Posts tagged ‘Romania’

Toamnă

             Că toamna se numără bobocii asta o ştim cu toţii.
            N-aş vrea să par o nostalgică, de şcoală mă tot lovesc din 1989 încoace. Ceea ce mă macină pe mine puţin mai mult sau mai puţin este că de când am intrat pe băncile şcolii, am tot avut parte de reformă după reformă; dacă până în decembrie 1989 totul era relativ simplu, din 1990 am avut parte de schimarea manualelor, de schimbarea materiilor, de faptul că nu mai sunt obligatorii careul din fiecare dimineaţă, bentiţa, şorţuleţul, matricola pe umăr şi tot aşa.
            Chiar dacă atunci mi se păreau aberante unele lucruri, am reuşit să le văd o oarecare utilitate în prezent şi mă bucur că s-au reintrodus, pe ici-pe colo. Dar nu vreau să par nici vreo revoltată împotriva politicii de la guvernare-chiar nu mă interesează politica prea mult.
            Începerea şcolilor şi liceelor  îmi provoacă, totuţi o stare de melancolie-îmi amintesc şi acum cum în seara de dinaintea începerii clasei I mă plimbam prin casă cu ghiozdanul în spate sub privire amuzate ale părinţilor, cum mă supăram că nu-mi iese litera H şi nu puteam să scriu CHINA, dar nici nu realizam că scriam CINA…
            Acum, chiar dacă am avansat cu studiile, aceeaşi nerăbdare parcă mă domină în continuare; am trecut prin şcoala generală, prin liceu, ceva studii superioare, dar am ajuns în faţa a ceva  nou, chiar şi pentru mine-masteratul. E adevărat că pe măsură ce am crescut, pretenţiile au crescut şi ele, dar există un pic de emoţii pentru că dacă sunt obişnuită cu profersorii români şi canadieni, presupun că în doi ani voi avea destul timp să mă obişnuiesc cu profesorii şi viaţa de aici.
            Şi îmi este dor, totuşi, de culorile toamnei din România

 

Sfârşitul unei ere

 „O mână de oameni pusă pe fapte mari îşi reconfirmă valoarea maturităţii sportive la Jocurile Şaguna şi Olimpiada de Vară, Londra 2012…” Aşa a fost catalogat lotul Colegiului Internaţional cu Program Sportiv „Andrei Şaguna” din Bucureşti de presa internaţională participant la aceaste două competiţii simultane.

La orice competiţie mai mult sau mai puţin majoră, a existat dintotdeauna  tendinţa ca sportivii mai tineri să fie comparaţi cu sportivii „Generaţiei de Sacrificiu” care au deschis drumul multor generaţii care le-au urmat şi care nu au reuşit mereu să ţină steagul sus-să tot fi fost câţiva ani la rând în care ne-am temut că va veni vremea în care va trebui să lăsăm în urma noastră ceva care să ducă mai departe numele Colegiului fie sportiv sau teoretician şi nu prea aveai pe cine şi de unde alege. E adevărat că au fost vremuri tulburi vreo 3 ani după ce această „Generaţie” deschizătoare de drumuri a terminat studiile liceale pe toate fronturile sportive, cât şi in ramura teoretică a „Şaguna”, însă s-a conştientizat la timp că fiecare om are puterile sale şi nimic nu dăinuie la nesfârşit.

Ceea ce i-a făcut pe reporteri să ne caracterizeze aşa a fost faptul că lotul cu care am mers la Londra s-a împărţit în două: unii au participat doar la Jocurile Şaguna, în timp ce din restul de 51 de componenţi au fost câţiva care au strâns din dinţi şi au participat şi la 2-3 discipline sportive diferite. Evident, doar la „Şaguna” se pot întâmpla astfel de lucruri imposibile, dar regula asta exstă încă de la începuturi-imposibilul devine posibil când într-adevăr se vrea acest lucru. Uneori mă întreb dacă generaţia mea nu ar fi trebuit să se numească „Generaţia Săriţilor de pe Fix” dar bănuiesc că fiecare a făcut sacrificiile sale pentru a ajunge unde este astăzi şi au fost destule încât să depăşească nebunia de care am dat dovadă incă din primii ani Colegiului, fie ca unii au fost prezenţi încă de la clasa I, iar alţii s-au alăturat pe parcurs. Poate voi afla sau nu răspunsul la multele nelămuriri adunate de-a lungul timpului şi care  nu-mi dau încă pace. Şi totuşi sunt atâtea lucruri mărunte la care mă gândesc încât mă mir că nu-mi ia foc creierul.

Chiar dacă ziariştii au început să ne ridice în slăvi înainte de-a ne întoarce acasă, răutăcismele nu au întârziat nici ele să apară, mai ales că este pentru prima oară când, la o competiţie majoră, nu suntem însoţiţi de Măicuţa Moise şi Misha sau măcar de unul dintre ei. A fost o surpriză de proporţii şi pentru noi când am aflat, dar am înţeles că noi suntem destul de departe pe drumul sportului de performanţă şi faptul că am plecat singuri trebuie să ne facă să înţelegem că şi aceia care vin din urmă au nevoie de antrenorii care au stat cu ochii şi cu gura pe noi de-a lungul anilor şi va veni ziua în care activitatea noastră sportivă se va încheia definitiv şi unii dintre noi vor rămâne să-i înveţe şi să-i pregătească pe alţii la rândul lor.

Cele câteva ore de zbor către casă m-au făcut să-mi amintesc de primul drum peste ocean, pe când aveam aproape 13 ani. Simpla întrebare a Soniei mă face să zâmbesc şi îmi aduce puţină melancolie în suflet şi în ochi. La fel ca în urmă cu 17 ani, Elena şi Sonia vorbesc de zor despre una şi alta, iar eu le ascult aperent absentă. Din când în când îmi mai adresează câte o întrebare sau îmi cer părerea asupra unui aspect sau altul, mereu chicotind, căci realizează că sunt atentă la ce se discută în jurul meu chiar dacă par cu gândurile departe. Lipsesc din peisaj Ted, Chris, Mark, Steve şi Sable. Au fost şi ei cu ochii pe noi, la fel ca Donna Hart şi cei câţiva profesori care au mai rămas la catedră din colectivul liceului Hudson în vremuri de demult.

M-a tulburat să aflu că nea Mike ne-a părăsit nu demult, urmărind evenimentele sportive de la Londra. Nu a încetat niciodată să spună povestea celor trei fete care au revoluţionat niţel viaţa liceului şi căminului, au făcut minuni în ultima clipă pentru o echipă sportivă a şcolii spre care arăta mereu cu mândrie ca a ajuns mare. Nici cei de la ferma de peste gard nu ne-au uitat, căci nici noi nu am uitat pe nimeni şi mai mereu am dat câte un semn de viaţă.

Mă ridic de la locul meu şi mă îndrept spre colţul însoţitoarelor de zbor. Le fac semn că nu am nevoie de nimic, o las pe Maria Marcu să treacă şi privesc în ansamblu-cândva eram nişte copii la un pas de adolescenţă, astăzi suntem oameni în toată puterea cuvântului care au dat dovadă încă o dată că nu se dezmint şi când zic că fac treaba treabă, aşa este şi strâng cam tot ce înseamnă medalie de aur, dar şi câteva de argint şi bronz.

Ştiu şi sunt conştientă că nici eu nu voi face sport de performanţă la nesfârşit la cel mai înalt nivel, dar la fel de conştientă sunt că deja mi se aşterne drumul pe care îl am de parcurs în faţă. Confirmarea a venit în ultima zi a anului trecut şi în primele zile ale anului 2012, iar lunile care au urmat, au avut şi ele un cuvânt de spus, căci nu mi-a fost uşor ca după o aşa palmă primită de la viaţă să pun pe picioare pe aceia care îşi luaseră prin multă muncă biletul de participare la Olimpiadă şi Jocurile Şagune.

-Aşadar, primul master îl faci în afara „Şaguna”?

-Probabil doar primul an. Măicuţa şi Misha îşi vor copii cât mai mult pe acasă, în jurul lor, Dally. Cred…

Se lasă un moment de tăcere.

 

Phoenix

Timp de un an, niciuna dintre noi nu a mai atins o minge de volei ca sa nu mai spun de antrenamente. N-o comdamn pe Maicuta Moise pentru aceasta decizie, desi mi s-a parut ciudat. Ce  urma sa facem cu timpul liber, mai ales noi, cele care mai aveam inca un an de asteptat pentru a putea sa profitam de bursele primite la CIPS „Saguna”?

A venit si raspunsul cat de curand-se pare ca fiecare dintre noi aveam  si alte talente destul de utile de care nu eram constiente la vremea respectiva. In ceea ce ma priveste, stiam ca am telent la limbi straine deoarece mereu am avut note mai mari la asa ceva decat la limba materna, reusind sa-mi perfectionez engleza in timp record, franceza la fel cu toate ca am stat destul timp intr-o tara vorbitoare de engleza. De asemenea, am fost printre putinii care au reusit sa invete germana. Apoi, Maicuta a vazut in mine cat am stat internata in spital ca am un simt destul de ascutit in a observa oamenii de la distanta si a-i studia pe masura ce deschid gura. Chiar daca uneori nu am starea de spirit necesara, am totusi rabdarea si calmul sa ascult oamenii, uneori reusind sa-i ajut doar prin acest lucru, fie doar printr-o vorba buna, fie prin a actiona din umbra. Cu toate ca imi place umbra, departe de ochii curiosilor. Am reusit sa ma implic intr-o multime de lucruri trecand peste oroarea de-a sta in mijlocul oamenilor. Asadar mi-a dat de treaba-alergare dimineata si seara, s-o ajut la clinica pediatrica aripa oncologica, dar s-o ajut si la diverse traduceri…si asta a fost doar inceputul.

Am reusit sa-mi organizez timpul in asa fel incat sa le pe face pe toate pe indelete si bine. Cel mai mult mi-a placut sa bantui pe coridoarele „Murgului Maicutei Moise” si sa studiez hieroglifele fara a fi baraita de cineva, iar in noptile linistite, pe cele externe. Cred ca in perioda asta am inceput sa traduc, mai intai incostient, apoi n-am mai putut rezista curiozitatii acestei povesti care pare fara sfarsit. In clinica, am inceput sa invat si alte lucruri care mi-au facut cu ochiul insa nu am reusit sa le aprofundez in voie.

-Nadia, imi spune intr-o seara Maicuta, as vrea sa iei un curs de antrenorat in volei, apoi sa te uiti peste anatomia cangurilor australieni. Nu-mi pune intrebari, nu-ti voi raspunde pentru ca vei stii tu singura despre ce-i vorba. Cum de reusesti sa pricepi atatea lucruri doar din ochi?

-Banuiesc ca asta este secretul meu. Unul dintre multe secrete care ma invaluie, o frantura a aurei ciudate si enigmatice care ma inconjoara.

-Iti dau totusi, un pont-stiu ca ai putut observa ca fiecare dintre voi 5 este diferita in felul ei, desi sunt trasaturi care va sunt comune.

-Cate Case sunt intre Cei Stravechi?

-Ai inceput sa traduci din hieroglife?

-Da, desi nu stiu cum reusesc, pur si simplu le inteleg, dar nu pot sa invat si pe altul, cel putin nu acum. Nu stiu daca voi putea vreodata sa fac asta.

-Tot ce trebuie sa retii, pentru moment, este ca ai in tine puritatea sangelui celor Patru Case-Gargui, Florari, Guld si Gargui-Florar, dar in tine mai zace si altceva, dar nu-mi dau seama ce. Nu stiu daca am vazut vreodata pe cineva care sa cada si sa renasca asa ca tine, desi nu stiu daca te-am vazut mai mult de doua ori cazand si renascand. Prima data ai cazut cand te-ai despartit de Bunul tau si ai reusit sa te ridici singura cand ai hotarat sa te rupi de mediul atat de nociv pentru tine, iar a doua oara a fost sfarsitul finalei de la Jocurile Sagune. Nu stiu cum reusesti sa te tii atat de bine, insa ceva se simte, copiii simt ca esti tu si nu prea, insa autostapanirea de care dai dovada ii linisteste. Nu te vad genul de om care sa-ti descarci prea usor sufletul.

-Nu prea, sincer! Prefer sa intorc pe toate fetele datele problemei, uneori gasesc solutii pentru probleme altora, practic imi rod nervii la cote maxime si, dupa ce i-am facut sa vibreze bine de tot de incordare, sunt pregatita sa merg mai departe si sa inghit tot ceea ce pe altii i-ar scoate din fire la modul cel mai crunt.

-Cu reusesti? As vrea sa pot face si eu asta si sa-mi ies din fire sau sa cedez nervos asa de rar.

Privirea Maicutei este destul de ingrijorata cand ma intreaba pentru ca stie la fel de bine ca si mine ca dintr-o cedare nervoasa poti sa devii dependent de calmante dintre cele mai puternice si sa nu mai fi om toata viata, insa stie ca nu m-as pune in pericol de una singura, caci pana si copacii cu cele mai puternice radacini se inclina pana la pamant pe furtuna.

-Imi amintesti de trestiile de pe malurile lacurilor, imi spune. Esti la fel de mladioasa ca ele. Ca sa nu mai lungesc vorba, te pun sa faci un pic de zoologie pe langa munca de la clinica deoarece vreau sa-ti dau pe mana niste raritati care sunt tainuite destul de bine peste tot, nu doar aici…daca tot vorbim de zoologie, raritati si renasteri-oare de ce iti aminteste asta din mitologie?

-Cred ca de pasarile Phoenix? Daca tin minte bine minte, la un anumit numar de ani, se autoincendiaza si renasc din propria cenusa. Sau, cel putin, asta se spune despre ele.

-Exact asta faci si tu in anumite conditii, mai ales cand cazi in genunchi sau esti ingenunchiata de cineva sau de circumstante-te ridici si mergi mai departe. Aici te invidiez, pur si simplu. Stiu, secret…

Nu s-a gandit rau Maicuta sa ne dea de treaba. Meditand la acest aspect, nu cred ca am fi putut sa mai punem vreuna mana pe vreo minge prea curand, fie ea de baschet, fotbal sau macar pe vreun balon derugby. Orice altceva, dar nu minge si nimic rotund sau oval!

Curand dupa ce m-am pus pe treaba, am primit pe mana drept pacienti niste personaje destul de ciudate de unde si lectiile de zoologie despre canguri-aveam sa aflu despre cele Patru Case ca au niste specimene numite Montasi-Marsupiali. Cei mai multi au fost vanati de-a lungul timpului de „rautatile” Garguilor si Gulzilor, majoritatea ornanentali pe Catedrala Notre-Dammes din Paris, fiind luati ca robi si al caror rol este si in ziua de azi strict reproductiv, scutindu-le stapinii de multe batai de cap.

-Nadie, uite de ce ti-am pus sub nas atatea lucruri care nu par sa aiba logica la prima vedere si nici ca s-ar lega una cu alta mai mult decat nuca in perete. Iti dau pe mana un Montas-Marsupial care, uimitor, a scapat neatins pana acum. El si fratii lui au fost cumparati cu bani grei de Doamna lor si i-a lasat liberi, asa cum s-au nascut. Dintre ei , doar Paun a cerut sa ramana in slujba dansei, benevol, cu posibilitatea de-a pleca oricand.  Mi-as dori sa ai mare grija de el…

Dar deja n-o mai ascult pe Maicuta decat cu o singura ureche-desi sunt tripleti care seamana leit unul cu celalalt, ochii si atitudinea fireasca il tradeaza pe Paun. Cuminte, tacut si abia perceptibil chiar daca iti sta dinaintea ochilor, pare la fel de enigmatic ca si mine. As zice ca inca din prima clipa a fost ceva profund intre noi care avea sa ne uneasca intr-o prietenie pe care doar cu Mark am reusit s-o leg, o prietenie profunda, bazata pe incredere reciproaca si nu doar atat. Rari sunt oamenii cu care ma inteleg din ochi si ii simt chiar daca nu sunt langa mine. El, in schimb, avea sa-mi fie mereu aproape in cele mai negre momente si sa apara de nicaieri exact cand era haul mai mare, sa ma aprecieze pentru felul meu de-a fi si nu pentru cum vor altii. Daca Mark a reusit sa ma inteleaga intrucatva, Paun a reusit sa vada in profunzime. In acelasi timp, el a primit sa fie cobaiul noviciatului meu si sa ma ajute sa ma descurc in misterul care ma inconjoara fara a ma pierde si sa aflu multe lucruri utile despre care habar nu aveam atunci si pun pariu ca nici acum nu le stiu pe toate.

Imi aduc aminte ca in 2001, dupa ce „Generatia de Sacrificiu” a CIPS „Andrei Saguna” a dat Bacul, Maicuta s-a orientat ce locuri scoate la bataie ca studii superioare, conditiile fiind, din nou, atinse-niciun picat. N-am simtit anul stat departe de lumea sportului si a scolii pana cand au fost afisate rezultatele si promisa casuta a Maicutei in vestul „Murgului” a fost ridicata in picioare cu tot ce-i trebuie. Chiar daca m-am simtit bine intre zidurile impresionantei cladiri simteam ca ma sufoc.

-Asadar, ne parasesti, imi spune Sonia in ziua cand s-a dat verdictul ca este locuibila casuta.

-Poti sa-i spui si asa, daca vrei.

-Cred ca si eu as lua o asa decizie, daca as fi trecut prin ceea ce ai trecut tu in ultima perioada. Nu stiu cum poti sa fi asa-ma ingrozesti si ma linistesti in acelasi timp.

-E valabil pentru toate, Sonia!

-Sa stii ca Martha are dreptate, dar sigur vrei sa te muti acolo, singurica? Nu te sperie? Numai cand ma uit, locul imi da fiori reci pe sira spinarii, bajbaie Rowena o oarecare explicatie.

-Nu voi fi singura, Paun m-a intrebat daca poate veni cu mine si puteti veni si voi, cand v-oti lasa atitudinea de mata fricoasa acasa.

-Nu stiu de unde le scoti, dar eu una nu stiu cum stai in picioare, sincer!

-Se vede ca sunteti surori voi trei, concluzioneaza Kathy. Daca are destula incredere ca poate sta singurica cu bau-bau in casa si doar cu Paun cine stie pe unde sa n-o salveze…asta este, ne resemnam.

-Sunteti rele, le spun plecand ochii. Cred ca m-am obisnuit prea mult cu New Jersey si tare imi aduce aminte de nea Billy. Oare ce-o face?

In acea perioada, aveam nevoie de liniste mai mult ca oricand, insa nu puteam refuza pe cine ar fi vrut sa ma urmeze sau sa se cazeze mai tarziu, fie si temporar. Vestea reunirii voleibalistelor consacrate a fost ca un fel de bomba pentru toate. Ne-am amintit de meciul finalei insa nu ne-a mai durut atat de mult ca atunci, deci puteam sa dam regruparea.

Stiam ca in prima noapte nu voi putea dormi, iar Paun invata mereu ceva nou despre mine, zi de zi, din prima clipa in care ni s-au intersectat drumurile. N-a comentat nimic cand i-am zis ca as prefera sa urc sus, in ceea ce ar vrea sa fie pod si mansarda, in acelasi timp. A intuit bine Maicuta ca voi trage spre singurul loc unde lumea nu prea are tragere de inima sa vina benevol, ci mai mult de nevoie.

-Incearca sa te odihnesti macar putin, imi spune Paun inainte de-a se retrage. Ai adunat destule.

Are dreptate, nu-l pot contrazice. Daca fizic si psihic m-am recuperat dupa operatia suportata in 1999, finala de la Jocurile Sagune si pierderea lui Gabi, la finele lui 2000, inca erau rani mult prea putin vindecate. In parte, Maicuta Moise a inteles asta si a grabit constructia si finisarea casutei cat a putut. Paun a inteles si el ca nu sunt genul de om care sa primeasca alinare in  momentele de suparare si cadere pana nu se linisteste si nu cere in mod expres acest lucru. I-am invata pe cei din jurul meu sa ma citeasca intr-o oarecare masura in diferite stari de spirit. Distanta pe care o tin fata de cei din jurul meu, barierele isi au rostul lor. Rar s-a intamplat sa las ceva sa se vada la suprafata in momentele de furie oarba, de parca as fi fost o fiara furibunda inchisa intr-o cusca ingrozindu-i pe cei din jurul meu, la propriu. Adica ar putea crede cineva ca ingerasul cu zambetul pe buze si ochisorii curioasi si plini de viata s-ar putea supara vreodata? Ar putea spumega de furie? Ar cadea din picioare cand ajunge la epuizare vreodata? Nu, nu el! Dar si cand se dovedeste contrariul, de unde incepi si unde termini? In mare parte, solutia este sa te dai deoparte, oricat de mare ar fi neputinta si chinul neputintei sa nu poti misca un deget, sa induri privind ceea ce era odata un om radiind in jurul sau bucurie, incantare, pofta de viata pravalindu-se in chinuri ale iadului pe care doar el le stie.

Am realizat ca am devenit dintr-un om tacut in razvratirea lui fata de mediul in care traieste, omul la care doar indrazneam sa mai visez din cand in cand traind printre oameni cu care sa ma inteleg vorbind aceeasi limba si vorba sa fie vorba. Am ramas surprinsa de faptul ca timp de 12 ani nu am facut vreo tampenie mult mai mare decat sao  pot duce, am avut nebunul curaj sa-mi infrunt temerile sarind peste multe etape firesti ale vietii renuntand in mod constient si la multe altele realizand ca fara sacrificiu nimic nu este posibil. In 6-7 ani petrecuti departe de casa am reusit sa invat supravietuirea printre straini, sa recuperez intr-o oarecare masura ceea ce pierdusem, dar sa ma formez ca om, chiar daca au ramas si ceva lacune ce vor fi, poate, umplute la un moment dat…Pe undeva, Maicuta Moise nu a fost singura care mi-a spus ca sunt cadere si renastere, iar drumul meu merge mereu inainte…

Proiectul

-A fost o experienta interesanta sa va citesc eseele, ne spune Donna marti, la ora de engleza. Ar fi cateva care ar merita citite si stiu de ce v-am pus sa va mai alegeti cate ceva pe langa prezentarea pe care v-ati facut-o prin ochii vostri. Cum avem doua ore la rand, vom sari peste teoria de la gramatica, materie la care oricum va verific.

Sunt cativa care rasufla usurati-probabil nu si-au facut temele, insa pe mine ma racaie faptul ca va trebui sa citesc ceea ce am scris-numai eu stiu cat urasc sa stau in fata unei multimi de ochi si sa fiu studiata din cap pana in picioare. Au fost scoase la lectie Rowena, Lupana, Flanny-am aflat cate ceva despre Canada, California si Germania si nu cred ca fetele au fost selectate la intamplare.

-Ar mai fi o lucrare pe care as vrea s-o auziti. Este vorba de lucrarea ta, Nadia. Cu toate ca nu stapanesti inca foarte bine limba engleza, se vede ca ai muncit la acest eseu, mai ales la partea de istorie si mitologie, reusind sa imbini doua materii in cateva pagini. Am notat pe fiecare pentru creativitate si exprimare, iar unde a fost cazul, am dat calificative si la cursul de istorie antica si mitologie. O sa va spun notele la sfarsitul celei de-a doua ore si, cine doreste, trec si in catalog, e bine asa?

Colegii sunt de acord cu acest lucru. Ma incanta ideea ca am reusit sa ma descurc prezentabil si nu ma astept la un calificativ prea mare, insa ma bucura faptul ca munca mi-a fost apreciata. De mentionat ca Elena a dat o mana de ajutor atat mie, cat si Soniei cu engleza, drept dovada ca se face carte la Saguna, insa are si ea lacunele ei, plus ca oricat de bun ar fi profesorul de la catedra, daca elevul e putoare si nu vrea, e egal cu zero.

Spre surprinderea mea, lucrarea imi este citita de Donna, mentionand ca sunt cateva aspecte care au reusit s-o intrige sau s-o afunde intr-o ceata foarte densa si ar avea nevoie de inca o lectura. Asta ma uimeste sincer, insa ma scuteste de efortul de-a tine piept privirilor colegilor…oare voi reusi vreodata sa ma vindec de teama de-a vorbi in fata oamenilor? Si asta ca o ironie a sortii printr-o comparatie pe care o voi face mai tarziu in timp, insa destul de la indemana pe terenul de volei. Vocea Donnei ma scoate din starea de meditatie in care tocmai am cazut, dar nu-mi pare rau.

„Numele meu este Nadia, am 12 ani, sunt nascuta si crescuta in Bucuresti, Romania. Tara mea este situata in Europa de Sud-Est si este cunoscuta mai mult pentru mitul lui Dracula si asocierea lui cu domnitorul Vlad Tepes, despre care se crede ca ar fi una si aceeasi persoana.

Provin dintr-o familie cu doi copii, eu fiind cea mai mare-am trei ani peste fratele meu, Robert. Familia mea este rit ortodox, insa nu obisnuiesc sa merg duminica la slujba, insa mi-au placut slujbele la care am fost de cand sunt aici.

In tara natala eram eleva in clasa a VI-a, la fel ca aici, insa nu aveam aceleasi materii in fiecare zi. Anul scolar se imparte in trimestre. Primul incepe pe data de 15 septembrie si se termina inaintea vacantei de Craciun, al doilea trimestru incepe dupa Revelion si se termina inaintea vacantei de Paste, iar al treilea trimestru incepe dupa Paste si se termina pe 15 iunie. Elevii incep scoala la 6 sau la 7 ani, insa am avut colegi de clasa dati la 5 ani sau la chiar la 8 ani in clasa I.

In timpul liber imi place sa fac sport, sa ascult muzica, sa citesc, sa-mi petrec timp cu prietenii si sa urmaresc wrestling. Trupa mea preferata este Boyzone, iar printre autorii mei preferati as mentiona pe Agatha Christie, Stephen King, Alexandre Dumas (tatal si fiul) sau Lev Tolstoi. De asemenea, iubesc animalele, natura, mitologia si istoria antica.

Imi place sa cred despre mine ca sunt o fire destul de sociabila, comunicativa, incapatanata in limitele bunului simt, cam aeriana uneori si as mai adauga faptul ca am o oarecare fobie de oameni, dar nu stiu de unde si de ce , insa depinde si de starea de spirit in care sunt.

In domeniul istorii antice si mitologiei ma atrag miturile despre Gargui si cultul mortilor al Egiptului Antic, un cult extrem de bine dezvoltat, la fel ca si credinta in viata de apoi.

In arhitectura, garguiul este o statuie prevazuta cu o teava cu rol in scurgerea apei de ploaie de pe acoperis, altfel apa ar eroda mortarul dintre blocurile de piatra. Arhitectii foloseau adesea garguii multiplii pentru a preveni potentiale stricaciuni provocate de furtuni. Teava de scurgere strabate statuia de la coada spre cap. Garguii au, de cele mai multe ori, forma unor animale fantastice si sunt de marimi diferite, determinand astfel distanta devierii apei fata de cladire. In perioada gotica, au fost folosite uneori si apeducte.

Termenul isi are originea in frantuzescul „gargouille” al carui sens originar este „gat.” Aici apar si alte sensuri precum a galgai, scuipator de apa, gatlej, grumaz, dar si jgheab sau rigola iesite in afara. O cladire prevazuta cu gargui era considerata „glagaitoare”.

Al doilea sens atribuit garguiului este cel ornamental, sub forma unei statui grotesti. In acest context, nu mai are rolul de-a devia apa de ploaie de la nivelul acoperisului, ci se crede, ar avea scopul de-a alunga demonii si de-a proteja de spiritele rele.

O legenda franceza se invarte in jurul Sfantului Romans, fost cancelar al regelui norvegian Clotoire II, ajuns intre timp episcop de Rouen. Legenda povesteste cum sf Romans a eliberat tinutul de un monstru botezat Gargui sau Goji. Se spune despre acest gargui ca ar fi avut forma tipica unui dragon cu aripi de liliac, gat lung si avand posibilitatea de-a scupa foc. Exista multe variante ale povestii, insa toate se termina cu victoria sfantului asupra dragonului ajutandu-se in lupta de un crucifix si de vitejia unui asa zis voluntar, in fapt un condamnat la moarte. De asemenea, in toate variantele apare faptul ca dupa ce-a ucis si corpul dragonului ars, sfantul aduce in cetatea Rouen capul si gatul acestuia care sunt atasate nou-construitei biserici pentru a alunga spiritele rele si pentru protectia cetatii,

Termenul este legat si de Evul Mediu, dar de-a lungul timpului au fost acceptate si alte intelesuri cu totul diferite fata de cele mentionate pana acum.

In Egiptul Antic, arhitectura garguilor nu este foarte variata, forma tipica fiind ce-a de leu. Aceeasi structura se gaseste si la templele grecesti antice, fiind sculptate sau modelate in marmura sau in teracota si situate pe cornise. Un veritabil exemplu sunt cele 39 de capete de leu prevazute cu tevi de scurgere de pe cornisele Templului lui Zeus. Initial erau 102 capete in total, insa datorita greutatii marmurii, multe dintre ele s-au desprins si a fost necesara inlocuirea lor.

Multe catedrale din perioada Evului Mediu au gargui si himere, exemplul cel mai graitor fiind in acest caz Notre Damme din Paris. Cu toate ca multe catedrale au in arhitectura statui destul de grotesti, termenul a asimilat si imagini de tot felul. Cativa gargui infatisau calugari sau combinatii intre oameni si animale reale, multe dintre ele amuzante. Himerele nu aveau rolul de-a dispersa apa, dandu-li-se denumirea de gargui grotesti. Rolul lor era unul ornamental, insa in zilele noastre sunt sinonime cu garguii dispersatori de apa.

Atat garguii cu rol practic, cat si garguii ornamentali au fost inclusi in arhitectura cladirilor pana la inceputul secolului al XVIII-lea, moment in care au fost introduse burlanele, ca metoda de aducere a apei de pe acoperis la nivelul solului. In 1724, Parlamentul Britanic adoptat chiar o lege in acest sens, anume Legea Constructiei Cladirilor care prevedea ca toate cladirile noi sa fie prevazute in mod obligatoriu cu burlane.

Biserica a avut o dubla viziune asupra garguilor de-a lungul timpului. Adesea aceste aparitii erau folosite pentru convertirea oamenilor de rand, chiar daca literar vorbind, altul era rostul lor, insa majoritatea oamenilor de rand nu avea acces la cultura. Infatisarea garguilor era cel mai bun mod de-a crestina in mod constant si se spunea ca este imaginea diavolului. Se credea ca este o buna modaliate de-a chema oamenii la biserica, reamintindu-se in permanenta ca Apocalipsa este aproape. De asemenea, se credea ca prezenta acestor statui grotesti tine raul la distanta de comunitati si congregatii.

Cu toate acestea, clerul Evului Mediu, considerau garguii o forma de idolaterie. In secolul XII, St. Benedict de Clairvaux s-a evidentiat prin discursurile sale impotriva garguilor:„Ce sunt acesti monstrii fantastici in manastri, in fata fratilor citind? Care este intelesul acestor magari spurcati, al acestor lei si monstrii ciudati si straini? Care este scopul acestor creaturi jumatate om, jumatate fiara sau a acestor tigrii patati? Ma uit si vad cateva corpuri cu un cap sau mai multe capete cu un singur corp (vezi aici Cerber sau Fluffy din „Harry Potter si Piatra Filosofala”, daca nu ma insala memoria). Aici gasesti un patruped cu cap de sarpe, un peste cu capul unui patruped, apoi un animal jumatate cal, jumatate capra. Cu siguranta daca nu regretam roseata acestor absurditati, ar trebui sa regretam ceea ce am cheltuit pe ele.”

Animale reprezentative in forma garguie au fost leul, cainele, lupul, vulturul, sarpele, capra, himerele si magarul.

Leul a fost cea mai comuna statuie sculptata in forma garguiului. In perioada antica, acest animal era legat de soare datorita coamei sale aurii in forma de disc solar. Era popular in perioada Greciei antice si era des utilizat pe casele din Pompei in perioada romana. In Evul Mediu, leul a devenit simbol al mandriei, unul dintre cele 7 pacate de moarte. Pisicile, altele decat leii, erau foarte rar intalnite in sculpturile garguie datorita asocierii lor cu vrajitoria si Satana, asadar aveau o natura intunecata si de neacceptat in acele vremuri.

Cainele a fost cel mai des animal autohton folosit ca sculptura. Cainii erau vazuti ca fiind credinciosi, loiali, inteligenti si asigurand o paza excelenta, insa aveau si defecte lor precum foametea si tendinta de-a fura mancare din bucatarii, deci erau vulnerabili in fata tentatiilor diavolului.

Lupul era temut si respectat in acelasi timp in perioada medievala.

Lupii aveau abilitatea de-a trai si coopera in haita, ceea ce a dus la metafora ca lupul poate fii liderul si protectorul haitei. Asta i-a adus lupului o asemanare cu preotii in lupta cu diavolul in numele binelui comunitatii, dar reprezinta si pacatul de moarte al lacomiei.

Vulturul a fost vazut ca o pasare puternica despre care se spune ca este capabila sa ucida dragoni. Era respectat pentru capacitatea sa de-a vedea la distanta si se presupune ca putea sa renasca prin a se uita la soare.

Sarpele reprezinta, inca din povestea cu Adam si Eva, lupta intre rau si bine. Sarpele a fost legat de pacatul de moarte al invidiei si se credea ca este nemuritor datorita naparlirii, iar asta i-a atribuit simbolul nemuririi, fiind desenat in forma unui sarpe mancandu-si coada.

Capra a fost vazuta in doua feluri: in primul rand era asemanata lui Cristos datorita abilitatii de-a se catara pe pante abrupte si de-a gasi hrana. In al doilea rand, era vazuta ca un simbol al poftei si chiar asemanata lui Satan.

Magarul era vazut ca o natura umana cand natura se zgarceste. Se credea ca sunt creaturi natangi, insa dotati si cu o inteligenta vicleana bine ascunsa.

Himerele sunt cel mai des intalnite chipuri sculptate sub forma unor animale combinate pentru a rezulta o noua creatura. Cel mai des intalnite himere sunt grifonii, centaurii, harpiile si sirenele. Adesea erau un semn de avertisment pentru cei care subestimau puterea Diavolului.

Cu toate ca din punct de vedere tehnic nu aveau ca scop drenarea apei, sculturile grotesti de pe constructiile moderne din secolele XIX si XX sunt considerate inca de majoritatea oamenilor a fi sinonime cu garguii. Aceste sculpturi au fost utilizate ca decoratii pe toata durata secolului XIX pana la inceputul secolului XX pe cladiri construite in orase ca New York (cladirea Chrysler unde garguii sunt din otel inoxidabil), Minnneapolis si Chicago. Garguii pot fi gasiti pe multe catedrale si alte cladiri.

O mare colectie de gargui moderni poate fi gasita pe Catedrala Nationala din Washigton, DC-catedrala construita in 1908 si impodobita cu demoni din piatra de var. Aceasta colectie il include si pe Darth Vader, un politician necinstit si corupt, dar si roboti si multe trimiteri catre traditia antica. Secolul XX a adus multi gargui in stil gotic, cu prisosinta intalniti pe Universitatea Princeton, Universitatea Duke si Universitatea din Chicago.

Pe de alta parte, nu doar crestinii au mitul mortilor si a vietii de dupa moarte foarte dezvoltat. Acest mit este intalnit inca din antichitate, in special la egiptenii din perioada faraonilor. Cel caruia i-a fost atribuit cultul mortilor la egiptenii antici este Impu sau Anepu sau, in varianta grecizata si mai familiara tuturor, Anubis.

Anubis este zeul reprezentat sub forma unui barbat cu cap de caine, dupa unii cu cap de sacal sau caine negru, fioros. Inainte de incadrarea sa in teologia osiriana, a fost singurul zeu al mortii in panteonul egiptean. Speculatiile teologilor l-au considerat pe de-o parte ca fiind fiul lui Ra, dar si fiul lui Seth conceput cu Nephtys, de cealalta parte. O a treia varianta spune ca ar fi fost fratele lui Osiris.

Plutarh spune ca era fiul lui Osiris conceput cu Nephtys din greseala, pe care o confundase cu Isis. De teama lui Seth, Nephtys l-a ascuns in smarcurile Deltei unde a fost descoperit ulterior de Isis cu ajutorul cainilor. Ulterior, prin iscusinta lui Anubis, Isis reuseste sa ii redea forma umana lui Osiris prin unirea bucatilor in care fusese transat cu ajutorul faselor de panza, astfel avand loc prima ceremonie de imbalsamare a lui Anubis. Aceasta imbalsamare i-a asigurat lui Osiris resuscitarea postuma. Anubis era prezent si la judecata osiriana, el fiind cel care conducea sufletul raposatului in fata tribunalului divin. Uneori, se spune, devora sufletele prea pline de pacate. Era numit si Domn al Pamantului Sfant, Domn al Cimintirelor, dar si Singuraticul de pe Coline.

Zeul Sacal al mumificarilor asista la ritualuri prin care persoanele decedate erau primite in lumea subterana. Era idolizat ca inventator al imbalsamarilor si ca imbalsamarilor al mortilor si ii erau atribuite 3 functii importante: supraveghea imbalsamarea trupurilor, primea mumiile in morminte practicand ceremonia de deschidere a gurii si indruma sufletele pe Campurile Celeste Primitoare. Cel mai important lucru care se credea despre Anubis este faptul ca se credea ca supraveghea Balanta Adevarului pentru a proteja mortii de deceptii si de moartea eterna.

Anubis este, cel mai probabil, asociat cu sacalul deoarece acest animal sta la panda in jurul mormintelor. Unul din motivele pentru care primii egipteni cautau sa faca mormintele mult mai elaborate era pentru siguranta cadavrelor in fata sacalilor care le dadeau tarcoale, asadar este normal ca un zeu al mumificarii sa fie asociat unui sacal. Venerandu-l pe Anubis, egiptenii credeau ca prin invocarea acestuia decedatii le vor fi protejati impotriva acestui animal si, mai tarziu, in fata descompunerii naturale la care erau supuse trupurile celor decedati si nemumificate…”

Pentru cateva momente se lasa linistea peste clasa. Simt ca ar fi trebuit sa scriu mai mult, insa se pare ca acest lucru nu a afectat-o prea tare pe Donna in ceea ce priveste notarea lucrarii. De altfel, din cate mi-am dat seama din notitele colegelor mele de camera ca si asa am mers cam departe. Cu toate acestea, imi dau seama ca nu ar fi trebuit sa ma rezum doar la o parte, ci la tot intregul. Ceea ce mi-a atras atentia a fost „Cartea Mortilor” deoarece m-a facut sa-mi aduc aminte de hieroglifele care impodobesc peretii externi ai Murgului Maicutei Moise.

Sunt constienta ca aceste clipe de tacere care s-au lasat peste clasa dau de gandit colegilor mei si asta din cel putin doua puncte de vedere. Primul este cum am reusit sa intru in echipa de volei a scolii, in al doilea rand, ieri nu am fost iertata de intrebari de tot felul gen de unde esti, sigur nu esti nativa dupa forma ochilor sau sigur nu am neamuri prin Carolina de Nord sau Texas dupa accent. Sentimentul de teama care a pus stapanire pe mine nu-mi da posibilitatea de-a citi gandurile colegilor, insa consider ca se gandesc la ceva de genul-nici n-a venit bine individa asta si deja se da in spectacol…ei bine, aici trebuie sa marturisesc ca imi era de ajuns faptul ca o buna bucata de vreme urma sa fiu in atentia tuturor ca figura noua, dar sa mai adaug si reflectoare la treaba asta…asta nu mai intra in planul meu. Dar ce plan aveam? Sa pot observa linistita cu ce fel de oameni am de-a face si cum ma pot integra in colectiv fara prea mare verva. Acum, nu degeaba romanul spune ca socoteala de acasa nu se prea potriveste cu cea din targ, voi reusi cumva sa ma descurc in aceasta noua ipostaza.

Si toata saptamana trece in sistem balamuc, trasa de maneca cand intr-o parte cand in alta sa nu ma ratacesc prin scoala sau sa raman pe loc cand avem doua ore una dupa alta in aceeasi sala de clasa. Profesori care m-au marcat?

Donna m-a impresionat prin calmul si rabdarea de care a dat dovada, prin tinuta ei-inalta, par negru, ochi de-un albastru patrunzator, corp vizibil lucrat si inspira incredere. Apoi ar fi profesorul de chimie, contrat tuturor profesorilor pe care ii mai avem pe langa Donna-un om om scund, burtos, plesuv, cu o privire ciudata. Se pare ca la materia asta nu am pierdut nimic interesant. Una peste alta, sunt constienta ca va trebui sa trag tare pentru a reusi sa-mi inchei situatia scolara si pe semestrul I.

La cat de zapacita sunt toata saptamana nu-mi dau seama cand se face iarasi vineri seara si asa se duce si a doua saptamana departe de casa. Dupa antrenamentul de vineri unde doar reactiile ma ajuta sa-mi dau seama pe ce lumea traiesc, imi acord o clipa de meditatie, tarziu in noapte, cand fetele dorm duse.

Imi dau seama ca nu am avut timp sa-mi mai fac griji pentru coltisorul meu nestiut de nimeni, impartit totusi in mod ironic cu Elena si Sonia si nici sa stau sa ma gandesc la a da un semn de viata acasa. Ar cam fi cazul si cum oboseala adunata nu m-a lasat sa dorm mai mult de doua ore, profit de lumina felinarelor de afara destul de puternice si ma dau jos din pat. Mocheta de pe jos imi acopera pasii facuti pana la birou de unde imi iau hartie si pix si ma pun sa scriu, in speranta ca Ted nu m-a uitat cu plicul si timbrele pentru Romania. Poate daca ma apuc sa scriu acasa si lui Andrei voi reusi sa-mi fac putina ordine in ganduri si sa ma reorganizez o idee, mai ales ca Donna ne-a spus ca-n weekend vom avea antrenamente mai lungi decat in timpul saptamanii sau poate chiar doua pe zi. De asemenea, iau langa mine si „Teoria Wrestling-ului” pe care n-am prea reusit s-o deschid de cand am inceput orele si am intrat in echipa de volei. Clar trebuie sa ma invat sa-mi impart timpul cat mai util cu putinta.

Weekendul imi pare ca trece foarte greu, insa nu stiu de ce. Observ ca inainte de-a veni la camin, Ted, Chris, Sable si Mark s-au oprit la cumparaturi. Toti au cearcani la ochi, pana si Sable, oricat ar vrea sa-si ascunda oboseala sub machiaj. Nu ne-au uitat cu timbrele si plicurile, asa ca scrisorile mele vor pleca luni spre tara natala. Sunt sigura ca parintii isi fac griji intr-o oarecare masura in ceea ce priveste tacerea mea, insa pana vor ajunge scrisorile, voi putea suna acasa, caci am primit alaturi de timbre si plicuri si cartele de telefon. Aici trebuie sa am grija pentru ca e fusul orar la mijloc, dar ma voi descurca eu cumva. Cert este ca sunt constienta ca mama sta ca pe ace, avand in vedere ca eu, cel putin, nu am dat niciun semn de viata, insa cred ca Ted i-a zis deja ca am reusit sa ne descurcam cu actele si am inceput deja sa merg la ore. Tare m-am amuzat dandu-mi seama ca am inceput sa scriu intr-o romana amestecata cu engleza si invers, dar am reusit sa duc scrisorile la capat cum trebuie si pana m-a furat somnul spre dimineata, am reusit sa citesc si partea introductiva a teoriei. De asemenea, Ted ne spune ca abia la inceputul lui octombrie vom avea testarea scrisa si ca in cazul nostru, vom merge acasa, conform planului Donnei, la sfarsitul lunii mai cand se incheie scoala. Un lucru care m-a surprins in mod placut a fost ca imi fusese aprobat transferul de la scoala unde pretrecusem cinci ani si un trimestru la Colegiul International cu Program Sportiv „Andrei Saguna”, situatie in care lucrurile iau o alta intorsatura in ceea ce ma priveste. Acest lucru pare ca o incanta pe Elena.

-Ma gandeam, spune Elena dupa antrenamentul de duminica seara, ca e mai bine asa. Din cate mi-a spus Maicuta, parintii vostrii au fost de acord cu treaba asta de vreme ce ne-au lasat sa plecam impreuna. De altfel, in ceea ce ma priveste, stiu ca-mi voi putea incheia situatia scolara acolo odata cu fostii colegi de clasa, iar asta ma face sa ma gandesc ca daca ai vostri v-au aprobat transferul de la scoala la alta, s-au gandit si ei la aceeasi treaba, ca sa nu mai stati in august, cand ar trebui sa va ganditi la asta dupa aproximativ doua luni de cantomanent. Sportivii de la noi spuneau ca dupa orele si antrenamentele din timpul scolii, cantonamentele sunt o adevarata vacanta si inclin sa le dau dreptate.

Pe undeva ii cam dau dreptate si ma gandesc daca n-ar fi bine daca am face cumva sa facem rost de ceva cursuri sa ne fie mai usor cand o fi sa dam examenele pentru incheierea situatiei scolare unde nu ne putem echivala notele obtinute aici. Si apoi, chimia se face abia intr-a VII-a.

-Sunt curioasa cum vom face sa ne fie mai usor sa ne incheiem situatia fara a mai lasa pe toamna materii cu situatie neincheiata, da glas  gandurilor mele Sonia.

-M-am gandit si la asta, ii raspunde Elena, insa Maicuta s-a gandit la asta inaintea noastra si m-a rugat sa va intreb daca sunteti de acord sa ne trimita ce avem de pregatit, ca atunci cand vom ajunge in tara sa intram direct in examinari cu colegii care nu vor avea toate notele sa li se incheie situatia scolara.

Aici ne gandim ca n-ar avea cu ce sa ne strice asa ceva, dar cine ne va trimite ce avem de invatat si cum vom gasi aici cartile de care avem nevoie pentru asta…simt ca-mi iau neuronii foc, insa o voce launtrica imi spune ca nu e cazul sa ma panichez ci sa incep sa ma obisnuiesc cu viata de aici pentru ca multa vreme voi sta mai mult pe meleaguri indepartate decat in tara natala. De altfel, nu-mi aduc aminte cand am fost ultima oara atat de zapacita si atat de agitata, iar asta zic ca nu e de bine, nu in cazul meu. De altfel, predica despre importanta Rozariului din aceasta duminica dimineata chiar m-a pus pe ganduri, cum de altfel m-a pus pe ganduri povestea druzilor. Oare in cazul credintei voi face schimbari? De fapt, cel mai bine ar fi sa ma intreb la ce sa ma astept de-acum incolo de la viata, cum sa ma orientez si cum sa-mi pastrez echilibrul interior mergand pe un drum care acum imi ridica multe semne de intrebare si mi se pare ca am sub picioare nisipuri miscatoare.

%d blogeri au apreciat asta: