nu intervina decat atunci cand ii solicit acest lucru sau simte ca este cazul.

-Cert este ca vreau sa cunosc cat mai multe din acest rit. Nu este un impuls de moment, asta e sigur. La un moment dat se va observa o schimbare in ceea ce ma priveste. Daca voi fi vreodata intrebata, voi raspunde.

-Fiecare are dreptul de-a alege.

-Intr-adevar, am observat ca fiecare dintre fetele tale a fost lasata sa-si ia propriile decizii. Sfaturi am primit mereu, poate nu ne-au fost utile toate, pe moment sau la un moment dat in viitor, insa cred ca, pe partea asta, acesta imi este drumul.

-Te-ai gandit la o familie sau la un ordin?

-Nici, nici. Cred ca imi este mai bine sa las asta la cum pica, sa spun asa. Cred ca s-a putut observa cat de greu imi este sa las omul sa se apropie de mine, iar daca imi fac prieteni, acestia sunt pe viata.

-Esti un mister total, ma intreci si pe mine in multe privinte.

-Tare as vrea sa nu mai fiu ridicata in slavi. Sunt la fel ca toti ceilalti, in felul meu. Si, foarte rar, s-a intamplat sa aleg varianta simpla.

-Nu ti-a fost greu sa intri in Catedrala, avand in vedere ca vii dintr-un alt rit?

-La cel mai sincer mod cu putinta, nu! Tot ceea ce n-am vazut pana acum este o sinagoga, dar este timp pentru toate. Prejudecatile si altele de genul asta nu intra in aria mea de interes. Gura lumii spune multe si de proasta calitate, nici macar. Oricum, nu am de gand sa ma arunc intr-o astfel de dezbatere, cred ca nu-si are rostul, insa pot spune ca ar fi unele detalii- poate semnificative, poate nu-cu care nu sunt de acord.

-Te deranjeaza subiectul?

-In clipa de fata cam da, este un punct sensibil inca si pentru mine si pentru moment, nu doresc sa discut cu nimeni despre asta.

-Ciudate fete sunteti si tot atatea caractere, insa voi stiti ce este mai bine pentru voi, acum ca sunteti mari.

Ne suna telefoanele in acelasi timp, semn ca undeva e buba mare. Nu e nici prima cand se intampla si nu va fi nici ultima.

-Ce iei, ma intreaba Maicuta dupa ce ne lamurim ca e nevoie de inca doua perechi brate pe baricadele Urgentelor.

-Cezariana?

-Incepi sa iei paine de la gura unei babute mai mult sau mai putin nevoiase, deci?

-Tinerii din ziua de azi! In loc sa bage la cap, ei te scot la pensie…

Ziua se incheie la doua dimineata, cel putin in teorie. Momentele in care apuc sa dorm mai mult de cinci ore pe noapte au devenit extrem de rare, dar am avut si perioade in care nu am inchis un ochi doua-trei zile la rand.

Sa fi simtit o oarecare aversiune dinspre aceasta femeie? S-ar putea sa mi se para, rar s-a intamplat sa maraie, insa cu un anumit motiv bine intemeiat.

Am surprins-o uneori gandind ca asa voi fi mereu, prinsa intre doua lumi si se vor ivi momente in care va trebui s-o sacrific pe una in favoarea celeilalte. Din raspunsurile mele si-a dat seama ca inca nu stiu destule, iar curiozitatea ma roade la cote maxime, asa ca va putea sa-mi puna intrebari cat de curand, caci nu voi avea odihna pana nu voi avea ceva raspunsuri la intrebarile care curg intr-una. Cert este ca nu voi impune nimanui sa creada in ceea ce cred eu sau sa faca, macar in parte, ceea ce fac eu. La intrebari voi raspunde cat voi putea de bine.

Aici imi vine in minte o intrebare pe care am cam ignorat-o de ceva vreme, anume de ce fetele pe care le-am avut langa mine in New Jersey au cam uitat de obiceiurile lor.

-N-ai somn? o iau pe Martha la rost.

-Din cate imi aduc aminte, cineva spunea ca ganditul prea mult dauneaza grav sanatatii si scoate fire de par alb in cap?! Sincera sa fiu, nu prea am somn-Mark m-a sunat si mi-a spus ca vrea sa se insoare cu Sonia in cel mai scurt timp.

-Asta da vestea zilei.

-Da` ce esti asa morocanoasa?

-Eh, la Urgente unul dintre cazurile alea nesuferite cand, la prima vedere, ai de ales pe cine salvezi-mama sau copiii. Ce ziceai de sor`mea si gandurile fratelui tau?

-S-a hotarat alde fra`miu ca Sonia este ceea ce cauta, sfarsitul povestii.

-Dupa 16 ani si-a dat seama de asta? Bine, vreo sase ani Sonia era cam minora pana si aici, la romani, asa ca raman spre 10 ani in care putea s-o ia si s-o lase tot de atatea ori.

-Sa fi fost distanta pe care a luat-o Sonia fata de el atata timp sa fi avut un cuvant de spus?

-Cred ca da, stie ea ce, cand si de ce face anumite lucruri, chiar daca risca enorm. E adevarat ca mai si greseste uneori, greseli pe care si le asuma. Mai stie cineva in afara de mine?

-Acesta este unul din lucrurile care-mi plac la tine-discretia. Raspunsul este nu, insa cred ca se va afla curand, caci intrebarea va fi pusa curand. Tare nu-mi place cand vad ca esti asa obosita, sincer. Imi vine sa te iau de mana si sa te leg de pat pana te odihnesti cum trebuie.

-Inteleg si-ti multumesc pentru increderea pe care mi-o acorzi si grija ce mi-o porti. Sa stii ca mai dau si eu cu bata in balta, nu fac exceptie de la regula.

-Vreun flacau la orizont?

-Nu prea, ma gandeam la surorile de langa caminul din New Jersey. Sa fi fost iezuite?

-Mai mult ca sigur, prea erau active. Si, ai dreptate, Mark a spus ca va trece si pragul bisericii cu mireasa lui.

-Asadar e pe viata decizia, nu gluma. Stii, imi dau seama ca suntem niste cobitoare in crucea noptii.

-Mda, insa m-ai luat de urechi zdravan si ma asteapta o spovada lunga rau si o penitenta pe masura.

-Nu te contrazic. Imi tii de urat?

-Bataie cu perne?

-Nici sa te refuz nu pot…

Asadar Sonia va fi prima. Pe undeva nu ma mira decizia lui Mark, m-ar soca daca ar fi refuzat. Urmarindu-i de-a lungul timpului, puteam sa bag mama in foc fara sa ma ard ca se va ajunge aici.

Vestea s-a imprasitat repede si niciuna din familii nu a avut nimic de obiectat. Interesant a fost ca si celelalte trei surori si-au exprimat dorinta de a-si intemeia familii, asa ca s-a pus la cale o singura nunta pentru toate patru.

S-a stabilit ca locatie New Jersey pentru a fi la jumatatea distantei pentru toti.

Nunta a fost extrem de restransa si au fost invitati doar ce-i apropiati. Nu mi-a fost greu sa inteleg ce-i in sufletul Maicutei Moise sa dea patru fete odata. Nu stiu cum de-am putut sa rezist sa-mi dau toate surorile odata, insa macar ele sunt linistite si fericite. Am prevazut de multa vreme ca asta se va intampla.

-Tu n-ai astfel de planuri?

-Sincer, ferm si vehement, nu categoric. Vazandu-le pe ele, eu nu simt aceasta chemare, nu in felul acesta. Nu cred ca mai trebuie sa amintesc nimanui ca la cei care am tinut mi-au fost luati, insa cel mai mult am tinut la Paun.

-Stiu, a fost o legatura aparte intre voi cum rar exista. Acum incep sa inteleg in ce parte bati si ma mir ca n-am observat asta mai devreme-spinul si alinarea, morga, mereu alaturi langa cei in nevoie si langa cei care pleaca din lumea asta…ce-o fi fost in ochii mei de-am fost asa de oarba?

-Nu te grabi sa tragi concluzii, ii raspund. Pur si simplu am renuntat la durerile mele ca sa le fie bine altora, care au suferinte mai mari ca ale mele. Am trecut eu vreau la ce vor sau au nevoie ceilalti.

-Tu si Kathy, iar Martha e nehotarata, dar cineva trebuie sa vegheze. Eu realizez ca n-o mai fac de mult, intuind ca voi faceti acest lucru mai bine ca mine. Si eu simt ca nu mai pot, am obosit. E timpul vostru. Nu voi pleca prea curand din aceasta lume, insa lumina mea a inceput sa scapete.

-Ma indoiesc ca vei fi data la o parte sau ca ti se va lua ceea si cine esti. Stii prea bine ca Martha si Kathy sunt oameni de lume, in timp ce eu prefer sa stau in umbra chiar daca sunt observata si mai las oamenii fara grai.

31 decembrie 2008

Paisprezece ani-pentru unii o viata de om, pentru altii niste ani de oarecare. Pentru mine, un om al contrastelor, au fost cand alinare, cand spini. Palme au fost destule-pe buna dreptate sau ca tap ispasitor pentru altii dar capul plecat, ca sabia sa nu-l taie.

In cei 6 ani departe de tara natala am gasit linistea pe care mi-o doream cu atata ardoare, m-am pus pe picioare tragand si pe altii dupa mine; intoarsa acasa, in sanul familiei naturale, am inteles ca sunt balanta intre 5 fete si, aparent, niciun baiat.

Dupa inca 6 ani, am inteles ca sunt o fire mult prea interioara pentru mine, dar deschisa celor care au nevoie de ajutor si-l cer, cu de-a sila nu se poate. Uneori am avut tendinta sa ma exteriozez cand am simtit nedreptate sau ceva ce-mi strica balanta interna. Am simtit revolta in diferite situatii insa au castigat autocontrolul si mutenia-graba strica treaba. De altfel, un lucru de care sunt constienta este ca drumul meu merge prin lume, dar nu apatin ei si chiar daca ma atrage umbra din care sa pot observa omul si locul, lumina ma cheama puternic. O prostie? Probabil…

Multi dintre cunoscutii mei si-au gasit linistea, au realizat ceva, lista continua. Pentru mine, punctele cheie au fost momente de cotitura permanent, insa-George s-a nimerit la prima operatie serioasa avuta, Coral mi-a fost alaturi intr-o perioada de neintelegeri crunte intre generatiile Colegiului in care am preferat sa nu ma amestesc ci sa ma gandesc cum s-ar putea repara strachinile sparte sau ciobite si obloji ranile rezultate-nimic nu se intampla fara un rost anume. Cand apele s-au calmat si totul a intrat pe un fagas normal-din tarana ne nastem, in tarana ne intoarcem, de doua ori, la cativa ani distanta. Si nu putem face mofturi, caci viata isi are ciclul ei, iar balanta trebuie sa fie in echilibru.

In tot acest timp, Paun a vegheat asa cum am facut-o si eu de atatea ori, pentru Sonia si Mark pentru Dally si Tudor, pentru Elena si Mircea dar si pentru Antonia si Robert, discret, din umbra, poate cate un ghiont de trezire din cand in cand. Fiecare are un fagas normal, dar al meu care e?

N-am sa spun ca sunt vreo nesuferita care se bucura de raul altuia sau nepasatoare la durerea celor din jur, dar de ce raman mereu cu un gol permanent, care nu se umple niciodata? Sunt constienta ca Maicuta Moise a contruit casuta in locurile dragi mie intelegand macar faptul ca-mi prinde bine singuratatea pentru reculegere si meditatie in special si, in acelasi timp, caut compania oamenilor chiar daca impun anumite bariere.

Am stiut sa fiu in umbra permanenta de la marginea drumului si mirajul desertului, dar dand sentimentul de bine, deci incredere si hotarare. Am inteles-o pe Sonia-distanta luata de Mark avea sa fie un raspuns care il astepta sau nu, riscand o viata, dar amandoi constienti ca ultima clipa va fi a lor.  Nu m-ar mira sa aflu ca daca nu s-au luat, macar ca s-au hotarat sa se ia.  Am vazut mereu in sora mea omul care aduce pe toti in jurul ei si nu-i de mirare ca lucreaza foarte bine cu copiii din centrul social si cei de la gradinita.  Elena poate aduce oile ratacite e drumul cel bun, deci a ales bine sectia de dexintoxicare de orice creaaza dependenta. Dally are rabdarea de-a dezlega lucrurile aparent complicate, asadar preda. Antonia si Maicuta sunt spargatoare de gheata si initiatoare de drumuri….

Aici am ajuns la altul, mereu altul, dar eu? Egoism? Egocentrism? Indiferenta fata de durerile altora? O simpla nevoie de schimbare? Nu stiu cum am ajuns aici, dar timp de doi ani de dat bir cu fugitii de toti si de toate, am reusit sa gasesc un raspuns partial.

E adevarat ca am simtit nevoia unei schimbari, daar aici-buba! Plecarea pe nepusa masa a fost o greseala-am lasat in urma mea multe semne de intrebare, iar sentimentul de a fi a cincea roata la caruta ar fi trebuit sa ma puna pe ganduri, alaturi de prima cadere nervoasa.  Ar fi trebuit sa-mi dau seama ca pana si roata de rezerva are scopul ei, facand totul sa mearga si dand o oarecare siguranta, daca o rotita cade-plasa de siguranta. Am reusit sa aduc unitate, sa aduc siguranta ca nimic nu poate dezbina nucleul inchegat, ca apoi sa dau bir cu fugitii. Veghea s-a simtit, iar balanta a ramas mereu in echilibru, insa cand roata de rezerva lipseste, pana te lasa in mijlocul campului.

Dupa doi ani realizez ca intoarcerea la punctul de origine este inevitabila.

Doua saptamani urmaresc schimbarile petrecute in lipsa mea. Nu voi mentiona unde am dat bir cu fugitii, nu aici si nici acum, nicaieri, chiar daca fuga, oricat de rusinoasa este, sanatoasa, pe undeva, ramane. Era inevitabila aceasta reintoarcere la „Murgul Maicutei Moise” oricat de nestiuta si nestiutoare am vrut sa fiu. Pasii sunt mici, dar siguri. A fost o cadere nervoasa totala, am simtit ca nici in  genunchi nu mai pot  sta in aceasta perioada, ce sa mai zic de ridicat in picioare si mers mai departe?!

Decadere si renastere din propria cenusa, dar pentru cat timp voi mai putea sa fac asta? Vreau sa daram zidul pus intre mine si cei care, in felul lor, s-au bazat pe mine, dar de unde ii iau dupa ce i-am lasat, ascunzandu-ma ca magarul in ceata? Stiu ca azi este ziua in care ingrop totul, dar las sa renasca o parte din mine ce nu poate fi lasata in urma, insa va trebui sa se adapteze la nou. Mi-e dor de razele soarelui primavaratic ce incalzeste pamantul si face ca  totul incepe sa revina la viata.

Daca atunci cand am ales sa ma rup de un mediu care multa vreme m-a bantuit mai rau ca un cosmar, wrestlingul era ceva de nebagat in seama prea tare, in ziua de azi este un adevarat fenomen. Cand si cum a ajuns atat de urmarit? N-am idee! A aparut, alaturi de continuitatea WWE, TNA, insa WCW a fost asimilat de WWE. Nu stiu de ce m-am mirat sa vad in „divizia grea” oameni ca Rick Flair sau Chris Bennoit. Crema–cremelor merita toti banii cand biletele, deloc ieftine la gale, se vand mai ceva ca painea calda, spargandu-se record dupa record de sold-out de la un an la altul. Unii dintre veteranii prinsi activitate in perioada 1995-2000 s-au retras, insa nu toti. E drept ca inca nu am trecut peste moartea lui Owen din luna mai a anului 1999, nici peste faptul ca Chris Bennoit, unul dintre putinii atlteti foarte tehinci ai wrestlingului, a lasat o gramada de intrebari fara raspuns nici in ziua de azi cand a fost gasit mort in locuinta sa, alaturi de familie. Sable si Steve Austin au disparut din lumina reflectoarelor, Mark face ravagii, in continuare, la cote maxime, dar Chris m-a dezamagit intr-o oarecare masura.

Nu pot spune ca o pauza de refacere alaturi de familie este ceva de neconceput, pentru cineva care sta mai mult pe drumuri decat cu familia, insa forma fizica lasa de dorit, mai multe infrangeri decat victorii…nu-l acuz pe Vince ca i-a rupt contractul si i-a aratat partea cealalta a usii. Nu-i bai, a prins o portita deschisa in TNA si vad ca-i merge bine alaturi de altii care fie nu s-au inteles cu Vince ori au vazut usa inchinsa pe dinafara. Nu vreau sa fiu dura, insa elita cere pretul ei oricat nu l-as suferi pe Vince.

Gandindu-ma la inceputuri, cred ca as fi regretat daca l-as fi urmat pe Chris in cariera, desi am invat o multime de lucruri utile de la el. Mark, in schimb, a scos din mine ceea ce putini ar fi crezut posibil, chiar daca buturuga mica rastoarna carul mare. Un fapt care l-a imbogatit pe Ted mai mult decat ar fi sperat vreodata, iar mie mi-a venit ca o manusa. Ce-ar avea in comun un monstruos si morbid „cioclu” de 2 m intaltime si peste 100 kg greutate si o jumatate de masura cam subitirca despre care se crede ca n-ar putea omori nici macar o musca? Ei bine, am reusit sa daram inca o data ca prima impresie nu este, conform prejudecatilor, si cea mai buna.

Cine ar fi crezut ca piticotul este capabil de sadism, brutalitate, ferocitate, duritate si teroare, toate la cote criminale? Cine ar fi crezut ca doar fuga te poate scapa doar cu ceva ochi vinetii, o arcada sparta, o manuta si un piciorus rupte, ca sa nu mai spun de febleata mea-coastele rupte? Pana sa ajung la tactica pusa in practica, am preferat sa vad lumea ringului de pe margine, meditand si perfectionand o tehnica doar a mea, de unde si atentionarea celor de la WWE-„Nu incercati asta (ceea ce vedeti la televizor) acasa!” caci si cei mai antrenati atleti in ale wrestlingului pot s-o pateasca crunt, ba chiar sa-si piarda viata. Bietul Randy Orton, nici in ziua de azi nu m-a uitat, insa revansa nu stiu cand va fi, caci intre wrestling si volei, intaietate a avut mereu voleiul. Mereu am fost ajutata in ring de imprevizibilitate-relaxare in miscari si calm pe chip, insa mesajul a fost retinut multa vreme-pazea la coaste! Si cred ca daca m-as intoarce si in jungla patrata a wrestlingului, nu cred ca s-a uitat cat de sfinte sunt coastele…

Totusi, azi va trebui ca magarusul sa iasa din ceata si stiu ca locul lui va fi casuta ridicata de Maicuta Moise la Poarta Sangerie, langa padocurile vestice si va fi punctul de reintegrare. Am putut observa ca si Pamantul de Mijloc freamata de viata, caci fiecare s-a intors la locul sau, lucru care nu poate decat sa ma bucure. Multe fete noi s-au apropiat de surorile mele in lipsa mea, insa prima vizita va fi la padocuri, imi este tare dor de Blackstar, murgul meu.

Stiu ca trebuie sa ma fi simtit de vreo doua zile, nu-l pot pacali, si imi dau seama ca asa este-pe masura ce ma apropii, aud arhicunoscuta voce a lui nea Gheo certand animalul care, nu stiu cum a reusit dar a sters-o din grajduri si n-are pace in pragul portii de acces. Dar te poti intelege cu animalul care isi simte stapanul si nu-i chip sa te intelegi cu el pana nu are ceritudinea intoarcerii acestuia? Slabe sanse sa convingi un animal ca nu are dreptate.

-Buna seara! Tinem teorie?

-`Na seara, domnita! imi raspunde morocanos si bucuros omul. Credeam ca nu va mai intoarceti-nazdravanul asta batran s-a salbaticit de cand ati plecat si pana acum doua zile era un nazuros si jumatate, apoi a inceput sa nu mai aibe stare. Totusi, azi a fost mai vioi si mai nebun ca niciodata-animal ciudat ce esti, nu te-i potoli odat` ca ti-o venit stapana?

-O fi stiut el ceva, raspund in doi peri.

-Asa cal, asa stapan!

-Sau o fi invers?!

-Urecheala mare, domnita-asta meritati voi doi, nu alta!, dar imi sunteti prea dragi, of! Dar unde-ati disparut in ceata, de ne-au trecut pe toti fiorii?

-Pe ici-pe colo, nu departe, raspund iarasi in doi peri, caci nu sunt sigura daca Maicuta Moise l-a pus sau nu sa dea din goarna daca apar. Toate bune?

-Da, multumim! Ne-au plecat Ionut si Matei cel Batran, insa au venit in locul lor doi flacai la fel de vrednici.

Clar se lasa de-o plimbare, caci altfel nu se poate. Nea Gheo se ofera voluntar sa ma insoteasca, asadar il pot trage de limba. Nu gresesc in ceea ce priveste statutul surorilor mele in casuata de la Poarta Sangerie, niciuna nu s-a casatorit, iar Generatia de Sacrificiu a voleibalistelor este, in continuare, in vacanta. Oare de ce credeam altfel? Nu ma mira nici faptul ca Paun s-a retras la elfi si ca ma asteapta un munte de scrisori la intoarcere, de unde internet in Mijlocul lui Nicarieri?

Acum, ca ne-am facut plimbarea de seara ca in vremurile bune, murgul trage la grajduri singurel, unde nu-i chip sa-l opresti prea curand din mancat si baut, dar s-o satura el. De nea Gheo ma despart ca in vremurile bune si promit sa revin cat de curand la treaba cu doua maini de ajutor puse pe treaba.

Nu ma mira sa-l gasesc pe Paun in prag asteptandu-ma. Pare sa stie ca m-am intors.

-Ganditul dauneaza grav sanatatii si scoate fire de par alb in cap?

-O bataie zdravana iti trebe tie, nesuferito!

-Dar tu ma induri chiar si asa.

-Eh, las bataia la cap pe seama altora. Ma bucur sa te stiu din nou aici, conchide cu un zambet.

Tare i-as mai sari de gat, prea i-am dus dorul!

-Fetele sunt alaturi, la „Murg”, dar trebuie sa revina.

-Cred ca ajung aproape doi ani in care am stricat traditia concertelor de Revelion. Asta daca nu au alte planuri; stiai ca ai sa ma intorc sau gresesc gandind asta?

-Da, am stiut la fel ca si murgul tau, ca vei reveni, insa eu vad in ochii tai ceva care fie era bine pitit, fie a aparut in aceasta perioada.

-Am trecut deja pe la padocuri. Uneori am impresia ca esti un metamorf…

Schimbarea din ochi a fost relativ sesizata de cei cu care am mers de atatea ori la concertele din miezul noptii in care se trece anul, insa a fost pusa pe seama deciziei de revenire.

-Inca mai avem de topit ceva ghetari si banchize polare, dar cred ca de acum voi putea suna adunarea sa vedem ce treaba a facut vacanta voastra prelungita, conchide Maicuta. Nu am de gand sa fac prea multe modificari, insa sunt cateva dintre voi care au hotarat sa nu mai revina la echipa, deci Donna si Robert Stacan vor avea de luat niste decizii. Cred ca asta ar fi noutatea, Nadie-au hotarat sa se ia si chiar sa ne opunem, tot n-ar fi schimbat mare lucru. Au stiut ei cand au decis sa nu faca si cununia religioasa.

-Apropo, bine ai revenit! imi ureaza Antonia.

Ma mira reactia tuturor-nu te scandal, nu tu intrebari…se pare ca esentialul era sa ma intorc.

-Nadie, imi spune Dally doar pentru urechile mele, sa stii ca ti-am simtit lipsa. Plecarea si intoarcerea ta ne-a facut sa intelegem ca in patru nu suntem intregi, suntem ca frunzele toamnei in bataia vantului-ne trebuie secheletul pentru a fi unite si a sta in picioare.

-Totusi, ne-ai aratat de ce suntem in stare, dandu-ne seama ca nu vei fi mereu in mijlocul nostru, intervine si Antonia.

Inteleg, deci, ca in familia noastra, numarul copiilor este impar pentru ca exista o coloana vertebrala care tine totul impreuna si face sistemul sa mearga. Din nou, ma simt vinovata pentru ca am plecat fara o vorba din mijlocul celor dragi mie.

-Stii, daca la inceput am zis ca e ceva la tine care atrage si alunga in acelasi timp, am inteles ca tu ai aflat inaintea noastra ce inseamna sa arati una si sa acunzi alta.

-Dally are dreptate-de cand ai plecat, au inceput sa apara si la noi dezvoltarea de care tu ai avut parte inaintea noastra, dar ceva te racaie, totusi.

-N-am nimic, va asigur! Doar ca ma mira faptul ca nu mi-ati sarit in cap. Nici voi, nici cei atat de apropiati noua. Parca n-am disparut subit doi ani!

Pana ajungem in P-ta Revolutiei pentru portia de Voltaj si foc de artificii la crucea anilor, nu scap de un mic tur al parterului casutei. Aproape ca nu-mi vine sa cred ce-au reusit fetele sa realizeze, dar sunt mandra de ele.

Totusi, stiu ce lipseste-acelasi lucru ce-mi lipseste si mie, insa va fi greu sa implementez acest lucru intr-un mediu total atipic. Ma depaseste-unul din lucrurile care cer indrumare, dar unde s-o gasesc?

Am inteles inca din start ca voi avea de pastorit o turma destul de maricica, hieroglifele cer sa fie traduse in continuare, iar Maicuta Moise realizeaza ca mijlocia va avea in grija alinarea celor multi si Lumea Disparutilor, un lucru dovedit cand fondatorii celor Patru Case au trecut in Lumea Umbrelor.

-Draga mea copila, imi spune femeia cand ne intoarcem de la concert in prima zi a anului 2009, te rog sa ma ierti ca nu am vazut ceea ce esti tu si care este rostul tau. Vei avea multe de infruntat si toate astea singura.

-Stiu. Paun va disparea si el. E batran si stie ca sunt ultima lui oprire inainte de-a lasa aceasta lume.

-De asemenea, am gresit gandind ca stiu ce este bine pentru fiecare fiica a mea, insa in ceea ce te priveste, planurile pica. Esti mult mai capabila decat mine si vei avea tot ce-mi apartine mie. Te rog doar sa fii prudenta si sa nu te schimbi niciodata sau macar prea tare.

-Multe capete vor cadea si tap ispasitor voi fi multa vreme. Stiu ca voi avea multe responsabilitati pe umeri si surorile mele sunt prioritare. Fara ele, nu pot singura.

-O vreme veti fi pe drum impreuna, insa supravietuirea de tine depinde chiar daca tu vei fi pentru toti si nimeni pentru tine. Phoenixul arde si renaste, insa foarte rare sunt cazurile in care are companion pe vecie.

-Poate este si nu este vorba de asta, insa eu voi fi mereu spinul, baza si puntea de legatura.

-Nadie, imi plange inima ca trebuie sa te las pe tine sa tragi totul de una singura, insa nu sunt capabila sa parcurg nici macar alaturi de tine drumul care iti este asternut inainte…fondatorul are, de cele mai multe ori, un spirijin sau pe cineva alaturi, dar tu esti singura impotriva tuturor, iar eu nu-mi pot ajuta copilul care imi tine balanta in echilibru. Ce fel de mama sunt?

Stiam ca se va ajunge aici-mama neputincioasa sa-si ajute copilul oricat si-ar dori. Stiu ca va trebui sa tin familia unita si nu va fi un drum usor, insa nimeni nu este singur, dar cum am ajuns la asta?

2001-2007

-Poate va intrebati de ce v-am adunat pe toate, cu toate ca unele dintre voi sunteti in timpul programului, incearca sa ne lamureasca Maicuta Moise. Acum, ca s-au afisat rezultatele fnale la Bacalaureat, voi, Generatia de Sacrificiu, va veti reintoarce la antrenamente. De la 1 octombrie vor incepe cursurile universitare, caci s-a mai atins un barem, anume acela ca toti absolventii de liceu sa nu se scufunde cu Bacul. Si vad ca ati facut treaba buna. Deocamdata voi merge pe burse, insa de la anul se va intra si in sistem examen de admitere. Cred ca v-au ajuns 6 luni fara antrenamente…sau mai vreti vacanta?

Clar nu mai vrem vacanta, ne e prea dor de antrenamente si competitii si nu cred ca am uitat finala, dar macar am trecut peste socul initial.

Ne mai spune ca bursa va fi disciplina de studiu principala, restul optional si ne roaga sa ne gandim fiecare la ce vrem sa ne alegem si sa nu fie la plesneala.

-Ma uimesti din nou, Nadia. De ce ti-ai ales inca doua categorii de optionale atat de diferire?

-Stiu ca atestatul de antrenor ma va ajuta foarte mult pe partea de volei, asadar vor fi doar antrenamentele, raspund dupa cateva clipe de gandire. Apoi, imi place foarte mult munca la pediatrie si cu Montasii-Masupiali, dar si padocurile imi sunt dragi. Chiar si asa, stiu ca imi trebuie si ceva cunostinte de management, administratie, sociologie si psihoglogie, iar istoria antica si mitologia nu cred ca mai au nevoie de vreo explicatie.

-Nu gandesti rau, asadar nu te contrazic. Asadar mintea colegei voastre poate indura si bio-chimie, fizica, anatomie, botanica, istorie antica si mitologie si sunt sigura ca nu le-ai ales la intamplare.

Simt privirile fetelor asupra mea neintelegand unde bate Maicuta Moise, insa sunt constiente ca n-ar avea rost sa piseze la cap pe mine sau pe dansa pentru a afla ce este in capul meu si de ce, de cele mai multe ori, Maicuta Moise nu are nevoie de prea multe explicatii din partea mea ca sa inteleaga unde bat sau de ce fac anumite lucruri sau iau unele decizii care dau impresia potrivirii nucii in perete.

Ne intram repede in mana, dupa ce ne organizam putin programul de lucru. Cantomententul de reacomodare tine pe toata durata lunii august-doua saptamani la munte in Victoria, Canada, si alte doua saptamani pe malul oceanului in Victoria texana a Statelor Unite. Ma bucur ca nu s-a ales New Jersey, evident, din motive pe care doar eu le stiu. Se pare ca nu ne-am pierdut prea mult din forma fizica sau din reflexe. Pana la inceputul anului universitar, deja eram pe picioare.

In decembrie suntem avertizate ca va trebui sa ne impartim intre examene si primele meciuri, din a doua jumatate a lui ianuarie. N-ar fi prima oara cand am face asta, insa cele 6 luni de pauza isi vor spune, cu siguranta, cuvantul.

De Craciun aflu ca ma pot muta in casuta din aripa de vest, langa padocurile atat de dragi mie, iar nea Gheo, seful grajdarilor, va fi o companie placuta.

Intreb daca ma insoteste careva, insa stiam raspunsul negativ inca de le inceput-e ceva care sperie pe toti avand parca o aura ciudata cam prea intunecata si care pe cei multi ii sperie. Nimeni nu trece de o anumita linie a padocurilor. Paun este singurul care se ofera voluntar sa ma urmeze. Nici nu credeam ca ma va lasa singura.

-Banuiam ca vei veni doar tu cu Paun, imi spune Maicuta. M-am gandit sa fac la parter o clinica medicala cu tot cu Primire Urgente. Nu cred ca trebuie sa-ti spun, totusi, ca aici vor veni 99% Montasii-Marsupiali-in spitalul mare nu prea mai sunt departe de ochii curiosilor, deci nu mai sunt in siguranta. Tot la parter, este si un centru pentru copii orfani sau abuzati si inca unul pentru persoanele aflate in dificultate. La primul etaj este un living, biblioteca si inca vreo cateva camere pe care sa le amenajezi dupa cum ai nevoie. Si exista si al doilea etaj unde sunt camerele pe care intr-o zi surorile tale le vor ocupa intr-o zi cu toate dotarile necesare si nu vor fi doar ele, va vor urma si altii care isi vor gasi rostul langa voi. Pentru tine si Paun am pregatit podul si mansarda.

Stiu, stiu nu trebuie sa-mi spui ca in mare parte am intuit la ce te gandesti. Te-am urmarit tot anul si am inceput sa inteleg ce fel de om esti, insa nu te pot intui in totalitate. Pana si pe mine ma poti intui mai usor, insa tu esti un zid de netrecut. Lucrul asta l-au putut observa Sonia si Elena, ca sa nu mai spun ca dai de inteles exact cat trebuie, nimic mai mult, iar daca simti ca sunt semne de intrebare, abia atunci intervi. M-am gandit la clinica nu numai pentru siguranta celor care ii vor trece pragul, ci si la f aptul ca lucrezi mai bine cu ei decat mine sau Dally si ai mereu cele mai dificile cazuri-intotdeauna trag la tine aceste cazuri si sunt sigura ca nimic nu iese de la tine cat se cere discretie maxima, nici macar. Copiii si cei aflati in nevoie stiu ca mereu trag la tine mai inainte de-a ajunge la mine si mai stiu ca esti foarte cautata pentru un sfat sau o vorba buna, iar pentru asta stiu ca trebuie sa-ti multumesc, imi usurezi enorm munca. Ar mai fi de spus ca mai sunt unele finisaje pe care ti le las tie in grija, iar cu asta incheiem discutia.

Stiu ca imi va fi dor de mai mult decat compania lui Paun si de zumzetul permanent atat de specific „Murgului”, cat si Colegiului, dar rostul meu este in alta parte.

Am putut observa de-a lungul pauzei de 6 luni, cat si de-a lungul primului an de studentie ca nu doar Maicuta Moise a fost neiertatoare cu generatiile care ne vin din urma, dar asta nu se va opri aici, se va mai trage mult si bine si asta nu peste mult timp.

Patru ani trec intr-o clipita impartindu-ma intre cursuri, antrenamente, cantonamente si concursuri prin toate colturile tarii si ale lumii, in timp ce parterul casutei este un furnicar permanent; printre picaturi, dau o mana de ajutor si la padocuri, ca o relaxare.

In iulie 2005, trec peste primele certificari si licentieri, insa mai raman cursurile pe parte medicala. In perspectiva, n-a fost rea studentia, insa au fost momente in care n-a fost totul chiar roz, insa obinuita sa inghit de toate, am preferat sa plec capul pentru a nu fi taiat de sabie. In Pamantul de Mijloc am avut ocazia de nenumarate ori sa ma strecor, sa leg o prietenie frumoasa cu elfii si nu numai. Am gasit locuri unde sa ma pot refugia, nestiuta de nimeni, pentru scurte momente de reculegere si meditatie, insa presimteam ca urma sa cad urat de tot si ca aceasta cadere va fi departe de ochii celor multi si va produce o schimbare drastica in mine.

Am inceput sa simt ca un mare gol incepe sa se formeze in mine si nu am cu ce-l umple. E adevarat ca in penultima zi a anului 2000 ingropasem un om care a reusit sa-mi atraga atentia incat as fi facut un pas destul de important la un moment dat. A urmat si al doilea care m-a scos din amorteala, insa a fost si el inghitit de pamantul din care a fost creat. Am inghitit si acest nod, insa aveam sa regret daca m-as fi casatorit cu vreunul dintre ei. In permanenta, Paun a vegheat asupra mea, fara sa ceara niciodata mai mult decat strictul necesar.

Curand a venit si 2006, an in care am incheiat socotelile cu anii de studentie. De masterat nu ne-am atins niciuna pentru moment. Maicuta Moise avea sa ne dea din nou o pauza de vreo 6 luni caci cele care veneau din urma se cam culcasera pe-o ureche parand sa uite ce diavol poate fi Maicuta.

La mijlocul lui decembrie, am fost anuntate oficial ca suntem in vacanta.

-Nu vreau sa va mai vad la fata in toata aceasta perioada, asa ca fiti potarnichi dragute si imprastiati-va, iar asta e valabil si pentru tine, Nadia. Nu vreau sa te mai vad muncind la clinica, nici la padocuri si nicaieri in alta parte pe baricade. Ti-ai format o echipa capabila in care am incredere, iar nea Gheo stie ce treaba faci cand este chemat in alte parti, ti-ar putea lasa oricand padocurile pe mana si sa plece fara grija, asa cum ti-am lasat eu casuta pe mana.  

Mustacesc, dar stiu ca are dreptate. Daca nu s-ar ratoi la mine pe un ton asa bland, putin ingrijorat si rugator nu m-as da dusa. E adevarat ca am tras de mine fara pauza, cu placere. Pe undeva, imi dau seamsa ca nu m-am uitat prea des in oglinda si gol din sufletul meu a crescut pe nesimtite. Se hotaraste sa facem Craciunul si Revelionul impreuna, apoi fiecare va pleca in vacanta, pentru o vreme.

-Stiu ca va trece multa vreme pana cand o s-o revedem pe Nadia.

-De unde stii?

-Pai, isi cam face curatenie pentru o lipsa indelungata, iar Paun vad ca o sa cam stea la elfi. De ce unul stanga, altul dreapta?

Asadar, surorile mele banuiesc ceva. Nu ca ar fi prima oara cand fac o astfel de curatenie, insa nu am disparut subit, lucru pe care intentionez sa-l fac acum. Vreau sa ma comport normal, Paun a mai fost plecat la elfi. Oare ce-ar putea sa ma tradeze intr-un asa mod incat sa fie aceasta banuiala batuta in cuie? N-are rost sa ma agit, le las cum pica toate. N-am de gand sa trec pe la familia adoptiva, nu vreau sa-mi vad fratele. Dar de ce imi sare tandara? Asta e un semnal de alarma ca putina sihastrie nu-mi strica…inca 6 ani frumosi trecuti pe nesimtite…

Phoenix

Timp de un an, niciuna dintre noi nu a mai atins o minge de volei ca sa nu mai spun de antrenamente. N-o comdamn pe Maicuta Moise pentru aceasta decizie, desi mi s-a parut ciudat. Ce  urma sa facem cu timpul liber, mai ales noi, cele care mai aveam inca un an de asteptat pentru a putea sa profitam de bursele primite la CIPS „Saguna”?

A venit si raspunsul cat de curand-se pare ca fiecare dintre noi aveam  si alte talente destul de utile de care nu eram constiente la vremea respectiva. In ceea ce ma priveste, stiam ca am telent la limbi straine deoarece mereu am avut note mai mari la asa ceva decat la limba materna, reusind sa-mi perfectionez engleza in timp record, franceza la fel cu toate ca am stat destul timp intr-o tara vorbitoare de engleza. De asemenea, am fost printre putinii care au reusit sa invete germana. Apoi, Maicuta a vazut in mine cat am stat internata in spital ca am un simt destul de ascutit in a observa oamenii de la distanta si a-i studia pe masura ce deschid gura. Chiar daca uneori nu am starea de spirit necesara, am totusi rabdarea si calmul sa ascult oamenii, uneori reusind sa-i ajut doar prin acest lucru, fie doar printr-o vorba buna, fie prin a actiona din umbra. Cu toate ca imi place umbra, departe de ochii curiosilor. Am reusit sa ma implic intr-o multime de lucruri trecand peste oroarea de-a sta in mijlocul oamenilor. Asadar mi-a dat de treaba-alergare dimineata si seara, s-o ajut la clinica pediatrica aripa oncologica, dar s-o ajut si la diverse traduceri…si asta a fost doar inceputul.

Am reusit sa-mi organizez timpul in asa fel incat sa le pe face pe toate pe indelete si bine. Cel mai mult mi-a placut sa bantui pe coridoarele „Murgului Maicutei Moise” si sa studiez hieroglifele fara a fi baraita de cineva, iar in noptile linistite, pe cele externe. Cred ca in perioda asta am inceput sa traduc, mai intai incostient, apoi n-am mai putut rezista curiozitatii acestei povesti care pare fara sfarsit. In clinica, am inceput sa invat si alte lucruri care mi-au facut cu ochiul insa nu am reusit sa le aprofundez in voie.

-Nadia, imi spune intr-o seara Maicuta, as vrea sa iei un curs de antrenorat in volei, apoi sa te uiti peste anatomia cangurilor australieni. Nu-mi pune intrebari, nu-ti voi raspunde pentru ca vei stii tu singura despre ce-i vorba. Cum de reusesti sa pricepi atatea lucruri doar din ochi?

-Banuiesc ca asta este secretul meu. Unul dintre multe secrete care ma invaluie, o frantura a aurei ciudate si enigmatice care ma inconjoara.

-Iti dau totusi, un pont-stiu ca ai putut observa ca fiecare dintre voi 5 este diferita in felul ei, desi sunt trasaturi care va sunt comune.

-Cate Case sunt intre Cei Stravechi?

-Ai inceput sa traduci din hieroglife?

-Da, desi nu stiu cum reusesc, pur si simplu le inteleg, dar nu pot sa invat si pe altul, cel putin nu acum. Nu stiu daca voi putea vreodata sa fac asta.

-Tot ce trebuie sa retii, pentru moment, este ca ai in tine puritatea sangelui celor Patru Case-Gargui, Florari, Guld si Gargui-Florar, dar in tine mai zace si altceva, dar nu-mi dau seama ce. Nu stiu daca am vazut vreodata pe cineva care sa cada si sa renasca asa ca tine, desi nu stiu daca te-am vazut mai mult de doua ori cazand si renascand. Prima data ai cazut cand te-ai despartit de Bunul tau si ai reusit sa te ridici singura cand ai hotarat sa te rupi de mediul atat de nociv pentru tine, iar a doua oara a fost sfarsitul finalei de la Jocurile Sagune. Nu stiu cum reusesti sa te tii atat de bine, insa ceva se simte, copiii simt ca esti tu si nu prea, insa autostapanirea de care dai dovada ii linisteste. Nu te vad genul de om care sa-ti descarci prea usor sufletul.

-Nu prea, sincer! Prefer sa intorc pe toate fetele datele problemei, uneori gasesc solutii pentru probleme altora, practic imi rod nervii la cote maxime si, dupa ce i-am facut sa vibreze bine de tot de incordare, sunt pregatita sa merg mai departe si sa inghit tot ceea ce pe altii i-ar scoate din fire la modul cel mai crunt.

-Cu reusesti? As vrea sa pot face si eu asta si sa-mi ies din fire sau sa cedez nervos asa de rar.

Privirea Maicutei este destul de ingrijorata cand ma intreaba pentru ca stie la fel de bine ca si mine ca dintr-o cedare nervoasa poti sa devii dependent de calmante dintre cele mai puternice si sa nu mai fi om toata viata, insa stie ca nu m-as pune in pericol de una singura, caci pana si copacii cu cele mai puternice radacini se inclina pana la pamant pe furtuna.

-Imi amintesti de trestiile de pe malurile lacurilor, imi spune. Esti la fel de mladioasa ca ele. Ca sa nu mai lungesc vorba, te pun sa faci un pic de zoologie pe langa munca de la clinica deoarece vreau sa-ti dau pe mana niste raritati care sunt tainuite destul de bine peste tot, nu doar aici…daca tot vorbim de zoologie, raritati si renasteri-oare de ce iti aminteste asta din mitologie?

-Cred ca de pasarile Phoenix? Daca tin minte bine minte, la un anumit numar de ani, se autoincendiaza si renasc din propria cenusa. Sau, cel putin, asta se spune despre ele.

-Exact asta faci si tu in anumite conditii, mai ales cand cazi in genunchi sau esti ingenunchiata de cineva sau de circumstante-te ridici si mergi mai departe. Aici te invidiez, pur si simplu. Stiu, secret…

Nu s-a gandit rau Maicuta sa ne dea de treaba. Meditand la acest aspect, nu cred ca am fi putut sa mai punem vreuna mana pe vreo minge prea curand, fie ea de baschet, fotbal sau macar pe vreun balon derugby. Orice altceva, dar nu minge si nimic rotund sau oval!

Curand dupa ce m-am pus pe treaba, am primit pe mana drept pacienti niste personaje destul de ciudate de unde si lectiile de zoologie despre canguri-aveam sa aflu despre cele Patru Case ca au niste specimene numite Montasi-Marsupiali. Cei mai multi au fost vanati de-a lungul timpului de „rautatile” Garguilor si Gulzilor, majoritatea ornanentali pe Catedrala Notre-Dammes din Paris, fiind luati ca robi si al caror rol este si in ziua de azi strict reproductiv, scutindu-le stapinii de multe batai de cap.

-Nadie, uite de ce ti-am pus sub nas atatea lucruri care nu par sa aiba logica la prima vedere si nici ca s-ar lega una cu alta mai mult decat nuca in perete. Iti dau pe mana un Montas-Marsupial care, uimitor, a scapat neatins pana acum. El si fratii lui au fost cumparati cu bani grei de Doamna lor si i-a lasat liberi, asa cum s-au nascut. Dintre ei , doar Paun a cerut sa ramana in slujba dansei, benevol, cu posibilitatea de-a pleca oricand.  Mi-as dori sa ai mare grija de el…

Dar deja n-o mai ascult pe Maicuta decat cu o singura ureche-desi sunt tripleti care seamana leit unul cu celalalt, ochii si atitudinea fireasca il tradeaza pe Paun. Cuminte, tacut si abia perceptibil chiar daca iti sta dinaintea ochilor, pare la fel de enigmatic ca si mine. As zice ca inca din prima clipa a fost ceva profund intre noi care avea sa ne uneasca intr-o prietenie pe care doar cu Mark am reusit s-o leg, o prietenie profunda, bazata pe incredere reciproaca si nu doar atat. Rari sunt oamenii cu care ma inteleg din ochi si ii simt chiar daca nu sunt langa mine. El, in schimb, avea sa-mi fie mereu aproape in cele mai negre momente si sa apara de nicaieri exact cand era haul mai mare, sa ma aprecieze pentru felul meu de-a fi si nu pentru cum vor altii. Daca Mark a reusit sa ma inteleaga intrucatva, Paun a reusit sa vada in profunzime. In acelasi timp, el a primit sa fie cobaiul noviciatului meu si sa ma ajute sa ma descurc in misterul care ma inconjoara fara a ma pierde si sa aflu multe lucruri utile despre care habar nu aveam atunci si pun pariu ca nici acum nu le stiu pe toate.

Imi aduc aminte ca in 2001, dupa ce „Generatia de Sacrificiu” a CIPS „Andrei Saguna” a dat Bacul, Maicuta s-a orientat ce locuri scoate la bataie ca studii superioare, conditiile fiind, din nou, atinse-niciun picat. N-am simtit anul stat departe de lumea sportului si a scolii pana cand au fost afisate rezultatele si promisa casuta a Maicutei in vestul „Murgului” a fost ridicata in picioare cu tot ce-i trebuie. Chiar daca m-am simtit bine intre zidurile impresionantei cladiri simteam ca ma sufoc.

-Asadar, ne parasesti, imi spune Sonia in ziua cand s-a dat verdictul ca este locuibila casuta.

-Poti sa-i spui si asa, daca vrei.

-Cred ca si eu as lua o asa decizie, daca as fi trecut prin ceea ce ai trecut tu in ultima perioada. Nu stiu cum poti sa fi asa-ma ingrozesti si ma linistesti in acelasi timp.

-E valabil pentru toate, Sonia!

-Sa stii ca Martha are dreptate, dar sigur vrei sa te muti acolo, singurica? Nu te sperie? Numai cand ma uit, locul imi da fiori reci pe sira spinarii, bajbaie Rowena o oarecare explicatie.

-Nu voi fi singura, Paun m-a intrebat daca poate veni cu mine si puteti veni si voi, cand v-oti lasa atitudinea de mata fricoasa acasa.

-Nu stiu de unde le scoti, dar eu una nu stiu cum stai in picioare, sincer!

-Se vede ca sunteti surori voi trei, concluzioneaza Kathy. Daca are destula incredere ca poate sta singurica cu bau-bau in casa si doar cu Paun cine stie pe unde sa n-o salveze…asta este, ne resemnam.

-Sunteti rele, le spun plecand ochii. Cred ca m-am obisnuit prea mult cu New Jersey si tare imi aduce aminte de nea Billy. Oare ce-o face?

In acea perioada, aveam nevoie de liniste mai mult ca oricand, insa nu puteam refuza pe cine ar fi vrut sa ma urmeze sau sa se cazeze mai tarziu, fie si temporar. Vestea reunirii voleibalistelor consacrate a fost ca un fel de bomba pentru toate. Ne-am amintit de meciul finalei insa nu ne-a mai durut atat de mult ca atunci, deci puteam sa dam regruparea.

Stiam ca in prima noapte nu voi putea dormi, iar Paun invata mereu ceva nou despre mine, zi de zi, din prima clipa in care ni s-au intersectat drumurile. N-a comentat nimic cand i-am zis ca as prefera sa urc sus, in ceea ce ar vrea sa fie pod si mansarda, in acelasi timp. A intuit bine Maicuta ca voi trage spre singurul loc unde lumea nu prea are tragere de inima sa vina benevol, ci mai mult de nevoie.

-Incearca sa te odihnesti macar putin, imi spune Paun inainte de-a se retrage. Ai adunat destule.

Are dreptate, nu-l pot contrazice. Daca fizic si psihic m-am recuperat dupa operatia suportata in 1999, finala de la Jocurile Sagune si pierderea lui Gabi, la finele lui 2000, inca erau rani mult prea putin vindecate. In parte, Maicuta Moise a inteles asta si a grabit constructia si finisarea casutei cat a putut. Paun a inteles si el ca nu sunt genul de om care sa primeasca alinare in  momentele de suparare si cadere pana nu se linisteste si nu cere in mod expres acest lucru. I-am invata pe cei din jurul meu sa ma citeasca intr-o oarecare masura in diferite stari de spirit. Distanta pe care o tin fata de cei din jurul meu, barierele isi au rostul lor. Rar s-a intamplat sa las ceva sa se vada la suprafata in momentele de furie oarba, de parca as fi fost o fiara furibunda inchisa intr-o cusca ingrozindu-i pe cei din jurul meu, la propriu. Adica ar putea crede cineva ca ingerasul cu zambetul pe buze si ochisorii curioasi si plini de viata s-ar putea supara vreodata? Ar putea spumega de furie? Ar cadea din picioare cand ajunge la epuizare vreodata? Nu, nu el! Dar si cand se dovedeste contrariul, de unde incepi si unde termini? In mare parte, solutia este sa te dai deoparte, oricat de mare ar fi neputinta si chinul neputintei sa nu poti misca un deget, sa induri privind ceea ce era odata un om radiind in jurul sau bucurie, incantare, pofta de viata pravalindu-se in chinuri ale iadului pe care doar el le stie.

Am realizat ca am devenit dintr-un om tacut in razvratirea lui fata de mediul in care traieste, omul la care doar indrazneam sa mai visez din cand in cand traind printre oameni cu care sa ma inteleg vorbind aceeasi limba si vorba sa fie vorba. Am ramas surprinsa de faptul ca timp de 12 ani nu am facut vreo tampenie mult mai mare decat sao  pot duce, am avut nebunul curaj sa-mi infrunt temerile sarind peste multe etape firesti ale vietii renuntand in mod constient si la multe altele realizand ca fara sacrificiu nimic nu este posibil. In 6-7 ani petrecuti departe de casa am reusit sa invat supravietuirea printre straini, sa recuperez intr-o oarecare masura ceea ce pierdusem, dar sa ma formez ca om, chiar daca au ramas si ceva lacune ce vor fi, poate, umplute la un moment dat…Pe undeva, Maicuta Moise nu a fost singura care mi-a spus ca sunt cadere si renastere, iar drumul meu merge mereu inainte…

Decizii

Realizez trecerea anilor abia cand apar Elena si Sonia, intr-o ciudata si prea devreme intoarcere acasa,  la final de clasa a XI-a.

Inainte de-a se retrage cu Maicuta in biroul dansei, baga un nas si pe la mine sa vada daca intr-adevar mai traiesc si daca medicul mi-a dat acordul de-a reincepe antrenamentele la volei.

-Si noi care ziceam ca ai murit si ne minte lumea! mustaceste Elena. Nu pot sa-mi imaginez cum poti sa fii atat de senina dupa ce ai trecut printr-o operatie monstru si te-ai refacut atat de repede incat medicii sa-ti dea voie sa te reintorci la antrenamente.

-Nu ma intreba pe mine, ma asteptam sa dureze ceva mai mult decat cateva luni bune. Poate va spune Maicuta, dupa ce punteti tara la cale. N-am de gand s-o las pe Donna prea mult cu ochii in soare.

 Ma intreb daca presimtirile mele vor deveni realitate. De bine nu este cu siguranta, insa vestea pe care urma sa o primesc avea sa implineasca o parte din temerile mele.

            -Nadie, imi zice Maicuta nu dupa mult timp, fetele astea doua vor sa vorbeasca cu tine. Cand terminati, vino la mine. O sa fiu la padocurile vestice.

Dupa cateva clipe de tacere, intram in biroul Maicutei.

-Ne-am hotarat, rupe tacerea Sonia, sa ramanem in „Saguna” pentru clasa a XII-a. Nu cred ca trebuie sa-ti spunem ca fiecare avem motivele noastre si Donna deja stie. O sa-ti fie greu sa ramai de una singura impotriva tuturor, pana si Rowena a inteles inca de la formarea actualei echipe ca tu nu esti cautatoare de luminile rampei ci vrei doar sa fii lasata sa-ti face treaba. Valoarea ti se recunoaste. Fara noi, echipa poate supravietui caci baza este in tine, care mereu ne-ai adus pe toate la un nivel mult mai ridicat decat s-a sperat vreodata. Ai facut o echipa puternica din nimic, chiar si cele mai vechi, cu mai multa experienta, iti recunosc meritele si regreta ca prima impresie a fost cam gresita.

-Una peste alta, continua Elena, nu vrem sa pleci inapoi suparata pe noi ca-ti dam vestea asta asa, pe nepusa masa. Poate gresim luand aceasta decizie, dar ne asumam riscurile pe care le presupune si te vom astepta aici.

E adevarat ca nu-mi pica bine ceea ce aud, insa macar stiu ca decizia de-a renunta la New Jersey nu este luata intr-o doara. Pe Sonia o inteleg ca ar avea cateva motive, insa Elena este un caz aparte. Ma resemnez la ideea ca va trebui sa ma ocup de rezervele care le vor lua locul si la cele care vor trebui sa treaca testarile pentru a spera la un loc in echipa. Si nu va fi usor, mai ales cu aspirantele acum, ca de cativa ani incoace, de la Jocurile Sagune din 1996, cu iz de Olimpiada, am inceput sa rupem gura targului rau de tot. Asadar toata lumea va vrea sa fie cineva si va fi batatie mare.  

-E decizia voastra si nu am de gand sa incerc macar sa va fac sa va razganditi. Voi stiti ce este mai bine pentru voi. Sper, totusi, sa nu fie nimic grav, concluzionez.

Fiecare isi indreapta pasii spre unde are treaba. Pe Maicuta o gasesc langa un murg frumos-imi pare foarte familiar, insa nu stiu de unde. Nea Gheo si inca vreo 2 grajdari mi-au devenit destul de apropiati, uimind pe toti cum am reusit sa pun saua pe un cal care, de cele mai multe ori inspira teama desi este foarte bland si cuminte. Ceea ce m-a atras la acest animal este ca pe undeva imi seamana-te atrage ca un magnet, insa te si indeparteaza prin aerul ciudat pe care il emana in jurul sau.

-Si tu, si animalul asta sunteti o enigma totala. Incantati ochiul, dar tineti pe oricine la o oarecare distanta si doar de voi depinde daca lasati pe cineva sa se apropie de voi, imi spune Maicuta Moise pe un ton ganditor, cum nu cred s-o fi auzit vreodata. Ti-au zis fetele ca vor sa ramana aici-motivele nu le stiu nici eu, insa cred ca tu stii le cunosti mult mai bine ca mine si cred ca ai putea sa ai ceva idei, insa nu te voi trage de limba. Cu Donna am vorbit si este la fel de uimita ca si mine. Se pare ca ochii si mintea noastra nu pot vedea de ce si de cand aceasta decizie. Ted n-are nici el ce le face.

Traiesc cu impresia ca se va produce o alta schimbare care trebuia sa vina. Poate dezvoltarea prin care tu ai trecut inca de mic copil si ai ascuns-o atat de bine a fost motivul pentru care, in mare parte, au decis sa ramana aici, unde se simt intr-o oarecare siguranta. Ma supara doar faptul ca iar vor cadea toate pe umerii tai, care si asa duc destule. Tu si murgul asta sunteti o enigma pentru toti!

Ne indreptam calare spre o parte a aripii vestice unde nu calca nimeni.

-Sincer iti spun ca ma minunez cum ai reusit sa treci peste atatea singura, mai ales ca te-am dat intr-o familie care parea ok la prima vedere, dar am ramas socata cand am realizat greseala facuta si nu m-as mira sa ma judeci in cel mai drastic caz. Da, pe Dally am pastrat-o langa mine, iar pe Antonia am trimis-o departe la studii. Nu e corect nici fata de ea, insa inclin sa cred vei putea face mai multe ca mine, desi drumul tau este mult mai dificil decat al meu.

In coltul asta, imi spune dupa o clipa de tacere vazand ca nu zic nimic si nu reactionez in niciun fel, m-am gandit sa fac o anexa pentru voi cinci. Nimeni nu a obiectat nimic cand am mentionat acest lucru, insa am nevoie si de acordul vostru. Cred ca pana la anul va fi gata si veti avea liniste. Poate nici asta nu e corect fata de colegele de echipa, insa va fi destul spatiu pentru toate cele care vor dori sa va calce pragul. Nu ma mir ca esti asa de iubita, dar oare se intereseaza cineva cum iti merge? De altfel, nu va veti lovi una de cealalta, caci m-am gandit la sistem garsoniera/apartament-practic veti fi ca vecine de casa.

Ne hotaram sa ne intoarcem pentru ca sunt o multime de facut. Pe langa bagaj, decid sa vad daca ii pot face o vizita fratelui meu mai mic. Nimeni n-a chitait un cuvant despre operatie si nu cred ca am sa mentionez nici eu nimic. Nu este bine sa gandesc asa, le sunt datoare cu o multime de lucruri, insa nu voi mai gasi puterea vreodata sa indur ce-am indurat pana la aproape 13 ani. Asadar, trebuie sa las trecutul in urma si sa merg mai departe-sunt constienta ca imi vor reveni multe amintiri din urma, insa in clipa de fata, o gramada de oameni se bazeaza pe mine si nu am ce face. Apoi, vor fi momente in care voi fi doar eu cu mine si voi putea sa ma descarc in liniste.

Ma pregatesc si-mi fac bagajul, dar stiu ca trebuie sa vorbesc si cu Donna.

-Adu-mi copii dupa ceea ce-ti da Maicuta, pentru a le putea adauga la dosarul tau medical, imi spune Donna. De asemenea, Ted si-a dat acordul mai mult fortat sa te transferi la volei cu bursa, cu toate ca ai si pentru anul urmator bursa de studiu, dupa ce Maicuta a trimis situatia ta scoalara pe semestrul II, de care aveam atata nevoie.  

Scurt si la obiect! Cat imi place asta la Donna! Ted stia oricum ca la asa o operatie nu prea poti sa te atingi de wrestling prea curand. Pe undeva am simtit o oarecare iritatie in vocea ei si stiu ca nici Ted nu o duce prea bine-sa iti plece doi oameni de baza din echipa de volei, dar si sa pierzi trei saculeti doldora de bani nu este de ici, de colo. Chiar si asa, ma indoiesc ca Ted si-a dat foc la valiza, are el de unde, plus ca Sable este extrem de promitatoare, deci va suplini la un moment dat golul pe care i l-am produs noi trei, desi nu in totalitate. Acum nu poti sa le ai pe toate in viata, nu?

            In cateva zile mi-am rezolvat totul si am hotarat sa plec cu un avion de amiaza, tocmai pentru a ajunge in asa fel incat sa ma pot odihni peste noapte inainte ca balamucul sa inceapa.

Rare au fost momentele in care am avut parte de stari de oarecare sumbritate.

Pe tot parcursul zborului am rasucit pe toate fetele ce motive ar fi avut cele doua sa renunte la New Jersey pentru „Saguna”. Clar, Colegiul este ceva la care toata lumea aspira, insa putini sunt cei care ii fac fata. Imi dau seama ca oricat as incerca sa ghicesc motivele avute de fiecare in parte, e mai bine sa nu ma mai hazardez atata, ci sa las lucrurile cum au picat si sa las totul in voia sortii sau-cum spun surorile benedictine, stie El, Domnul, ce face si ce planuri are. Apoi, ma intreb de cand nu le-am mai facut o vizita si de cand nu m-am mai dus la o slujba?

Imi revin in minte anii care au trecut in zbor fara ca eu sa-i simt sau sa bag de seama. Oare cand am crescut? Revad cu ochii mintii cum eram pusa la zid de ai mei cand a fost luata decizia de-a ramane sau a pleca, apoi decizia in fata careia m-a pus Maicuta Moise-daca vreau sau nu sa tainuiasca venirile si plecari mele in si din tara, apoi am fost in fata deciziei de-a judeca sau nu doi oameni pentru ca m-au lasat in grija altora sa ma creasca in timp ce unul din cinci a ramas acasa.

Decizii peste decizii. Prea multe decizii, dar asa e viata in general, iei decizii si decizii, unele bune, altele mai putin bune si total neinspirate. O alta decizie, destul de dificila, a fost cand Ted ne-a intrebat daca vrem sa ne impartim intre volei si wrestling sau ne hotaram doar asupra uneia dintre optiuni. Aici am fost cea care a venit cu ideea ca putin si bun, face o caruta de bani. Am avut dreptate, caci poate daca ne opream doar asupra wrestlingului, la un moment dat disparea tot farmecul celor trei pustoaice, chiar si la meciurile cele mai vanate de fani, unde biletele se vand ca painea calda si asta in ciuda preturilor piperate-crema wrestlingului face toti banii. Voleiul, in schimb, iti da alta perspectiva. Opinia generala a fost in paralel, caci nu stiu cand am ajuns de la echipa la un pas de desfiintare datorita lipsei de jucatoare la echipa care in 1996 facea furori la Jocurile Sagune si la Olimpiada in fata unor adversari de temut, iar de atunci, rare au fost situatiile in care am mai avut vreo problema de zbor frant sau cate un meci pierdut in semn de atentionare-ori ne culcam pe-o ureche, ori lipsa de concentrare, fie oboseala.

E ciudat, insa, cum am evoluat eu, ca persoana, si inca mai e loc de modelat.

Dupa acomodarea la ritmul de viata al Statelor Unite, dupa ce mi-am dat seama ca hotararea de-a pleca a rupt incet dar sigur legaturile cu o familie care nu era a mea si nici nu dorea mai mult decat o sursa de venit, situatiile intalnite in drumul vietii…toate au facut din mine un om la fel de introvertit, mai mult decat tacut, rar spunand ceva. S-ar putea spune ca m-am inconjurat de o aura de mister foarte ciudata-ochii imi studiaza permanent ceea ce trece prin fata lor, mintea functioneaza la cote maxime. Ai vrea sa te apropii de ingerul cu chip luminat de zambet si ochii plini de viata, insa ceva parca te opreste si trebuie sa-ti aduni tot curajul sa poti trece peste niste bariere care par de netrecut, caci luminozitatea si pofta de viata emanate prin toti porii sunt intr-o contradictie acerba cu sloiul de gheata si stanca de netrecut…oare cum pot sta alaturi focul si apa fara a se elimina reciproc?

Din cand in cand, se poate citi pe chipul meu o umbra de ingrijorare sau o exaltare, insa calmul si autostapanirea sunt cuvintele de baza. La fel de rar, poti vedea pe chipul meu furie, neliniste, miscari bruste care nu aduc deloc vesti bune…nu stiu daca am mai cazut vreodata din picioare din 1995 incoace, insa am avut momente de furie oarba, suparari care au atins cote alarmante-toate le-am invins cu greu, insa s-a simtit ca si cum un cutremur ar anunta o eruptie vulcanica. Multi ar spune ca m-am invatat sa eman un fel de atitudine care s-ar traduce prin linistea dinaintea furtunii si, atunci, potarnichile stiu ca e momentul sa aplice tactica imprastierii rapide.

De cele mai multe ori prefer singuratatea, insa nu pot lasa omul la nevoie si nici pe cel suferind fara un umar de srpijin sau o vorba macar de mangaiere. Au fost destule momente in care am avut parte de palme nedrepte, insa le-am acceptat eu mai repede decat sa i se fi facut altuia o nedreptate. Am fost invinovatita de multe lucruri, dar le-am suportat si pe acestea, au fost momente in care intentiile mele au fost intelese exact pe dos si am fost pusa la zid…unele incurcaturi s-au rezolvat, suparari au trecut, insa altele au ramas niste litere stacojii care, poate, le  voi duce toata viata cu tot gustul amar alaturi de toate concluziile pe care le putem trage si care nu primesc o interpretare corecta. E normal sa se iveasca astfel de situatii, insa a trebuit sa ma invat si cu a pierde nedrept. Nedrept…un cuvant cu cel putin doua taisuri, caci fiecare vede dreptatea prin ochii sai si mai greu prin ochii celuilalt.  Un lucru care mi se pare dureros este cand de la a intelege gresit ceva se ajunge sa sufere si altul si nu prea ai ce sa-i mai faci. Din nou, trebuie sa lasi totul cum a picat si sa-ti vezi de viata, caci uneori slabe sunt sansele sa mai poti repara ceva oricat ai incerca. Rani care se vindeca si rani care raman nevindecate, iritarea de pe urma cand ti se citeste ca ai ceva si lumea te imbie sa spui, dar preferi sa nu deschizi gura caci nu esti sigur de privirile si atitudinea ostila. Incertitudinea de-a ti se parea sau existenta purului adevar in toate acestea.

La aeroport sunt asteptata de Donna si Mark. Ochii ageri ai lui Mark prind ceva, insa pe Donna o pacalesc intr-o oarecare masura pentru ca oricat de ageri are ochii si oricat ar fi de fina a studia cu ochii psihologului, nu ma nimereste.

Nu vorbim deloc pe drum. Banalele replici legate de drum au fost schimbate pana la iesirea din aeroport. Donna stiu ca este ingrijorata de situatia ivita la echipa si amandoua suntem constiente ca s-ar putea sa avem probleme la meciurile internationale daca Elena si Sonia ar intra intr-una din echipa de volei „Saguna”.  Ma avantajeaza pe undeva imprevizibilitatea si spontaneitatea momentului pe care doar echipa mi le poate intui cu o fractiune de secunda inainte, precum si atacul unui sarpe-nu stii cand te-a muscat si nici cand veninul ti se imprastie in corp.

Oare in inima lui Mark ce-o fi? Banuiesc ca nu-i este usor sa digere ca Sonia nu-i va mai fi alaturi multa vreme de acum acolo, in cel mai fericit caz. Habar nu aveam ca suferinta mea nu avea sa se termine prea curand in acest an.  Mintea imi spune ca nu-i timp de compatimit cu toate ca decizia Soniei si sufeirnta lui Mark ma racaie destul de tare…dar oricat m-ar racaie toate, uit in secunda doi, cand ajungem la camin. Pe scurt-balamuc!

-Da, toate vor volei, spune Donna. Sper ca ti-ai luat nervi de rezerva cu tine, incearcand sa glumeasca. Lui Mark ii arunc o privire din care sper sa inteleaga ca as vrea sa vorbesc  cu el cand s-o putea. Nu stiu cand mi-a ajuns asa aproape de suflet, insa stiu ca mi-a castigat increderea la prima vedere si nu m-am inselat.

Dupa o zi lunga de preselectii, decizii peste decizii, timp scurt pana la apararea titlurilor, reusesc sa ajung in camera-tare mi-a fost dor de malul oceanului pe de-o parte, si de munte, de cealalta. Chiar daca scoala s-a terminat de ceva vreme, pot spune ca este oarece furnicar, insa cu asa atmosfera suntem familiare de cand lumea iar in camera situatia e altfel-o tensiune iritanta de-a dreptul.

-Ce-i de facut? intreaba Martha cu jale in glas. Slabe sanse sa le aducem pe cele doua inapoi, nu?

-Chiar daca as fi incercat, n-as fi reusit. Poate ne vor spune la un moment dat, insa nu azi si nici prea curand.

Din ochi o intreb care e starea lui Mark si imi da de inteles ca nu-i tocmai roz, dar am speranta ca voi apuca ocazia sa vorbesc cu el. E constient, ca noi toate, de faptul ca abia la anul vom apuca sa le revedem pe cele doua care au dat bir cu fugitii.

-Stii, imi zice Lupana, am vorbit cu Donna si i-am spus ca vom face studii superioare la „Saguna” orice-ar zice si face.

-Banuiesc ca stie ca vom pleca toate sau, in cel mai fericit caz, in mare majoritate, ii raspund. Sa nu creada bezmeticele alea doua ca le las foarte mult de capul lor! Oricum ar fi, pe toate ne asteapta burse, chiar daca vor fi doar pe plan sportiv.

-Si nici eu nu am de gand sa va las de capul vostru fara antrenor, apare de nicaieri Donna cu Ted. Nadie, Ted are sa-ti dea niste hartiute-cred ca ti-a expirat contractul cu el, iar cand terminati, vino incoace!

-Nu avem secrete de stat, stai calma! Intr-adevar e vorba de contractul pe care il ai cu mine. Avand in vedere ca nu vei mai intra in ring prea curand, iar expirarea este aproape, cred ca ar trebui sa ne facem calculele.

-Bun, fetele, ne spune Donna. Asadar, vreti sa plecati la „Saguna” cate?

Alaturi de mine ridica mana aproape toate: Flanny, Rowena, Flanny, Lupana, Kathty si Stefania.

-Fete rele, ma lasati in pielea goala, constata Donna cu o voce foarte amarata. Ei bine, daca astea-mi sunteti, cred ca trebuie sa-mi fac si eu bagajele odata cu voi. Doamne, unde ajung eu mergand pe mana voastra?

-La balamuc, sigur, completeaza Flanny pisichera.

Ca de obicei, in astfel de momente, astept ca toata lumea sa adoarma ca sa pot iesi pe vreuna din verande sa-mi pot aduna gandurile. Sunt constienta ca ma pot lovi de Mark si daca acest lucru se intampla, sigur ne prinde rasaritul.

Surprinsa ca nu apare de nicaieri, dar ma incanta ideea ca voi putea sa stau macar o vreme singurica, doar eu cu gandurile mele. Nu cred ca ar trebui sa ma umflu in pene prea tare, nu toata socoteala de acasa merge cu cea din targ, deci sa nu ma pripesc.

-De ce nu ai ramas in Romania?

-Ma gandeam cand ai de gand sa apari, il apostrofez. Pur si simplu am zis ca mai am ceva de terminat aici inainte sa plec, stiind asta inainte sa aflu ca Elena si Sonia vor sa ramana in tara. De ce au luat decizia asta? Imi este imposibil sa-ti spun, pentru ca nici eu nu stiu.

-Repezita mica! Si chiar daca ai stii, tot nu mi-ai spune, nu?

-Sincera sa fiu, nu prea. Cand mi se acorda incredere, pur si simplu nu pot calca legile bunului simt. Cred ca este ca un sigiliu al preotilor cand te duci la biserica sa-ti spui pacatele.

-Te-o fi mustrand constiinta? Ai tu asa ceva?

-Mai stii? Adevarul este ca n-am mai trecut de foarte multa vreme pe la benedictine si nici pe la vreo slujba, nici aici, nici in tara. Fetele nu au mai reusit in ultima vreme sa ma „corupa,” deci as avea ce spune bietului preot.

Incercam sa ne facem sa radem, dar suntem constienti ca eu voi avea un an infernal de greu, iar el stiu ca o plange pe mica Nadia, nu tebuie sa-mi spuna. Din cate mi-a zis Martha, se vede deja cu cineva, insa nu stie daca doar asa, sa-si omoare timpul sau ca s-o uite pe Sonia. Aici trebuie sa fie una din nspe variante, insa nu pot sa ma pronunt cat Sonia tace, deci nu ramane decat sa-i vad pe cei impreuna si sa vad ce scoate tipa pe gura. Dar ce sunt asa iritata?

-Cred ca sor`mea ti-a spus ca ma vad cu cineva?

-Cam asa ceva, insa nu te condamn si nici pe Sonia, indiferent cum de-ati ajuns aici-unul stanga, altul dreapta.

Si-mi trazneste prin minte ca e posibil, la fel ca mine, ca Maicuta Moise, sa aiba fiecare chemarea sa, iar a lor este in cu totul alt loc decat in cel in care ne-am dori. Totusi, sa nu ma grabesc cu concluziile inainte de-a fi sigura, stiu ca am o imaginatie bogata. Degeaba incercam sa ne oferim un suport moral reciproc, stim amandoi cat de trista este situatia. Si imi este putin aiurea pentru ca stiu ca si eu il voi lasa singurel. Sa fie pe undeva o oarecare vina? Poate, insa stiu ca tot Martha va fi legatura noastra, asa cum a fost mereu, mai ales intre el si Sonia. Cat de intortocheat este totul! Oricat mi s-ar rupe inima pentru doi oameni, pentru o mie sau doar pentru mine, sunt constienta care este drumul meu si orice decizie as lua, tot intr-acolo voi merge. Oare cand au luat-o toate in directia asta?

Dupa cateva zile de preselectii, ne hotaram cine ramane la echipa. Rezervele au mult de tras pentru ca niciuna din coechipiere nu prea are tragere de inima sa schimbe postul, mai ales ca nu ne permitem mai mult decat situatia deja data ori sa fim ceea ce am fost inainte, este si asa destul de greu. Din nou, decizia imi apartine.

-Cred ca ar fi mai bine sa ramanem fiecare pe postul ei si sa speram ca cele doua rezerve sa tina pasul. Increderea mea este acordata fiecareia in egala masura si am mai jucat fara Elena si Sonia, insa situatia de fata nu este temporara, ci cam batuta in cuie, asadar trebuie sa tinem steagul sus pe cat posibil.

-Chiar vorbesti ca un capitan de echipa.

-Nu, Rowena, ci ca un om care trebuie sa tina echipa in echilibru. Capitanul are alte treburi si speram sa intelegi atat in toti acesti ani. Stiu ca toate sunteti ca pe jar, insa toate la vremea lor…

Cata dreptate are Donna! Nu stiu de unde le scoate pe toate, insa pur si simplu te uimeste logica ei. Din nou, timpul trece foarte repede.  Toata scoala stie de plecarea celor doua si sunt tare curiosi cum s-au adaptat cele doua rezerve pe post, fetele admise in echipa, insa doar de la competitiile interstatale ne vom putea da seama pe ce pozitii suntem. Ma bucur, totusi, ca echipa nu se culca pe-o ureche si tragem tare indiferent pe cine avem adversari de cealalta parte a fileului. Imi este si mie destul de greu cu Gina si Rebecca, nu mereu ma inteleg ele macar din ochi daca nu din limbajul trupului, insa echipa mereu ne ajuta. Cumva trebuie sa razbim pentru este ultimul nostru an aici si trebuie sa ne despartim frumos de toti cei care ne-au sustinut in toti acesti ani aici, chit ca vom lua cu noi totul. Voleibalistele care raman in urma noastra nu stiu cum se vor descurca, insa sper sa ne egaleze, cel putin.

Anul trece foarte repede, iar examenele de final de liceu le dam mai repede decat de obicei-Olimpiada de Vara este aproape. Ni se acorda o sansa speciala de-a ne apara titlul fiind toate deja cu ultimul an de liceu terminat. Inainte de-a intra in competitii simt ca voi pica din nou din picioare, insa nu-mi pot permite acest lucru. Prea multe adunate, insa nu am voie sa-mi las echipa, nu acum!

Sunt constienta ca ne va astepta o bine meritata vacanta si nu numai pe noi.

Ajungem fara probleme in semi finale si trecem cu bine in finala. Cum ma asteptam, Elena si Sonia sunt in cea mai buna echipa a Colegiului. Meciul va fi dureros si neiertator, in acelasi timp. Se va juca la sange pana in ultima clipa si suntem toate constiente ca in fata noastra este o echipa adversa si nu niste oameni pe care ii cunoastem. Pentru mine este si mai mare chinul pentru ca le stiu pe toate, nu numai pe Elena si Sonia. Din momentul in care am aflat de  decizia celor doua, am stiut ca va trebui sa fac si mai multe alegeri decat sa inghit gustul amar al despartirii, iar acest moment era inevitabil. Oricat as vrea sa ma conving, stiu ca voi simti pe limba gustul amaraciunii si al prafului. Sunt constienta ca voi avea o cadere mai grea decat a coechipierelor, caci voi purta si durerea lor la o intesitate si mai mare. Orice se va petrece in teren stiu ca va fi pagina de istorie…o victorie criminala si foarte amara…peste ani imi voi aminti meciul si stiu ca va avea acelasi gust amar si trist, dar decizia este deja luata si nu voi ceda sub nicio forma si nici fetele nu pot ceda, singura sunt incapabila de reusita si cate perechi de ochi vor fi atintite asupra noastra! Cat urasc lucrul asta, mai ales in momente de chin sufletesc, momente care sunt doar ale mele, departe de ochii curiosilor, dar acum nu se poate…odata decizia luata, nimic si nimeni nu ma mai poate opri din drum…

 

%d blogeri au apreciat asta: