Că toamna se numără bobocii asta o ştim cu toţii.
            N-aş vrea să par o nostalgică, de şcoală mă tot lovesc din 1989 încoace. Ceea ce mă macină pe mine puţin mai mult sau mai puţin este că de când am intrat pe băncile şcolii, am tot avut parte de reformă după reformă; dacă până în decembrie 1989 totul era relativ simplu, din 1990 am avut parte de schimarea manualelor, de schimbarea materiilor, de faptul că nu mai sunt obligatorii careul din fiecare dimineaţă, bentiţa, şorţuleţul, matricola pe umăr şi tot aşa.
            Chiar dacă atunci mi se păreau aberante unele lucruri, am reuşit să le văd o oarecare utilitate în prezent şi mă bucur că s-au reintrodus, pe ici-pe colo. Dar nu vreau să par nici vreo revoltată împotriva politicii de la guvernare-chiar nu mă interesează politica prea mult.
            Începerea şcolilor şi liceelor  îmi provoacă, totuţi o stare de melancolie-îmi amintesc şi acum cum în seara de dinaintea începerii clasei I mă plimbam prin casă cu ghiozdanul în spate sub privire amuzate ale părinţilor, cum mă supăram că nu-mi iese litera H şi nu puteam să scriu CHINA, dar nici nu realizam că scriam CINA…
            Acum, chiar dacă am avansat cu studiile, aceeaşi nerăbdare parcă mă domină în continuare; am trecut prin şcoala generală, prin liceu, ceva studii superioare, dar am ajuns în faţa a ceva  nou, chiar şi pentru mine-masteratul. E adevărat că pe măsură ce am crescut, pretenţiile au crescut şi ele, dar există un pic de emoţii pentru că dacă sunt obişnuită cu profersorii români şi canadieni, presupun că în doi ani voi avea destul timp să mă obişnuiesc cu profesorii şi viaţa de aici.
            Şi îmi este dor, totuşi, de culorile toamnei din România